Bine v-am regăsit în noul an… cu întârziere ce-i drept…
Oricât aş vrea, am vrea, s-ar vrea nu mă pot debarasa de politica de toate zilele, politica făcută la orice colţ de stradă, în orice autobuz, pe orice post de televiziune. Şi pentru a mă ralia şi eu acestei tendinţe devenită obişnuinţă, am să încerc să conturez câteva idei cu privire la vraiştea televizată (sau nu) denumită, cu multă îngăduinţă, politica românească.
Unde ne aflăm?
Păi ne găsim după 21 de ani de la răscoala din ’89, ani în care s-au perindat prin instituţiile statului cam aceiaşi oameni. Ba chiar, mulţi dintre ei au antecedente de acest gen încă dinainte de a ne naşte o parte din noi (cel puţin eu). Cu ce folos, ar fi normal să întrebăm? Şi iată că întrebăm. Utilitatea acestor „oameni politici” am putea s-o numim realitatea înconjurătoare. O vedem zi de zi şi o cunoaştem prea bine, multora repugnându-ne. Analizând însă obiectiv, probabil că schimbările sunt perceptibile şi chiar palpabile. Cred cu tărie că am evoluat ca facilităţi, că ne-am dezvoltat ca economie. Deunăzi citeam câteva comentarii ale unor turişti străini care au vizitat România şi care, spre surprinderea mea, aveau cuvinte de laudă. Chiar majoritar pozitive. Acest lucru mi-a mângâiat orgoliul şi m-a făcut să mă întreb dacă suntem chiar aşa negri precum ne imaginăm. Probabil că nu… dar probabil, totodată, că spiritul nostru critic este tocmai unul dintre punctele forte care ne-au făcut să avansăm câtuşi de puţin.
Din păcate, am impresia că acest progres nu se datorează nicidecum oamenilor politici şi nici măcar nouă, populaţiei acestei ţări. Am vaga bănuială că motivaţia este exclusiv dată de trecerea timpului şi de contextul global. E ca şi cum la o sanie ar trage 10 câini concomitent, pentru ca la un moment dat, unul dintre ei să se îmbolnăvească. Acela va fi urcat în sanie, iar la ham vor rămâne doar 9. Ca atare, la destinaţie vor ajunge toţi câinii, inclusiv cel bolnav. Problema care se pune e dacă acela are vreun merit în atingerea finişului, sau dacă nu cumva este doar beneficiarul unui drum anevoios la care n-a participat cu nimic. Cam aşa i-aş descrie eu pe politicienii români. Deseori îmi lasă impresia că dacă locul le-ar fi luat de nişte florărese sau de nişte şaormari, efectul ar fi acelaşi. Mai exact, consider că influenţa lor nu se resimte în niciun mod în parcursul societăţii româneşti.
Cel mai periculos lucru care ne paşte este dezbinarea. În faţa celor de la putere, care trag în toate părţile, cetăţeanul de rând este lipsit de orice ajutor. Şi cum nervii trebuie descărcaţi, el îşi va găsi refugiu în ocărârea semenilor, de asemenea năpăstuiţi: „Ia uite la pensionari… îi caută moartea p-acasă şi vor să trăiască pe spinarea mea?”, „Ai dracu’ poliţişti… fac ei miting când ei sunt cei mai corupţi”, „Nu le mai ajunge la profesori… după ce că fac o grămadă de bani din meditaţii”, „La muncă, îmbuibaţilor de bugetari!” şi alte off-uri de genul ăsta, lipsite de substanţă şi de… genitiv ;). Este evident că inducerea unei tensiuni sociale bine gândită îşi va atinge scopul. Păi mai are „tanti de la 2” timp să-şi ceară drepturile în faţa Guvernului când pe ea o roade că vecinei de sub ea „i-au luat CAS doar la o parte din pensie”? Diferenţa dintre ’89 şi 2011 este dată tocmai de faptul că atunci toţi erau egali în sărăcie şi ca atare nu exista decât un singur duşman. Acum, pe de altă parte, majoritatea este roasă de invidie. Nu ne interesează de ce avem un venit mic, ci mai degrabă de ce are altul mai mult ca noi. În consecinţă, râca dintre categoriile sociale şi dintre indivizi produce o acalmie deplină la nivelul nemulţumirilor faţă de cei cu putere de decizie. „Divide et impera”!!
Un alt motiv al confortului guvernanţilor este analfabetismul românilor în domeniul protestului. Nu ştim să protestăm. Este limpede şi pe undeva de înţeles. Din întâmplare am fost „observator” la câteva mitinguri organizate anul trecut şi am rămas complet debusolat. Nu existau cereri concrete, nu ştiau cum să le formuleze, mulţi nici nu ştiau de ce se află acolo. Se ascundeau în spatele unui cor de fluierături care este, fără îndoială, incapabil de a transmite vreun mesaj. Sindicatele româneşti sunt prea mărunţite şi mult prea subordonate politicienilor.
Cu toate acestea, scânteia de care este nevoie pentru a aprinde un incendiu devastator este lesne de obţinut şi este din ce în ce mai aproape. Iar din acel moment, nimic nu va mai opri acest foc devastator care va face multe victime. Inconştienţa calculată a „puterii” îi va costa dureros. Pentru a-mi definitiva analiza piromanică, aş spune că „cine se joacă prea mult cu focul, mai devreme sau mai târziu se va arde.”
Oare când se va „frige” PD-L-ul? Înclin să cred că, până-n octombrie anul acesta, focul mocnit se va transforma în vâlvătaie. Argumentaţia mi-aş contura-o pe baza unei analize, manelistice dacă vreţi, a inamicilor, respectiv a aliaţilor actualei puteri. Hai să încercăm să vedem care sunt cei care-i sunt potrivnici preşedintelui Băsescu, dar şi cei care i-au rămas încă fideli. Încă, pentru că „întoarcerea armelor” în ultimul moment este o caracteristică naţională.
Inamicii preşedintelui:
Alianţa PNL-PSD-PC va avea, fără îndoială, un cuvânt de spus în dărâmarea actualului regim. Nu pentru că ar avea vreo veleitate deosebită ci pentru că va fi responsabilă de tocarea măruntă a membrilor PD-L. Mulţi se vor pierde în polemici nesfârşite cu opoziţia, mulţi vor fi convinşi să sară în barca salvatoare. Astfel, partidul format în jurul lui Traian Băsescu (sau mai exact, partidul format DIN Traian Băsescu) se va eroda încet-încet şi când va fi să dea adevăratele bătălii va realiza că nu prea mai are cu cine. De adăugat ar fi că această alianţă salvatoare a opoziţiei nu este altceva decât o alianţă conjuncturală care va eşua lamentabil în cazul dorinţei unora de a o continua.
Mogulii şi televiziunile. Unul din punctele forte ale baricadei inamicilor, televiziunile mogulilor au fost de multe ori, în aceşti şase ani băsescieni, ultima redută. Comparându-l pe Vântu cu Voiculescu, mi-am dat seama că primul este totuşi mai comparabil (ca să zic aşa) cu Băsescu. Probabil că d-asta a şi căzut în plasa lui, d-asta a şi înmuiat tonul discuţiilor din platourile televiziunii sale. Pare evident că Băsescu îl are la mână cu ceva, dar întrucât şi vice-versa este adevărată, duelul între cei doi stagnează. Spre deosebire de Vântu, Dan Voiculescu este muuult mai şiret, mult mai stilat. El nu pare a-şi plăti angajaţii pentru a-l înjura pe Băsescu, ci mai degrabă i-a selectat pe cei care oricum îl înjurau, dar care o făceau argumentând. Securistic vorbind, Voiculescu este un grad peste Băsescu (cel puţin). Nu se mânjeşte în lupte josnice şi nu comite greşeli flagrante, fapt ce s-ar părea că-l enervează cumplit pe „primul marinar al ţării”.
Sindicatele, deşi puternic politizate, vor avea un mare rol în organizarea debarcării actualei puteri. În momentul în care vor realiza că portocalii nu le vor mai putea oferi nimic, abia atunci vor îndemna cu sinceritate la proteste.
Influenţa exterioară va fi un factor extrem de important în ceea ce va urma. Băsescu (şi implicit România) este din ce în ce mai singur în Europa şi în lume. Corporaţiile internaţionale sunt sfătuite să evite ţara noastră şi o fac cu conştiinciozitate. Dovadă stă şi recentul zvon conform căruia GDF Suez s-ar retrage din România. Este dovedit că atunci când marile puteri îşi pun în cap să intervină în afacerile interne ale unui stat o vor face. Cu atât mai mult cu cât acel stat are o poziţie geografică strategică şi un rol deosebit într-un eventual conflict de orice gen. Să nu uităm totuşi că „afacerile interne” ale României au devenit şi scriptic, de vreo 4 ani, „afacerile interne” ale Uniunii Europene. Când Uniunea Europeană, S.U.A. şi China vor decide că Băsescu trebuie să plece, atunci vor face orice pentru realizarea acestui lucru.
Dar cea mai importantă verigă a acestui lanţ al aliaţilor este populaţia. La fel cum ea l-a propulsat pe acest ţărănoi din Mihăileanu, la fel îl va şi doborî. Oamenii nu vor reacţiona la sărăcie, nu vor reacţiona la îngrădirea libertăţilor, nu, n-au făcut-o nici în ’89. Dar înjosirea, minciuna, flegmele pe obraz, astea nu se uită şi deşi pare greţos, din ele îşi va trage populaţia seva pentru a-şi urla nemulţumirile. Oamenii şi în special românii au o capacitate uriaşă de a înghiţi dispreţ, dar oricât de voluminos ar fi acest recipient el s-a umplut şi va da p-afară cât de curând.
Aliaţii preşedintelui:
Principalul aliat al preşedintelui este el însuşi. Asta pentru că el este de fapt România. El este Guvernul, el este Parlamentul, el reprezintă Serviciile Secrete. Dar s-ar putea ca acest lucru să-l coste dureros. În momentul în care lucrurile se vor precipita, dacă temperamentul lui vulcanic nu va fi ţinut în frâu, s-ar putea să iasă la iveală lucruri foarte grave şi periculoase atât pentru el cât şi pentru noi. Băsescu conduce cu mână de fier şi asta o ştim prea bine, dar va reuşi oare să se autoconducă? Va reuşi să se stăpânească ca până acum?
Partidul Democrat Liberal mi se pare că nici n-ar prea trebui adus în discuţie. De preferat ar fi să vorbim nominal despre câteva persoane. Pentru că PD-L n-a existat niciodată şi nici nu va exista. PD-L=Băsescu. Udrea, Videanu şi alţi câţiva vor merge până la capăt alături de Băsescu. Sunt înglodaţi în aceleaşi mizerii şi nu vor putea să se debaraseze unul de altul. Boc este cel mai neînsemnat român în acest moment. Este din ce în ce mai apatic şi mai mecanic. Are aceleaşi replici, aceleaşi argumente. Nici el nu va pleca de lângă stăpân, dar pentru el jocurile sunt demult făcute, el a căzut demult din paginile de istorie ale României.
Oricine ai fi (partid politic, om politic, chiar şi ungur) să numeşti UDMR-ul ca aliat de nădejde ar fi cea mai mare gogomănie posibilă. Vorbim totuşi de partidul politic din România aflat cea mai mare perioadă de timp la putere, din ultimii 20 de ani. Acest lucru spune multe despre onoarea, demnitatea, dar şi interesul celor care-l formează. Nu vor ezita nicio clipă să abandoneze corabia, cu atât mai mult cu cât vor găsi suficiente motive să o facă. Pe lângă veşnica problemă cu autonomia, schimbarea liderului partidului va reprezenta o motivaţie pertinentă de a-şi revizui atitudinea vizavi de partenerii din coaliţie. UDMR-ul nu este o formaţiune politică, ci mai degrabă un joc politic. Din păcate pentru ei, procentele li se diminuează constant, pe când pragul electoral evoluează de asemenea. Voi avea o satisfacţie nemărginită când voi vedea Parlamentul României eliberat de anti-românii, anti-maghiarii şi anti-oriceii ăştia. Numai nişte unguri şi nişte români tâmpiţi pot crede că UDMR-ul s-a luptat vreodată pentru drepturile maghiarilor din aşa zisa „secuime”. Sunt doar nişte profitori ordinari!! Mă gândesc că eliminarea lor din Parlament va avea două posibile consecinţe: dispariţia de facto a formaţiunii sau radicalizarea mesajului ei şi transformarea într-o grupare extremisto-violentă. Înclin şi sper spre prima variantă.
Uniunea Naţională pentru Progresul României. Nu-i aşa că habar n-aveţi ce reprezintă? În primul rând că nici dacă aveam 4 ani şi spume la gură nu puteam să găsesc un nume de partid mai cretin. Titlul ăsta pompos şi insipid presupune că ar exista şi o uniune pentru regresul României, nu? În fine… şleahta ilegală de trădători creată în jurul acestui nume este momentan un aliat al preşedintelui. Problema e că oricâtă influenţă ar avea ei momentan (Oprea, Onţanu), aceşti oameni sunt compromişi, influenţabili şi plin de remuşcări (Diaconescu). Sunt personaje dubioase care şi-au legat ultima speranţă de clica portocalie. Antitetic dacă vreţi, „Progresul României” n-are niciun viitor.
Un aliat aflat într-o oarecare penumbră şi care face un joc tare murdar este Dan Diaconescu. Discursul lui schimbător este înghiţit de prostia română, fără îndoială. Mulţi îl văd salvatorul ţării şi principalul pion în lupta cu Băsescu. Asta azi. Mâine vor fi la fel de fericiţi să-l vadă în studio cu Băsescu, spunându-le cum a realizat el ce greşeală uriaşă era să facă şi cum de fapt forţele malefice l-au îndemnat să creadă că Băsescu le vrea răul, lui şi norodului (sau nărodului, rămâne la aprecierea fiecăruia). Acest tip de discurs becalian are atât de mulţi simpatizanţi încât, la un moment dat poate deveni periculos. Jocul la două capete este, totuşi, riscant pentru cel care-l practică.
Poate c-ar mai fi şi alţii ce ar fi trebuit amintiţi: minorităţile, alte televiziuni, serviciile secrete, alte instituţii ale statului, alţi factori de opinie, etc., dar am încercat să mă rezum la cei mai reprezentativi şi cei mai vizibili în această perioadă. Ce constat eu din această înşiruire este nu neapărat că se naşte o forţă puternic contestatară a lui Băsescu, ci mai degrabă că regimul său dictatorial îşi pierde din aliaţi. Ceauşescu n-a pierdut puterea când poporul i-a cerut-o, ci când aparatul de stat a cedat şi a renunţat la a-l mai apăra. Paralelismul este forţat, dar esenţa este cât se poate de actuală. Sigur, se poate discuta despre cauză-efect, dar cert este că oricare ar fi sau vor fi motivele, zidul aparent de nepătruns din preajma lui Traian Băsescuc se fisurează pe zi ce trece.
Sincer, sper să am dreptate cu această, hai să-i zicem, prognoză şi sper totodată ca din ce în ce mai mulţi să realizăm că suntem într-o fază premergătoare unui sistem autoritar. Aud prea multe voci în jurul meu, de genul: „Hai bă, fii serios… păi ce pe vremea lu’ Ceauşescu puteai să zici ceva… nici nu se compară”. Fals, din păcate… „Vremea lui Ceauşescu” nu este reprezentată doar de anii ’80 când s-a definitivat dictatura. Ea a fost atent pregătită şi a evoluat cam după aceleaşi principii: accederea în funcţii decizionale a unor oameni slab pregătiţi profesional şi intelectual, modificări constituţionale, modificări ale legii electorale, eliminarea treptată a tuturor contestatarilor („cine nu-i cu mine e împotriva mea”), etc. Pericolul nu e departe şi ca atare trebuie să fim foarte atenţi şi să încercăm să reacţionăm reacţiunii.
Blogu' lu' mie 