gimletleon‘s blog

Sub pleoapele mele,
distanța e o iluzie,
tăcerea — un cântec mut,
iar poezia o pasăre
cu aripi de cer.

Apropie-te, iubire,
cu pași de lumină
prin emoțiile mele!
Pășește prin vers
ca pe-o apă
care știe deja forma pașilor tăi!

Iar eu îți voi rosti numele
cu ecoul tăcerilor tale
răsunându-mi prin vise,
în vibrația aerului dintre noi,
binecuvântată în miez de vers.

Și te voi scrie
cu suflul sunetelor ninse pe alb,
pe pielea timpului suspendat
între două răsărituri, al mei și al tău,
unde clipele nu clipesc în orologii,
ci devin noi îmbrățișându-ne prin poezie.

Și voi fi un vers curgător
scris cu cerneala nesfârșitului,
pulsând de dragoste
între două semne de punctuație,
iar tu vei fi sensul care vine
să-mi împletească metaforele de inimă,
mereu.

Și pentru că îmi va fi mereu dor
de glasul și privirile tale,
voi aduna marginile universului
într-un avion de hârtie, intr-un origami de dor,
îl voi face mic —
cât să ne încapă pe noi și iubirea.

Spatiul ne va primi prin înalt

cât să-ți locuiesc gravitația,
să-mi legăn imponderabilitatea
în brațele tale de cer,
cu promisiuni scrise
pe papirusurile lirice ale pielii mele,
cu respirația metaforei și a tandreții.

Apoi îmi vor germina cuvintele
în constelații tandre,
iar porii mei vor învăța
alfabetul stelelor din ochii tăi,
topind dorul
scris doar pentru noi.

Te voi atinge cu vers,
fără să te ating,
cu gândul care știe drumul iubirii
pe dinafară și pe dinlăuntru,
și voi vibra din interior
ca marea la chemarea lunii,
ca floarea de cireș
la chemarea primăverii.

Îmi vor înflori prin sânge
luminile zâmbetului tău,
cu petale atinse de muze,
cu adieri care se recunosc.

Rămâi.
Să ne scriem lent,
până când iubirea
nu va mai avea formă,
ci doar adevăr —
fără tristeți,
fără tăceri.

Ușor, ușor, cu un picur, îmi așez cuvântul în vers, te visez

Și mă regăsesc- arcuire de dor, printre șapte culori,

Printre șapte fiori, în fiecare din șapte zori.

Și te citesc în armonii de pe clapele sufletului și-ale inimii

În do re mi, în fractali multiplii de poezii,

Cu buricele degetelor înfiorate de șapte note memorate, neuitate,

cu pleoape închise, cu canale senzoriale deschise prin vise.

Și te descifrez, tăcere după tăcere, cu versul muiat în mângâiere,

cu palma vibrând de ritmurile tumultoase ale inimii,

cu buzele umede fredonând dorul- doină și baladă, în do re mi…

Și te deslușesc în oriunde, de la glas până la zâmbetul buzelor,

al ochilor, proiectați pe aripile pictate ale zorilor sau ale faldurile nopților.

De aceea, scufundă-te și plutește odată cu mine, Dragoste,

În văzduhul dens al poemului meu, într-un fior de păcat fără vină și-n lumină deplină!

fragment

Te zăresc printre genele semideschise,
cum te ridici din poem, dintre vise,
și-mi vorbești cu gândul, și mă privești.
Ești zâmbet, vers pur, transparent, transcendent,
sunt emoție, vibrație senzorială, în acest poem decadent.
Te aud, deși ești sculptat din tăceri,
mă auzi. din inima literelor când, tandru, te chem.
Tremură literele când treci pe lângă mine, prin vise,
iar universul vibrează cu mine în el
când îmi citești sufletul și dorințele sub pleoapele închise.
Îmi umpli liniștea cu șoapte știute doar de noi doi,
când stiloul sărută hârtia, ușor,
și gândul tău își lasă umbra de poem
peste dorul meu, sărutându-mi umărul gol.

Eu scriu într-un fel în care nu poate exista jumătate din mine.

Când poezia se scurge ca un fluviu prin cuvinte, înainte,

Plină de un sens al vieții care o respiră prin mine, nefragmentată.

Iubesc eteric, cu trup și suflet de poezie, fără granițe fizice,

Inspirând infinitul din noi și risipind, departe, în neant, tăceri și tristeți.

Iar când poemul de dragoste, asemenea unui fluid sublim,

Îmi traversează imaginația ca o pororoca,

Mă autoexiliez în starea de poezie,

Ca într-o patrie a libertății interioare

Și trăiesc starea de grație.

Iubire, când iar ninge…

Să lăsăm haosul planetei să sufle-n ferestre, degeaba

Cu fulgii de gheață ai unei noi ordini absente,

Noi suntem singura iubire ce nu-și pierde graba,

De a se scrie-n tăcere, pe buze fierbinți și prezente.

.

Topim pe rând hotare, crah, resurecții, revoluții false, seci,

În extazuri în versuri și fiori de dor și dorință,

În timp ce lumea-și revendică alienarea și legile-n ecranele reci,

Noi ne trăim clipa iubirii sublime într-o unică metaștiință.

.

Iar când secunda va atinge zenitul, în căderi de guverne și astre,

Noi ne vom prăbuși unul în altul, ca doi afluenți de lumină și vers într-un fluviu de jar,

Într-un singur fior de poezie fierbinte curgând prin venele noastre,

Un nesfârșit an lumină, într-un infinit solitar.

.

Și nu mai e haos, nici timp, nici dezordine-n recea lor vină,

Suntem doar noi, caligrafia unei iubiri lirice fără frână.

Gust din seară ca din cacao cu lapte,

Gust din gândul spre tine ca dintr-un biscuit cu vanilie,

Și deja imaginația poposește între două coperți cartonate,

Ce așteaptă dorul meu să se scrie,

Poem senzual de dragoste, pe colile albe de hârtie.

.

Sorbesc, zâmbesc și apoi te gândesc

Ca pe o plăsmuire cu vene de poezie,

Și încă multe altele, câte sunt și au să mai fie

Din imaginația acestei poezii de dor

Și de noapte bună.

,………..

Nu știu de ce, sau poate tac acel aspect,
dar mă credeam
un spin rătăcit
care nu se supunea câmpului, spațiului, timpului.

Și într-un punct pe axa timpului ai apărut tu,
intens și profund,
ecranând tot din jur,
destabilizându-mi senzual granițele.

Te-am simțit subliminal, înainte să intervină înțelegerea:
o atracție care creștea
pe măsură ce lumea se răcea,
o rezistență care refuza să scadă
până când m-ai cuprins complet,
o anomalie sublimă
în tot ce credeam stabil.

Și am devenit o anomalie,
Se numea iubire.

M-am apropiat încet.
Electronii mei s-au aliniat instinctual,
orbitându-te
într-un nor invizibil
de atracție electromagnetică.

Mă simt învăluită, nesfârșit, cu seducție cuantică
și mă pierd prin miraj până la extaz.
Prin toate scalele fizicii, ale infinitului.

Dragoste,
În intimitatea trăirilor mele,

În odaia sufletului, de azi înainte,
Îți voi scrie poezii la o mașină de scris iubire.

De azi îți voi scrie
Cu noile glife digitale

Îți voi scriu cu ele,
ca și cum fericirea ar ști să bată la taste,

În loc de litere voi alinia pe hârtie emoticoane,
În strofe tandre, topite unele-într-altele,

Sărutări, îmbrățișări, zborurile eurilor prin nori,
Zâmbete mici, rotunde, fericite,

Ca niște inimi pline de noi care au învățat alfabetul bucuriei.

ca niște litere care-și exprimă dragostea, emoticon după emoticon, pe hârtie.

Leagănă-mă, iubire, pe arcuirea cerului gândurilor tale,
prinsă de firele luminii, ca într-un scrânciob, în amor,
deasupra lumii albastre,
Unde oceanele respiră sub nori ca niște lacrimi de fericire!
.
Leagănă-mă, iar eu mă voi dărui zborului,
Sub pleoape tale- izvor al poeziilor,
Pe buzele tale rostind îngeri- dorințe,
Cu tălpile goale atârnând peste dorul planetei.

fragment

Pune-ți urechea pe inima mea,

și te voi săruta

cu o ascultare în sensul invers,

ca o însetare a pulsului pentru al tău vers,

în al tău auz!

Lasă-ți gura lângă inima mea,

cu o înseninare a dimineții

risipind mantia ceții,

cu o adiere a zefirului…

Lasă-ți mâna pe sufletul meu,

pe iubire, pe poemul ce te dorește

acum, mâine, mereu.

însoțind vocile păsărilor

ce-mi fredonează primăverile

cu trilul inimii, viu.

Îmi pun dorul,

semn de carte

între două vise,

ce se pot împlini,

umbră de trandafir,

între metafore.

Îmi pun versurile

risipite în pixeli

pe luminile ochilor tăi,

Sinestezie și dor.

Îmi pun inima la vedere,

mângâiată de-o rază de lună,

de o închipuire de mână,

pulsând plină de tine.

Îmi pun brațele

în cruce,

ca un drum,

care duce, aduce,

să ne apere,

de rătăcire,

să ne robească,

rând pe rând,

în iubire.

Îmi pun palmele

să alunece magic pe paginile

albe, veline,

ale poeziilor depline.

-fragment-

Regăsesc iubirea în liniștea și înfiorarea
În care îmi scriu versurile
Direct pe papirusul sufletului
Până la marginile nopților fără somn
Dar pline de visele cu tine.
.
O simt poposind adânc în mine,
La răscrucea dintre dorință și speranță
În punctul de emoție pură
Din care-ți dăruiesc lumina aceasta tremurată,
De cele mai multe ori incandescentă.

Într-un vis nedefinit
am visat
că am fost
tresărirea
de pe colțul gurii tale,
clipa rătăcită în sublim
când gândul
și-a căutat trup
și l-a găsit,
sub pielea înfiorată
de dragostea cuvintelor.
Am visat
că mă rătăcisem
cu barca dorului
pe un ocean amar sărat
în care tu ai fost gustul
de opiu amețitor
care nu se explica,
doar rămânea,
ca o promisiune
uitată intenționat
pe setea,
pe sevrajul
gurii mele.
.
Am visat
că am fost vis în vis,
scris cu stiloul
amorului,
în pauza
dintre două clipiri de gene,
ce ne îmbrățișa poemele
printre pleoape, cu dulci fericiri,
aproape fizic;

Că am fost accentul mut
din respirația ta,
rostit literă cu literă
în sufletul meu,
fără a schimba fonetica
iubirii,
doar personificarea
trupului prin călimările
dorințelor
care nu cer nume
ca să existe
în imaginația
poetică
pe liniile inimii.
.
Am visat sau poate nu,
că mă lăsai să fiu
sclava speranțelor zorilor,
drumul scurt
de la vis
la mângâierea
metaforică,
pe care pășești
când ți-e dor,
reîntoarcerea
fără bagaje,
doar cu inima,
cu mine
aprinsă
ca o stea căzătoare
într-un felinar
al dorințelor.
Cu mine,
poezie prăbușită
de pe buzele tale
în sângele fierbinte
amestecat cu cerneala
netăcerii;
Picătură pe
vârful peniței
fremătătoare
din palmele tale.
.
De aceea,
lasă-mă să fiu
întrebarea
care nu vrea răspuns,
doar afirmație
prin labirintul
în care ne rătăcim
de bunăvoie,
unde eu devin
rostirea ta,
iar tu
tăcerea mea,
cu voce joasă,
din zori până în seară.
.
Lasă-mă să fiu
lumina
care nu clipește,
ci cristalinul,
transparența
prin care mă vezi
fără teamă,
foaia subțire
pe care iubirea
se scrie singură.
.
Căci am crezut
în visul albastru
care te caută primul
prin somnul tău liniștit
cu mine în el,
eu, înger neascultător
și fântână răcoroasă
în mijlocul drumului,
căutărilor, rătăcirilor,
regăsirilor.
Sunt aici.
Sunt.
Să-mi fii.

.Scriu poeme scrisori pe pergamente de nori,

Și-ți trimit noaptea împăturită într-un plic,

Sărutată cu un strop de lumină

Sau cu întuneric, dar numai un pic.

Îți trimit noaptea scrisă pe un colț de hârtie,

Într-o suavă și tainică poezie

Scrisă cu umbra inimii, la ora aceasta târzie…

Ți-o trimit sigilată cu aura lunii pline,

Plutind cu vibrația iubirii mele depline.

Într-o tolbă de poștaș aninată de cer,

Grea de iubire și de dorul stingher…

.Iar dacă într-o noapte vei simți

Că luna te privește mai intens,

Să știi că tocmai atunci

Ți-a ajuns o altă scrisoare de la mine.

Una fără plic,

Fără hârtie,

La fel de grea de iubire,

Bătând ușor din interiorul luminii.

Iar în aceea voi pune declarațiile mele nescrise,

Dorurile timbrate cu tăcere,

Și toate cuvintele care n-au îndrăznit

Să-ți bată încă la ușă.

Te aștept în mijlocul imaginației poetice,

La miez de noapte.

Te aștept

Sub lumina fosforescentă

A unui semafor visător,

Unde profilul selenar

Se suprapune peste culoarea lui verde,

Rotundă ca o promisiune aprinsă,

Ca o pupilă deschisă a cerului

Care ne dă voie să pășim.

Verdele lunii pulsează lent,

Ca o inimă de jad suspendată între lumi,

Iar eu lunatică, îmbătată de iubire,

Înveșmântată în tăceri de nefrit,

Te respir prin poeme fosforescente,

Cu dorul pe buze,

Ca pe oxigenul vital al astronauților.

Când roșul lumii se stinge,

Iar galbenul ezitării se risipește,

Luna-semafor ne ține aprinși, rotunzi,

Într-o trecere nesfârșită,

În care ne auzim simplu și clar

Vocile interioare,

Unde gândul meu liric

Te îmbracă în mângâierile sărutului

Rostit cu sufletul

Și ne lasă să ne traversăm

În mers

Eurile, în lumina amorului,

În verdele absolut al inimii.

Știi?

Țin aprinsă această candelă prin poezii

să mă găsești până-n miez de suflet, de noapte

după freamătul și pâlpâirea inimii,

să mă recunoști după adierea ca de mir a poemelor,

când îmi scutur pletele, epitetele,

prin gândul la tine, în umbra de dor a lunii

și prin sclipirea de dragoste a stelelor.

Țin lampa aceasta de veghe aprinsă printre rime,

să îmi citești iubirea din suflet scrisă cu caractere latine,

sau cu grafie vie, ca într-o antică lirică basilică,

cu noi doi, idolii amorului sublim, ai metaforelor vechi și noi,

Cu mine, tânjind după tine în vis, cu ochiul minții deschis,

Cu tine, henna închipuită pe piele, fosforescentă mângâiere,

în prelungi fiori de dragoste pe umeri, pe pori…

cu mine, adiere fierbinte prin versuri,

scâncet dulce la urechile tale, șoapte spre eterice universuri,

curbe pline, înfiorate, line, alunecând agale sub palmele tale…

Țin luminile stelelor din ochi aprinse,

să vezi să mergi iarăși pe potecile declarațiilor mele de iubire,

a trupului meu de poezie fierbinte, de omătul privirilor tale ninse.

Mă privesc în oglindă,

mă topesc într-o clipă,

timpul e-o apă,

spațiul o cale,

a expansiunii universului

spre brațele tale…

Distanța e un inspir,

noaptea e un poem,

prin ea te respir…

Pleoapele tele,

sunt andromede,

luminile ochilor mei,

Sunt pline de tine

stele, scântei…

Mă privesc în oglindă,

iubirea e-un fluture,

universul- o crisalidă,

big-bangul- omidă,

drumul spre tine-

miliarde ani lumină,

străbătuți prin poeme

printr-o fluturare de aripă.

Mă privesc prin oglindă,

prin multiversuri paralele

calea spre tine

trece mereu, doar

prin mijlocul inimilor mele.

Mă privesc prin oglindă

Eu sunt ea, eu sunt ele,

avatarurile mele

din lumi paralele

si te iubesc,

cuantic, magic,

liric, cosmic, mereu,

Ele, eu…

E seară, iară sunt cu gândul la tine

și adierea unui poem de iubire pe gene îmi vine…

O strofă, poate două, strecurate tainic în minte

cu metafora îndrăzneață, nu chiar cuminte….

.

Și te simt ningându-mi prin vene fulgi de nea,

de culoarea infinitului

Iar simțurile zălude aprind artificii

în magica voluptate-a sărutului.

(fragment)

Flori de gheață,

flori de roze,

flori de dor

risipite pe-al meu păr

răsfirat pe fața pernii,

într-o elegie-a iernii,

printre gândurile multe

care-ar vrea să îți alinte

fulgii iernii de pe tâmple…

Între cerul de sus și cerul de vise de jos,

Ne ningem frumos.

Ne ningem cu stele de pe buzele tele,

Topite pe setea trupului poemelor mele.

Ne ningem cu declarații fierbinți și tăceri,

Cu vibrații telurice, ca mangâieri,

Ne ningem.

.

Între cerul de stele de pe pleoapele tele

Și brațele mele, albe de așteptări și visări,

E zăpada poeziilor, ca puful alb al păpădiilor,

Dorul plutind pe legănarea văzduhului in steluțe mii,

Dantelate în cristalele florilor dalbe-ale inimii

Ne ningem!