there's someone in my head – but it's not me

mi-e dor de tine

cu orișice cuvînt nespus

și orice deget repetent în nepăsare

cu părul spulberat de-apus

mi-e-un dor nebun, din ce în ce mai tare

mi-e dor de tine

din pozele acoperite-n praf și sens

din albul mult prea alb, uitînd să se-mplinească

de prin orașul gol, pustiu și nefiresc

din puștiul încă nenăscut, ce-ar vrea să crească

mi-e dor de tine

si de povestea-ți la-ntîmplare-n zori de zi

de palma mea acoperindu-ți pumnul rece

de ochii mari, căprui care mă-ntreabă ”știi?”

cu fiecare clipă care trece

și vreau să-ți zic, și vreau să te ating

și vreau cu drag să mi te uiți în ochi

cu tine vreau să-mpart și bun și rău

și gri și alb și roșu de deochi

și de din capăt nesfîrșit de lume

să-ți zic (a cîta oară?!) ”te iubesc”

și tu să mi te cuibărești în brațe

ca într-un fel de impecabil nefiresc

mi-e dor de tine, știi?

și viața mi se scurge…

mă trezesc brusc, amestecîndu-mă printre albastrul ochilor și verdele ierbii, cu degete strîmbe mîngîind stîngaci linii întrerupte pe pielea-ți; în întuneric, acoperiți de fum, de cuvinte multe și fără de sens, printre trupuri incolore mișcîndu-se aproape lasciv, ni se împletesc picioarele – și-apoi te simt plecîndă; citesc amăraciune în spatele albastrului, aud nevoia de libertate zbierînd surd de dincolo de tăblia rece; te caut din priviri – te găsesc în atingeri; fugi și vii; mi te pierzi și niciodată regăsită ai să mi te-ntorci; ți se termină vara, ți se termină, neascultate, gîndurile; breteaua subțire ți-alunecă pe umărul gol și te zgudui în hohot de rîs; mă chemi și nu te aud; te-ntorc pe toate părțile și nu mă-nțelegi;

mă prinzi de mînă și mă tîrăști undeva; și vin după tine, ca într-un tril de chitară, neștiind unde-am să mă termin, unde o să ne terminam; rîzi iar; apoi fum și întuneric; și vorbe fără de sens și trupuri amestecîndu-se pe lîngă noi; cobblestone and wind; the end of the day and new beginnings; capătul stăzii, fără de tine; și dimineața cu soare rece și nu destulă cafea; încă mă dor dinții tăi adînc căutînd în mine scuze; încă mă amestec între albastru și verde, în împletiri timide și mirosul de noapte; încă te caut;

de la celălalt capăt al lumii – telefoanele sună și nu e nimeni să le raspundă…

din capete de negru împrăștiat pe bara argintie, prin fum de țigară și căștile roase de muzicile-ți ciudate – te-am găsit aproape și de noapte devreme; la ore mici, prin țăcănit de taste pline de praf – de dincolo de cortină – zîmbești; încîlcită printre necunoscuți, cu degete lungi, cauți așteptări pierdute între noapte și zi, între betoane și sticlă, nimic natural, nimic a cafea mirosind; minune a zilei de ieri, neterminată azi, te scrii tu pe tine pe foi îngălbenite de vreme, ca și cînd;

de dincolo de zid, alergînd desculț prin zăpada murdară, un fel de gol ma cheamă, strigîndu-și nevoia de umplere ca pe ultima declarație de război între apă și pîine, între vin și capătul ros al sforii aurii;

te-aș striga, dar mi-e că nu ai să-ți ridici mîna spre mine vreodată.

mă termin prematur, în încîlceala unei apăsătoare oboseli, de lipsa ta, de lipsa lucrurilor dragi, de neînțelegerea felului în care te-ai dus, dintr-o dată si fără de început ori sfîrsit, de golul din urmă, de golul dinainte-mi, de tot; mi-e foame, dar mi-e că de lipsă de somn am să pier – eu ce nu mi-am dormit niciodată; mi-e că n-o să știu ce-o să fac cu diminețile, mi-e c-am să-mi găsesc cutia crem goală de scrisori; mi-e că n-are să-mi mai miroase sufrageria a crini, a trandafiri uscați si neterminare.

te-ai dus, cu toate dinainte-ți, te-ai dus cu dimineți si crini, cu uscăciunea si “moist dearness”-ul tău cu tot, te-ai dus cu scrisul mărunt si cravata legată strîmb, cu nodul mic, anost; de cealaltă parte a lumii, din colțul mic si întunecos, cu becurile de-o sută toate arzînd – te chem printre cristale curgînde pe marginea tuturor lucrurilor pe care vreodată le-ai atins; mi-e praful neșters si frigiderul gol; mi-s hainele necălcate si după-amiezele nu mi le mai știu umple cu nimic alta decît neterminare.

mă termin prematur, încîlcit si bolnav, de-un fel de niciodată acolo, niciodată destul; si tot ce-as vrea ar fi să mi te găsesc mică si a flori mirosind, pe colțul canapelei, tristă, asteptîndu-mă; pe mine si neterminarea-mi a niciodată aducînd.

atît

netermin, aici!

te-as privi de dincolo de lemnul greu al barului din fata mea – de-aș sti ca lumea mea ar fi vreodată alta;

Saptamini mai tirziu – lumea mi-a devenit alta, in alt fel, necunoscut cumva si drag deopotrivă. Îmi trec prin minte ginduri-ghiocei, si capete de înserare mi-e avintul. De dincolo de lemnul greu – te știu de-acum aproape, un fel de continuare a ceea ce mi-ar fi plăcut sa te fi fost a fi.

Mi-e bine si mi-e mică-nsingurarea. Si știu ca lumea nu se termina aici.