Marginile universului cunoscut

Standard
carview.php?tsp=

Nu am norocul să văd, din punctul din care lucrez, nimic afară – arhitecta blocului, profesoară la Arhitectură/Ion Mincu, a creat o cameră care nu poate funcționa ca dormitor din motive de ușă/spațiu/geam, care se bat cap în cap cu dimeniunile unui pat, obiectul acela fără de care o cameră nu se poate numi dormitor, așa că o folosim ca birou. Doar că n-are ”geam”, ci geam Nevada, adică niște cărămizi din sticlă bune pentru efecte vizuale la apusul reflectat, dar care-s groase și au o structură incompatibilă cu privitul afară.

Așa că, uimită de liniștea care-mi spunea că e posibil să ningă-iar, ningă-iar, ninge-ninge-iar, m-am dus pînă în bucătărie, să mai văd puțin din vremelnica zăpadă care, anul ăsta, a picat de Crăciun. Cel pe care nu-l sărbătorim, în doliu fiind.

M-am uitat în jos. Zăpada se topea, odată cu temperaturile pozitive. Un bărbat părea că stropește tro… stai puțin, ce face omul ăla acolo, MERGÎND? Hm, da, nu ține un furtun invizibil, ci se ține de o extremitate minusculă a corpului și udă trotuarul, mergînd, adică îndepărtîndu-se de colțul străzii – o intersecție în T – spre strada noastră și, șocant, spre un bloc. Al meu. Cu geamuri. Nu foarte multe, dar totuși… M-am uitat, siderată, cum continuă să facă faza asta, fără să se uite spre bloc, cum își încheie/ridică pantalonii și se întoarce înapoi spre Basarabilor, ocolește o mașină și se urcă în cea de-a doua, din care eu nu văd decît cîțiva centrimetri.

Și mă întreb ce-l va fi făcut să vină spre colțul străzii, practic spre o altă stradă care avea să aibă vizibilitate maximă la ce făcea? Că de făcut, a făcut pe stradă, nu pe trotuar, nu pe vreun gard, nu pe vreo mașină, ci expus, cu spatele la strada B. și cu fața spre blocul meu.

Deci ce a gîndit? După ce-am analizat puțin situația, mi-am dat seama că aici e o chestie de univers cunoscut/vs/univers necunoscut. Omul pur și simplu considera că nu se poate pișa pe strada lui, chiar dacă nu l-ar fi văzut nimeni. Acolo era spațiul problematic. Dar de îndată ce dai colțul, ajungi în… alt univers, unul care nu e al tău, de care nu-ți pasă. Pe care practic nici nu-l iei în considerare. Pentru că cel mai șocant lucru e că nu s-a uitat spre bloc. Că s-a îndepărtat de o stradă ale cărei ultime case pînă-n intersecție nu au geamuri la stradă, acolo unde a murit și venicul din textul Moartea dă tîrcoale, deci unde practic nu putea fi văzut orice-ar fi făcut, din case, o stradă pe care nu trec decît arareori oameni – spre o stradă cu un bloc cu toate geamurile dînd spre intersecție, pentru a performa în public un act privat și, teoretic, rușinos. Iar asta e definiția comportamentelor antisociale, pentru mine.

(Text scris la finele lui 2025)

Peisaj de noapte

Standard

Era prima noapte de zăcut pe iarna asta, nu apucasem să trag draperiile înainte să mă prăbușesc în pat, așa că priveam cu ochiul unui aparat foto cu declanșare programat-aleatoare cețurile care lingeau cu viteză nano blocul-turn din intersecție. Deschideam ochii agale între două ture minuscule de somn și încercam să-mi dau seama dacă trecuseră secunde sau ore de la ultima mișcare de pleoape, fluturare de gene.

Și între fiecare două clipiri, universuri întregi se desfășurau, narativ și cromatic, îndărătul pleoapelor grele.

carview.php?tsp=

Colivăreasa

Standard
carview.php?tsp=

Cînd am aflat că titlul cărții după care se făcuse filmul Terminus Paradis ar fi Amantul colivăresei (Radu Aldulescu), mi-am zis, nu se poate. Ce diferență, ce lipsă, de fapt, de corespondență, între imaginarul creat de Lucian Pintilie, între personajele lui – Norica și Mitu – și conceptul de colivăreasă. Pe care în film nu-l găsești/regăsești defel.

Ei bine, filmul nu este făcut stricto sensu după povestea din carte, doar personajul este din carte, familia lui, limbajul… N-am citit-o încă, este atît de prost tipărită, cu hîrtie de vreo 3-4 nuanțe și calități diferite, cu scrisul trecînd pe cealaltă parte a foii, atît de prost legată, încît e misiune imposibilă. Dar fantazez la momentul în care-aș reuși să ajung la pagina 45, unde povestea cu colivăreasa pare să se termine.

Ca să pot intra în povestea mea de colivăreasă, aproape că pot spune ce eveniment din trecutul meu m-a pregătit.

Rewind to 1996. O zi de octombrie ploioasă, în Câmpia Română, în Ciochina de Ialomița, un sat amărît, cu drumul de pămînt transformat în glod. Ne murise prietenul, Costache, acela dintre noi în jurul căruia se coagulase ”gașca” și eram acolo, toți, în jurul lui, confruntați poate pentru prima oară, cei norocoși dintre noi, cu moartea. Cumva, în procesul acela destul de haotic care este pornirea cu cortegiul mortuar prin sat, spre cimitir, m-am trezit că cineva îmi înmînează o farfurie mare cu coliva. Mergeam, la locul meu – cortegiul are o ordine, mai întîi praporii, apoi coroanele, apoi preotul, apoi cineva cu o chestie neagră ca un cuier, apoi coliva, apoi sicriul, apoi familia… – și mă gîndeam la un singur lucru: să nu scap coliva. Fiecare pas era un efort de extragere din noroi. Eram încălțată cu ghetele mele maro din piele groasă, mă gîndeam, ce bine că le-am legat bine și strîns, că au șireturi pînă sus și n-o să-mi rămînă în clisa groasă cînd pășesc. Plouase enorm, plouase mărunt, îndelung, dezesperant, acum mergeam printr-un sat străin, zgribuliți, îmbrăcați care cu ce avusesem pe-acasă, în ziua aia oribilă în care-aflasem de moartea lui. Și acum eu (îi) duceam coliva. Cred că era prima oară cînd făceam așa ceva, pe atunci mama nu era bisericoasă – abia începea, de fapt, să fie astfel, însă într-o viață paralelă mie, în Zărneștiul căzut pradă șomajului tehnic, lipsurilor de tot felul, sentimentului dezolant de sfîrșit al istoriei, din acel ultim deceniu al mileniului, care poate i-a îndreptat pe mulți ”pe calea credinței”.

Back to 2023-2024.

Acum vreo 2-3 ani, poate chiar patru, am făcut prima colivă din viața mea. Nu pentru un mort din familie, ci pentru tatăl lui Ex. N-am făcut-o din convingeri creștine, ci din iubire. Nu am văzut nicio contradicție între convingerile mele religioase (sau lipsa lor) și credința care-ar trebui să stea în spatele procesului de creare a unei colive ”corecte”.

Am făcut-o după tipic – anii de locuit la Zărnești, atîtea ture de Postul Paștelui cînd se fac pomeni în aproape toate sîmbetele în care-am stat prin preajma mamei, cînd făcea colivele, m-au învățat. Mi-amintesc perfect sentimentul straniu pe care l-am avut acum o lună, cînd m-am transformat, brusc, în mama. Spălam grîul – în nouă ape – și tot la cîteva minute Ș. venea să mă întrebe cîte ceva. Am început a număra cu voce tare, dar pe la a patra tură am scos patru boabe de grîu și le-am pus pe chiuvetă. Apoi al cincilea și tot așa, pînă la nouă. Acum niște ani rîdeam, firește, de mama că nu ținea minte de cîte ori spălase grîul, o întrerupeam cu diverse întrebări exact așa cum Ș. mă întrerupea pe mine.

Apoi am recidivat: după vreo 9 luni, altă colivă. Acolo l-am inclus în parastas și pe taică-miu, pe lîngă tatăl lui Ex – era cam ciudat să fac colive doar pentru tatăl altcuiva, oricît de apropiat mi-ar fi fost acel cineva pe atunci.

December 2025.

Și-a venit momentul să fac coliva pentru cea care m-a învățat cum se face o colivă. Ba chiar două. Sau trei, cu cea de săptămîna trecută. Și-apoi una pentru I. Se înșurubează în mine, încet-încet, o altă persoană. Cineva meticulos, răbdător, care urmează toți pașii, chiar dacă nu crede.

Ianuarie 2026.

Un prieten pe care îl am din același an 1996 m-a întrebat zilele trecute, serios: dacă mor, îmi faci tu coliva?

Peste cîteva luni, se fac 30 de ani de cînd am avut primul indiciu al celei care voi deveni: colivăreasa.

Și după aia o să-mi iau amant, iar exegeții lui Radu Aldulescu din viitor vor căuta semne ale inversării timpului.