Cuvinte pentru mine.

Ultimul an si ceva s-a simtit ca o coma adanca. Nimic din ceea ce parea adevarat nu aveao forma propriu-zisa, totul a fost format din himere si forme deziluzionate. Timpul nu are mila, si a trecut nesimtit pe langa zecile de oportunitati pentru o viata in balans. Puteam sa ma trezesc din ea, si sa incerc sa o iau de la capat, ca un John Doe ajuns la spital din greseala, fara nume, fara viata. Insa ultimul fir de care atarna s-a rupt, si am cazut in abis, pierdut pentru restul zilelor amare, neavand cum sa mai pasesc spre lumina, sunt cufundat in intuneric. Acum, purgatoriul imi va fi mormantul trecutului si viitorului, nimic nu o sa mai conteze, totul va fi un mare rahat format din complezente. Nu am murit inca, dar totusi viata a plecat din mine, ma trezesc in fiecare dimineata cu capul greu si inca imbibat in lichior, pasesc fara sa imi pese de ce mina pot detona. Sunt pe ultima pagina, a venit vremea sa inchid aceasta carte, sa se poata aseza praful digital pe o poveste care nu se incadreaza in nici un gen literar existent.

This is my life, and it's ending one minute at a time.

Trec orele si gradele se aduna, o noapte obisnuita in mintea unui nebun, vremea a trecut pe minus, frunzele aproape au cazut, lumea din jur isi continua viata monotona, dar o singura idee straluceste pe intuneric, o idee care ar innebuni si cea mai normala persoana, un conflict intern greu de controlat, semne care vin dintr-o suta de directii: ataca mereu incontrolabil, nu stiu ce sa raspund, nu stiu ce sa zic si cum sa consolez. E usor sa interpretezi o mica greseala, fara intentie, o secunda de ezitare, un refuz cu lama ascutita te patrunde pana in cel mai adanc lacas al sufletului si ramane acolo, permanent, este indiferent starii tale bahice. Privesti cum lumea continua in jurul tau si esti neputincios, nu poti face nimic sa opresti timpul si sa alergi spre telul tau anevoios, sa il strangi in brate si sa il adori. Iti dai seama ca ai mintea stricata si incerci sa te adaptezi si sa accepti orice compromis, dar inauntru nu poti decat sa zbieri ca nu intelegi ce se intampla, unde esti, ce vrei sa faci. Pleci capul sabiei a-ti fi taiat. Ironia e moartea sortii,  in orice secunda tot ce ai depus spre bine iti poate fi intors spre raul ce incerci sa il eviti cu atata ardoare. Disperarea e la limite, faci orice sa ascunzi adevaratul chip al intentiilor tale, sau le fortezi neindeajuns.
Cateodata vrei sa apara o mana celesta sa-ti treaca peste crestet si sa iti alunge toate cugetele perfide. Nah.

pe ziua de astazi, dar de unde sa incep sa ma adun si sa le pun in ordine, simt ca plutesc, astept sa cad sau sa ma ridic mai sus. stau in coltul meu in spatele monitoarelor si ma uit la ceilalti cum isi fac treaba si glumesc. ma mai baga si pe mine in seama, rareori le raspund cu jumatate de zambet fortat. un singur lucru in fata ochilor. ma duc sa fumez, fuck work.



edit : incep sa nu mai inteleg cui te adresezi avand in vedere ca nu sunt singurul care te citesc, it all seems so fucked up.

am revenit aici pentru ca e singurul loc in care pot sa imi torn gandurile intr-un mod in care doar tu m-ai intelege. astazi m-am simtit ciudat, o mie de sentimente pe secunda. printre ele a fost si fericirea, data faptului ca te-am vazut dupa o eternitate petrecuta in intuneric, in mintea mea. nu pot decat sa urasc faptul ca esti fericita si tu, dar nu din cauza mea, ci pentru ca ti-ai gasit o directie si te tii de ea, ca ai reusit sa treci prin toate si sa iesi capul sus, sa fii mandra de viata pe care o ai. nu pot decat sa urasc faptul ca nu sunt eu cel care te vede zambind si care te face sa te simti unica si indragostita, desi ai zis ca nu esti, asa te simti, nu poti evita lucrurile ce se petrec in jurul tau, lucruri care te aseaza intr-un loc special, unde te simti in siguranta, unde poti petrece ore in sir alaturi de el. nu pot decat sa ma urasc pentru ca nu am reusit sa gasesc si eu acea siguranta, si mai ales ma urasc pentru ca am pierdut-o pe cea care o aveam cu tine.

 as putea sa iti spun o mie de lucruri ca sa te fac sa intelegi ceea ce inca pulseaza in mine dupa atata timp, dupa atatea grade si alegeri prost facute, dar cum pot face asta cand observ cat de bine te-ai inteles cu viata, cat de bine te "mulezi" dupa noua ta forma.

nu vreau sa iti stric viata din nou

Nu pot spune ca timpul e impotriva mea, dar pe zi ce trece schimbarile se fac tot mai permanente, incerc sa ma uit in urma si desi totul pare atat de familiar, devine la fel de vag. Sunt ca niste pasi in zapada, desi stii ca i-ai facut, ninsoarea nu se lasa si le acopera urmele usor. Nu stiu cand a trecut totul, viata parca a luat-o inainte si m-a lasat in urma intentionat, intr-o gaura spasmodica, mereu in conflict cu gandurile si trairile. Incerc sa imi inund timpul cu tot felul de ocupatii mai mult sau mai putin ilicite, munca mi-a preluat mare parte, desi devin din ce in ce mai solitar, lucru aproape fatidic, in ciuda faptului ca orice as face, oricat de mult m-as inchide in mine, nu pare sa afecteze indeplinirea nevoilor omenesti. Zambitul a devenit fals si fad, doar cei foarte apropiati pot vedea asta, si ma deranjeaza foarte tare, as vrea sa fiu un actor mai bun. Unii oameni chiar nu inteleg motivul pentru care ma indepartez de ei, dar am devenit ca o ciuma, sunt contagios si greutatea descurajanta pe care o car dupa mine se lasa si pe umerii celor din jur, fara sa vreau. Sunt constient de tot ce fac, dar cateodata imi scap de sub control, si regret deciziile pe care le iau adeseori. Oricat de distant as fi mereu se gaseste un suflet amarat sa se bage in calea mea in seama, reactionez mecanic, mereu aceleasi replici, aceleasi gesturi si aceeasi urmare. Cateodata ma plictisesc atat de tare incat imi controlez cu greu aversiunile, incep sa-mi formez o reputatie in acest sens, dar chiar nu imi pasa.
Noaptea a devenit cel mai bun prieten, cu beneficii dionisiace, urmez calea de aspirant spre abuz, doar asa mai pot inchide ochii desi visurile ma bantuie am invatat sa traiesc cu ele, pe langa multe altele.
Mai stau cateodata si ma ascult, cuvintele care imi ies pe gura nu le recunosc ca fiind proprii, desi ma identific cu ele. O suta de intrebari imi vin in cap pe moment, dar cea mai importanta imi rasuna in timpane in fiecare zi, cine sunt eu ? Sau mai bine spus ce am devenit, psihopatic, fara nici un sentiment, nici o remuscare. Oare cate niveluri are desensibilizarea, si oare limita e nebunia ? E 5 dimineata, gradele incep sa-mi rapeasca energia necesara pentru mai tarziu, examene, munca si placeri derizorii.

..you're one step closer to hitting bottom.