Memories…

Realizez acum cat de mult inseamna scrisul pentru mine. Am renuntat sa mai scriu pentru ca viata mea a luat-o pe un fagas pe care nu doream sa mi-l imaginez vreodata si nu credeam ca se va intampla vreodata. In mintea ta de copil, nu te gandesti niciodata ca te vei trezi intr-o dimineata si cineva iti va spune ca tatal tau nu mai traieste desi tocmai ce ai plecat de acasa si ti-a spus sa ai grija de tine. In mintea ta de copil, nu te gandesti niciodata ca vei ramane singur si va trebui sa te descurci cu asta. O minte de copil nu se gandeste niciodata ca viata poate fi atat de dura si ca poti suferi asa mult. Asa ca am renuntat la scris. Am renuntat pentru ca am fost prea dezamagita…am renuntat pentru ca am crezut ca astfel voi fi mai puternica si nu voi mai suferi. Dar n-a fost asa. Viata asta m-a invatat ca poti fi oricat de puternic si lucruri rele si neasteptate tot se vor intampla. Dar asta nu inseamna ca trebuie sa renunti la ce iubesti. Iar eu iubesc scrisul. Il iubesc pentru ca ma vindeca, il iubesc pentru ca are grija sa imi improspateze sufletul atunci cand am impresia ca nimic altceva nu o poate face.Am avut persoane dragi aproape care m-au ajutat sa trec prin clipe grele si a contat enorm…am invatat sa-mi apreciez familia si prietenii adevarati care au stiut sa-mi fie aproape. Si asta a facut si scrisul…toate paginile acelea goale care asteptau sa fie scrise, toate acelea lacrimi care dispareau cand terminam de scris…asta inseamna vindecare.

Postul acesta nu e menit sa fie trist. Nu vreau sa fie trist. Vreau sa fie optimist pentru ca asa sunt si eu. Optimism…resemnare…

“Sinceritatea unei amintiri este refrenul cel mai frumos ce-l poate fredona trecutul”,spunea un intelept.Uneori,avem impresia ca amintirile reusesc doar sa ne raneasca si sa deschida rani pe care le credeam vindecate.Dureros de adevarat,insa cat de groaznic ar fi ca ele sa nu existe,sa nu poti retrai un moment in care ti-ai dat seama ca iubesti,sa nu-ti poti aminti chipul unei persoane dragi sau o intamplare care ti-a marcat existenta.Ai avea impresia ca aceste lucruri nici n-au existat niciodata.Eu nu-mi pot inchipui asa ceva.Oricat de dureroase ar fi acum unele amintiri,stiu ca la momentul potrivit,m-au facut fericita.Asa ca,hai sa pastram vii aceste amintiri,sa savuram trecutul,sa traim prezentul si sa luptam pentru viitor.Se spune ca,daca vrei ceva cu adevarat,se poate.Daca iti doresti ceva indeajuns de mult,il vei obtine.Oare e asa?Eu cred ca da,iar daca speranta e aceea care moare ultima,ar fi mai bine sa n-o lasam sa moara.S-o mentinem vie si sa luptam pentru ceva mai bun.Cei care ma cunosc stiu ca sunt o fire destul de pesimista,sau poate doar realista,insa cateodata ai nevoie doar de putin curaj pe care sa ti-l insufli tu pentru a reusi sa depasesti un moment greu din viata ta.Dar inspirand mila si compasiune pentru suferinta ta nu e un gest prea inteligent,deoarece astfel iti demonstrezi tie zi de zi cat de slab esti,iar asta n-o sa te ajute sa te ridici,n-o sa te faca mai puternic,o sa ajute doar la uitare…ajungi sa uiti cat valorezi,iar acesta e primul pas spre pierderea respectului si a increderii.

Prieteni…Abia acum…nu demult am descoperit ce inseamna cu adevarat acest cuvant:un cuvant simplu in aparenta,dar atat de cuprinzator.Credeam cu tarie ca am prieteni adevarati.Credeam ca pot oricand sa apelez la ei si vor fi acolo.Si…cel mai important lucru…credeam ca pot avea incredere in ei.Ei bine,m-am inselat…M-am inselat amarnic si asta doare atat de tare…Mai tare decat orice lovitura:sa-ti pierzi increderea in oameni.Insa am descoperit,cand ma asteptam cel mai putin semnificatia cuvintelor:”prieten adevarat”.Nu am multi prieteni.Poate e de vina felul meu de a fi,poate nu stiu nici eu sa fiu o prietena prea buna,insa cei care ma cunosc bine stiu ca ma straduiesc cat de mult pot…cele mai multe ori gresesc,stiu,insa asta face parte din viata,din firea noastra.Diferenta e daca o faci intentionat sau nu.
Anul acesta mi-a adus o prietena grozava,cea mai buna.Nu am crezut niciodata ca voi cunoaste pe cineva cu o personalitate atat de complexa ca a ei,atat de diferita,atat de speciala…E greu de explicat.Apropierea noastra s-a petrecut brusc.Nici nu mai stiu exact momentul cand am realizat cat de adanc a patruns fata aceasta atat de inocenta,incapatanata,speciala si atat de altruista in viata mea.Cateodata sunt uimita de cat de multe lucruri avem in comun…atatea conceptii comune,ganduri pe care stiu ca doar ei i le pot impartasi,experiente,vise,dragoste.Apoi,apar unele momente in care realizez ca suntem si destul de diferite…felul in care abordam anumite situatii,maturitatea de care dam dovada…
Sunt o gramada de lucruri pe care le ador la ea…atatea si atatea ganduri pe care numai ei I le pot impartasi,imbratisarile acelea atat de dragastoase pe care mi le ofera din senin,fara ca macar sa le merit cu adevarat,refuzul ei absolut de a accepta ca e orgolioasa si incapatanata,felul in care aranjeaza lucrurile astfel incat sa fie totul foarte bine pentru ceilalti,taria cu care crede in dragostea adevarata,incantarea din ochii ei cand a descoperit o carte pe gustul e,increderea in oameni, in bunatatea tuturor,in magie…Toate aceste lucruri o fac speciala pentru mine.Si nu doar pentru mine…pentru multi altii care au observat acelasi lucru.As vrea sa-si dea seama si ea cat e de importanta pentru mine,desi stiu ca de multe ori nu stiu sa ii arat asta.Ma bazez pe faptul ca stie deja.In astfel de momente ma gandesc cat ar trebui sa fiu de recunoscatoare pentru ea…Desi stiu ca am foarte putini prieteni,macar sunt constienta ca am inteles cu adevarat sensul acestui cuvant.Datorita ei… Ar mai fi atat de multe de spus despre ea,despre noi doua…Insa ma bazez pe faptul ca viata ne mai rezerva multe surprize si multe bucurii impreuna.Pentru tine…draga mea!:X