„Cruce” numim suferinţa, necazurile noastre de zi cu zi, care ne curăţă cu răbdare, ca aurul în topitoare. O numim „cruce” de la Crucea pe care S-a răstignit Iisus Hristos, Dumnezeul nostru. Şi ce a făcut El pe Cruce? După ce şi-a purtat-o până pe Dealul Golgotei şi S-a lăsat întins şi ţintuit, de om, pe ea, ca un Miel pe altarul de jertfă, i-a binecuvântat pe cei ce-L chinuiau şi L-a rugat pe Tatăl Ceresc să-i ierte, pentru că “nu ştiu ce fac”. Aşa s-a sfinţit altarul (Crucea) şi s-a produs cutremurul în toată aşezarea duhovnicească şi morală a acestei lumi şi a celeilalte: prin iubirea totală şi smerenia desăvârşită a Lui. Odată cu Jertfa pe Cruce, de la legea talionului s-a trecut la legea iertării vrăjmaşilor şi întoarcerea celuilalt obraz, calea răzbunării devenind calea iertării şi a dragostei pentru duşmani, iar adevăratele comori s-au dovedit a fi nu cele de aici, de pe pământ, ci acelea din ceruri. Suferinţa a căpătat sens. Conform noii învăţături, nu cei puternici şi bogaţi şi plini de competenţe sau abilităţi universal-recunoscute de această lume (profesionişti, eficienţi, proactivi, cu calităţi de lider, buni vorbitori, culţi, performeri) sunt de lăudat/fericit, ci acei care flămânzesc şi însetează de dreptate, cei blânzi, cei milostivi, cei curaţi cu inima, cei prigoniţi pentru dreptate, cei smeriţi, cei făcători de pace – nu primii, ci cei din urmă vor moşteni pământul, vor vedea Împărăţia Cerurilor, se vor mângâia, se vor sătura şi se vor bucura de vederea Lui Dumnezeu. A fost o totală revoluţie, în toată puterea cuvântului, revoluţie care a inclus coborârea Domnului în iad, la duhoarea şi vaietul de acolo, şi s-a încheiat cu biruinţa ridicării Sale prin Înviere şi apoi, prin Înălţarea la cer.

„Dar Dumnezeu, bogat fiind în milă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit, pe noi cei ce eram morţi din greşalele noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos – prin har suntem mântuiţi!” (Sf. Ap. Pavel, către efeseni)

Noi trăim roadele acelei Jertfe, prin toate transformările noastre, date de pocăinţa lăuntrică şi celelalte Sfinte Taine din Biserică.

Hristos a fost trădat de unul dintre cei mai apropiaţi ai Săi. El, Dumnezeul-Creator, a pătimit atâtea de la om – creatura Sa, căreia i-a dat suflare de viaţă ca să populeze Raiul, să se bucure de el! Şi pătimeşte pururea, prin fiecare păcat al nostru fiind pălmuit, jignit, suferind nespus, cu atât mai mult cu cât durerea Sa este amplificată de dragostea Sa.

„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci să se mântuiască prin El lumea” (Ioan 3, 16-17)

Pentru noi, ce poate fi mai cumplit, decât ca cel iubit, cel apropiat, să te trădeze? Nu poate fi acesta, iadul nostru de aici? Cât este de greu, atunci, să te mai identifici cu aproapele tău, să treci peste neputinţele, peste patimile lui, şi să-l iubeşti nu pentru ceea CE este, ci pur şi simplu pentru CĂ… ESTE? Dar ce-ar fi fost viaţa ta fără el şi ce sens ar avea suferinţa ta, dacă nu tocmai să înţelegi slăbiciunea omului şi mai ales slăbiciunea ta, omule şi puterea ta de a te identifica cu cel iubit şi de a face totul pentru binele lui, adică exact testul suprem al iubirii? Aşa ne învaţă Hristos.

Nu, aici nu este vorba de clişeul “să fim mai buni, să fim mai iertători etc.”, atât de uzitat, mai ales cu prilejurile marilor Sărbători, de către mulţi dintre noi, puţini însă preocupaţi într-adevăr de ce înseamnă “bun” şi “iertător”, în era digitalizării şi a reţelelor de socializare online devenind obişnuinţă să dai „share„, „like„, „tweet” la orice pare mai „de suflet”, în fond doar erodându-se sensibilitatea noastră la adevăratele lucruri importante… Departe de acel gând, aici este vorba de a înţelege necesitatea de a integra suferinţele noastre în suferinţa Lui Hristos, de a-I acorda încrederea noastră şi de a pune viaţa noastră pe Calea pe care nu suntem niciodată singuri, pe Calea care odihneşte, de a ne trăi viaţa în Hristos, pentru că numai în Hristos totul capătă sens şi nimic şi nimeni nu este pierdut, ci fiecare devine unic şi are maximă importanţă. Acesta este singurul mod de a găsi izbăvirea, de a găsi ieşirea din greutăţile vieţii, din încercări, singura modalitate de a ierta, de a găsi bucuria adevărată, de a iubi.

Astăzi, de Buna Vestire, sărbătorim exact ceea ce afirmăm în Crez (Simbolul de Credinţă): “Carele pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara, şi S-a făcut om”.

Astăzi Fecioara Maria a primit acea Veste mare, cea mai bună veste primită de om, în toată istoria, până atunci. Vestea cerească i-a fost adusă de Arhanghelul Gavriil: va fi însărcinată şi va naşte un fiu… “Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt Se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit”. Iar ea, cu naivitatea şi încrederea unui copil, când a auzit că va fi însărcinată a întrebat pe Arhanghelul Gavriil cum va fi cu putinţă aceasta, căci nu ştie de bărbat (întrucât se făgăduise Domnului din fragedă pruncie şi din această întrebare se înţelege că nici nu avea de gând să calce această făgăduinţă). Răspunsul Căpeteniei îngerilor este lămuritor, căci îi spune Fecioarei Maria de verişoara sa primară, Elisabeta, soţia preotului Zaharia, cea care a rămas însărcinată la bătrâneţe, fiind acum deja în a şasea lună de sarcină, adăugând apoi că “la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă”. La auzul acestora, a zis, atunci, Maria: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!„. Şi imediat, Domnul se pogoară în pântecele ei fecioresc. Aceasta este atitudinea şi acestea sunt cuvintele care au salvat neamul omenesc! Doar astfel a binevoit Domnul să se pogoare şi să se întrupeze, doar astfel a început existenţa Lui ca Om, printre noi. În acest mod (şi nu altfel) a început existenţa Bisericii şi a fost permisă biruinţa asupra morţii şi a păcatului. Cum a reuşit Maica Domnului toate acestea, care o arată a fi cea mai importantă figură omenească din istoria omenirii, dupa Hristos? Prin acceptarea şi asumarea smerită şi responsabilă a veştii cereşti a îngerului, din prea-multa sa credinţă şi dragoste primind să ia/cuprindă în pântece pe Cel necuprins, pe Dumnezeul ei şi al nostru! Dacă Fecioara Maria n-ar fi fost într-atât de curată ca să se facă Cer pentru Fiul ei şi dacă n-ar fi avut atâta dragoste pentru Dumnezeu şi pentru oameni, Hristos nu ar fi coborât din ceruri în pântecele ei, nu S-ar fi născut, iar noi nu am fi avut speranţă de mântuire. Am fi fost pierduţi! Iată de ce s-a învrednicit omul, prin Sfânta Fecioară Maria! Iată cum s-au redeschis porţile Raiului, cel care a fost închis oamenilor după izgonirea lui Adam şi a Evei, dupa învoirea cea rea. Iat-o pe “Noua Evă”, cea care se logodeşte astăzi cu Duhul Sfânt spre a da naştere omului-Dumnezeu, pe cand roada învoielii „vechii” Eve, făcută chiar în Rai, cu diavolul, a fost întâiul ei nascut – omul ucigaş (Cain)… Iată cui datorăm noi ieşirea din întuneric la lumină, de la necunoştinţă la cunoştinţă! Prin Maica Domnului a venit sfinţirea omului şi a întregii naturi, izbăvirea de patimi, risipirea rătăcirilor! Prin ea, Maica Lui Dumnezeu, Sfânta Fecioară Maria, cea care este mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât serafimii – şi pentru ce aceasta? Pentru că s-a arătat vrednică de a-L lua în pântece, de a-L naşte, a-L creşte, a-L iubi ca o Maică pe Însuşi Iisus Hristos, fiul ei – Dumnezeul ei şi al nostru! Ce minune mai mare, ce reabilitare mai mare a femeii şi a omului, decât aceasta, de a-L putea purta în sine pe Însuşi Hristos Dumnezeu – Creatorul şi Mântuitorul nostru?

Tot aşa în inima noastră, pentru câştigarea şi reabilitarea sufletului nostru se duce o luptă între Eva şi Maria. Prima – cea neatentă, neascultătoare şi prin urmare slabă şi lipsită de dreapta socotinţă, este cea care nu rezistă tentaţiei şi ascultă în schimb pe diavolul cel viclean, trăgându-ne şi pe noi continuu spre păcat, spre acea dulceaţă puternică a plăcerii clipei prezente, trăită fără asumarea consecinţelor, cu adormirea ulterioară a conştiinţei justificată de satisfacerea repetetată a unor scopuri imediate. A doua este Maria cea smerită şi curată, cea statornică, ascultătoare şi plină de răbdare şi de credinţă. Prima este insistentă, ne agresează tot timpul, doar-doar observăm ispita şi cădem în ea, învoindu-ne cu plăcerile trecătoare, cu traiul uşuratic, iresponsabil faţă de suflet şi veşnicie. Iar Maria, asemenea Fiului Ei, nu insistă, ci doar aşteaptă cu nesfârşită dragoste, rugându-se pururea pentru noi, pentru trezirea noastră la viaţa în Hristos şi care tot plânge văzând nefericitele noastre alegeri… Noi pe care dintre ele vrem să facem stăpâna inimii noastre? Pe prima – cea seducătoare, cea izgonită din Rai, care ne trage spre prăpastie? Sau pe Maria – smerita Împărăteasă a cerurilor, cea mai frumoasă şi mai curată între femei, care ne trage spre Rai şi-L naşte (în lume şi înăuntrul nostru) pe Mântuitorul Hristos? Alegând-o pe Maria, să-i spunem şi noi, încredinţaţi că nu greşim lăudând-o, prin cuvintele veşnice, cereşti, cu care i s-a adresat şi îngerul, odinioară: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei„.

Legături:

• Cuvinte la Buna Vestire a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu (Sf. Luca, Arhiepiscopul Crimeei)
• BUNAVESTIRE – INCEPUTUL MANTUIRII NOASTRE. Predica Sfantului Nicolae Velimirovici
• Buna Vestire in iconografia ortodoxa
• Buna Vestire a vieţii noastre
• BUNA-VESTIRE – Taina mai presus de taina. Predica Sfantului Iustin de la Celie
• Cuvant despre Maica Domnului al IPS Bartolomeu Anania – AUDIO
• BUNAVESTIRE. Sfantul Teofan Zavoratul si singura bucurie adevarata

Grădiniţa şi after-school-ul au fost înfiinţate din dorința de a oferi împleti educația școlară cu cea ortodoxă. Condiţiile oferite sunt foarte bune, grădiniţa având capacitatea de 30 de copii, pentru program scurt sau prelungit. Cu toate acestea, sumele plătite pentru grădiniţă şi after-school sunt menite să acopere doar cheltuielile legate de hrană, educație, curățenie și utilități, activităţile centrului fiind non-profit. Pentru cazurile defavorizate se acordă reduceri și gratuități, în urma întocmirii unei anchete specifice, de către un asistent social, angajat al Arhiepiscopiei Bucureștilor, în limita locurilor disponibile.

Mai multe detalii, inclusiv programul grădiniţei şi after-school-ului, precum şi datele de contact, pot fi găsite în documentul ataşat: Pliant Sf. Haralambie, Bucureşti

La un articol despre un experiment de supraveghere totalitară din Mexic (instalarea unor scannere de retină, care să identifice locuitorii în timp real), într-un comentariu se spune că nu reprezintă niciun pericol cardurile, la care poţi renunţa la un moment dat (!), ci doar acel biocip, care va fi implantat pe mână sau pe frunte. Îmi permit să extind acest exemplu cu alte lucruri la care ai putea renunţa la un moment dat: televizor, calculator, distracţiile de tot felul etc. La toate acestea se poate renunţa la un moment dat – dar când? Aş vrea să-i răspund că până la biocip mai sunt nişte paşi, paşi prin care oamenii sunt pregătiţi (căliţi, înmuiaţi, sau mai bine zis anesteziaţi) pentru momentul potrivit, când vor fi incapabili de a recunoaşte şi de a opune rezistenţă adevăratului pericol.

Lucrurile vin pe rând, nu de-a valma, pentru că atunci ar fi prea simplu. Şi dacă acceptăm cu uşurinţă orice „noutate” de acest gen, nu cumva avem o slăbiciune cel puţin vizavi de comoditate, pe care o căutăm oriunde, indiferent dacă „noutatea” este necesară sau nu?

• E mai comod să ai banii pe card, pentru că (aşa suntem educaţi) nu mai stai cu teancul în buzunar sau la saltea, poţi vedea oricând extrasul de cont şi ţine mai uşor o evidenţă a banilor tăi, în plus… nu-ţi mai sunt la fel de uşor de furat, cum e cash-ul. Mai mult, angajatorul tău nu mai stă cu grija transportului banilor de la bancă la sediu, cu munca manuală de împărţire, verificare, punere în plic, evidenţa semnăturilor de primire; scade şi numărul de înregistrări contabile etc.
• E mai comod să ai card de RATB şi metrou, pentru că nu mai stai la coadă când e aglomeraţie la intrare la metrou, ai doar un card în loc de două, se deteriorează mai greu (teoretic). În plus, se reîncarcă foarte uşor, e mai greu de falsificat faţă de vechile abonamente RATB ş.a.
• Comod este şi să ai card de credit, cu perioada de graţie cât mai mare, pentru că la nevoie poţi cheltui mai mult decât ai disponibil, obţinând mai uşor banii necesari.
• Comod pare şi să ai card de sănătate, eşti găsit repede în sistem, istoricul bolilor, internărilor, medicamentelor, în caz de urgenţă se află repede substanţele la care eşti alergic. Pe de cealaltă parte, controlul şi evidenţa tuturor acestora se face mai uşor decât dacă s-ar folosi formulare.
• E mai comod să pontezi cu cardul, decât să semnezi condica la venire şi la plecare. Evidenţa e mai sigură, mai uşoară, intră direct în sistem – numai avantaje…
• E mai uşor să ai card de acces în scara blocului, la şcoală, în parcare. Eviţi astfel neplacerile create de accesul persoanelor neautorizate in incintele respective, eviti cheltuieli suplimentare cu persoanele care ar fi trebuit, poate, sa asigure paza, eviti in general niste griji.
• Dacă ai card de fidelitate/client la farmacie, magazin, cinema etc. beneficiezi de reduceri, spre deosebire de cei care nu au.
• E mai uşor să cumperi direct de pe internet, din confortul căminului sau de la serviciu, comandând ca produsele dorite să-ţi ajungă exact unde doreşti, putând opta şi pentru ora la care să-ţi fie livrate.
• E foarte uşor şi comod să-ţi transformi telefonul (smartphone-ul) într-un adevărat gadget multi-funcţional, cu care să poţi face extrem de multe lucruri, de la accesarea/comandarea de la distanţă a dispozitivelor electronice de acasă, până la cumpărături online sau în eventualitatea unui furt, localizarea şi spionarea hoţilor prin pornirea automată a camerei video din dotarea telefonului. Acelaşi lucru se poate face şi cu alte dispozitive electronice, în funcţie de dotări.
• Până de curând, deblocarea şi accesarea telefoanelor nu se făcea prin parolă (nici acum nu se face, la cele mai simple), acum, însă, au aparut fel de fel de multi-parole compuse, până la recunoaşterea amprentei sau scanarea irisului. La calculatoare este mai uşor de văzut asta, puteţi căuta un laptop pe un site specializat şi veţi vedea câte beneficiază de facilitatea de “recunoaştere prin amprentă”. De ce s-a ajuns aici? Nevoia de siguranţă, desigur.
• E mai confortabil să ai cont pe Facebook, unde pui poze din locurile pe unde-ai fost în vacanţe, unde poţi povesti cu rudele şi prietenii diverse lucruri, în loc să te întâlneşti cu ei, să-i vizitezi, să vezi cum sunt ei, iar ei să te vadă cum eşti tu, de fapt. De ce? Pentru că vrei să dai bine, să ştie lumea că eşti bine, fericit/ă, că te descurci – poate chiar aşa te vezi. Şi ce contează că tot ce pui acolo rămâne stocat forever? Nu te interesează, pentru că nu ai nimic de ascuns, eşti doar parte dintr-un întreg.

Exemplele pot continua.

De menţionat că în aproape niciunul din cazurile de mai sus (excepţie: cardurile de sănătate, sau Facebook-ul) nu se vorbeste de dezavantaje sau de probleme, de faptul că se pot deteriora/defecta foarte usor, înlocuirea lor necesitând un cost pe care în general îl suportă utilizatorul, că nu sunt atât de sigure, că datele tale nu sunt atât de în siguranţă şi că fraudele sunt foarte uşor de facut. Un singur exemplu: pentru a cumpăra ceva online, n-ai nevoie de card, ci doar de POZA unui card, astfel încât să ai datele care sunt trecute (scrise!) pe card.

Una dintre probleme este că suntem legaţi de mediul electronic şi virtual foarte mult şi avem un dezvoltat simţ al proprietăţii – dezvoltat greşit, în sens că ne temem prea mult să nu fim furaţi, în schimb, de sufletul nostru nu ne pasă decât foarte puţin spre deloc; apoi, avem impresia că tot ce am dobândit (atenţie!) ni se cuvine şi ne aparţine de drept (prin urmare, ce contează că fratele meu suferă lângă mine?); nu în ultimul rând, în orice facem, căutăm să fim eficienţi in “the easiest way” – vorba americanului. De toate acestea ne leagă aplecarea (înclinaţia) spre comoditate şi confort, înţelese într-un mod greşit, având ca scop hrănirea propriului orgoliu (prin compararea cu alţii) şi satisfacerea plăcerilor. Şi dacă nu suntem încă dependenţi de aceste facilităţi pe care ni le oferă tehnologia de consum (cel putin ea), vom deveni foarte curând, marea majoritate dintre noi, pentru că acesta este trendul, într-acolo ne îndreptăm: spre totalitarism în pas vioi, pentru că ne place.

Şi atunci să vedem care dintre cei împătimiţi vor avea puterea să recunoască şi să înfrunte pericolul real, să refuze nu doar confortul, bunăstarea, ci chiar dreptul la viaţă – acela pe care-l vor avea doar în schimbul unui anumit lucru… Cine s-a dedat în voie până atunci patimilor, cu greu va discerne ce va trebui sa facă.

Încă ceva: nici măcar nu ştim câţi dintre noi vom prinde acele vremuri care, după spusele Părintilor, nu sunt departe. Grija noastră ar trebui să fie, însă, pentru clipa prezentă (adică pentru despătimire, ACUM), întrucât pe cea care urmează nu ne-o poate garanta NIMENI. Şi e foarte ciudat (şi omeneste, într-un fel) cum ne gândim atât de mult la proprietăţile pe care nu le luăm cu noi, ne îngrijim ca să nu ne fie prădate/furate, dar de suflet n-avem nicio grijă…

Închei printr-un citat din Sf. Ioan Gură de Aur, despre grija faţă de pericolele prezente şi necesitatea de a nu amâna pocăinţa, despătimirea.

<<De aceea şi Hristos, când au venit ucenicii Lui şi au voit să cunoască ziua sfârşitului lumii, nu le-a spus, pentru că prin necunoaşterea celor viitoare să ne facă să fim necontenit pregătiţi, pentru că fiecare din noi să fie mai sârguincios, aşteptând, totdeauna sfârşitul, cu nădejdea venirii lui Hristos. De aceea cineva ne îndeamna, zicând: “Nu întarzia a te întoarce la Domnul şi nu amâna din zi in zi, ca nu cumva să fii zdrobit tot amânând“. Necunoscut este sfârşitul; şi pentru asta este necunoscut, ca totdeauna să fii sârguitor. De aceea, ca un fur noaptea, aşa vine ziua Domnului. Nu ca să ne prade, ci ca să ne facă mai vigilenti. Că cel care se gândeşte că are să vină hoţul stă treaz, aprinde lumina şi veghează mereu. Tot aşa şi noi, aprinzând lumina credinţei şl a unei drepte vieţuiri, să ţinem aprinse luminile noastre într-o continuă priveghere. Şi pentru că nu ştim când vine Mirele, trebuie să fim mereu pregătiţi, ca atunci când va veni să ne găsească treji.>>

Pământul e o mamă vitregă, o, Cerească Maică, şi se comportă cu noi ca o mamă vitregă. Ea ne socoteşte nişte fii vitregi, drept nişte străini de departe, ca pe nişte copii adoptaţi – pănă când ne face robii ei.

Noi ne ostenim pentru ea zi şi noapte şi pentru aceasta ea ne plăteşte salarii cu mizerabilele ei averi: păcat, boală şi moarte.

Oricine trăieşte doar din pâinea ei nu va fi niciodată sătul (1). Mai degrabă cu cât mănânci mai mult, cu atât te simţi mai înfometat. Şi cu cât dănţuieşti după cum îţi cântă ea, cu atât vei fi mai mult cuprins de întristare (2).

Unul ca acesta e ca fiara ce cade într-un puţ adânc şi apoi sapă şi mai adânc în pământ spre a se salva. Şi chiar dacă se îndepărtează de salvare, acesta crede că ea este aproape. Cu adevărat, aşa sunt fiii oamenilor, care trudesc din greu pe pământ şi socotesc mântuirea a fi aproape datorită trudei lor.

Ce folos aveţi înotând în cenuşă din ce în ce mai adânc? O, fii ai oamenilor, mântuirea voastră a rămas în urma voastră.

Voi spuneţi: „Trebuie să săpăm puţin mai adânc şi vom ieşi la lumină”. Dar eu spun: „Încă puţin în adâncul pământului şi veţi fi mai departe de lumină”.

Voi spuneţi: „Trebuie să împlinim anumite sarcini mâine şi poimâine şi împărăţia bunurilor va fi construită”. Dar eu vă spun: „Tot ceea ce aţi construit pe pământ se va prăbuşi pe capetele voastre şi ziua voastră de mâine şi de poimâine vor fi din nou doar o ridicare dureroasă a capetelor voastre de sub ruine” (3).

Părinţii voştri rosteau aceleaşi cuvinte de mângâiere pentru ei înşişi şi au dispărut printre ruine şi lucrări neterminate.

Vă trebuie scări şi nimic altceva decât scări, ca să puteţi ieşi din groapa în care aţi căzut, ca să puteţi scăpa de îmbrăţişarea cea rece a mamei voastre vitrege.

O fecioară este scara (4). Ea aprinde o candelă cerească în mijlocul întunericului vostru şi vă arată calea. Ea este străvăzătoare şi ea ştie ceea ce voi aţi uitat. Înstrăinată de pământ ea s-a împrietenit cu cerul. Dezbrăcată de întuneric, ea este înveşmântată în lumină. Printr-însa Cerul pătrunde în noi. Prin ea noi putem vedea cerul.

Ea este atentă cu privire la povăţuirile voastre; dreptatea este în gura ei; înţelepciunea cerească este în pântecele ei; o flacără sfântă arde în inima ei.

Dintr-însa vine tămăduitorul şi vindecarea. Din coapsele sale vin călăuza şi calea.

Ea nu e mamă vitregă, ci mamă, şi nu-i făgăduieşte fiului ei mai mult decât îi poate oferi. Oferta ei este promisiunea ei, în timp ce oferta mamei vitrege constă din promisiuni.

Mama vitregă este pământul, o, Cerească Maică, şi se comportă cu noi ca o mamă vitregă. Cu văl negru ea ni Te ascunde de ochii noştri, ca noi să nu Te putem vedea şi să credem că Tu eşti moartă. De aceea, generaţie după generaţie se strâng pe lângă mama cea vitregă şi-i sărută mâna ei aspră.

Arată-Ţi chipul Tău, O, Maică, iar mama cea vitregă va dispărea şi robii vor deveni fii (5).

Sf. Nicolae Velimirovici, Rugăciuni pe malul lacului (LXVII)

(1) „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Mt. 4, 4)
(2) Cf. Luca 7, 32
(3) Cf. Luca 20, 17-18
(4) Cf. Fac. 28, 12
(5) Cf. Gal. 3, 26-29 şi 6, 21-31

Legături:

• Despre Eva si Maria (Sf. Nicolae Velimirovici)
• Sfinţii Părinţi despre înălţarea trupului Maicii Domnului la ceruri (Sf. Simeon Metafrastul si Sf. Maxim Mărturisitorul)

Eva şi Maria

Pentru noi, Eva şi Maria înseamnă de fapt înţelepciunea trupească şi înţelepciunea duhovnicească. În cântările bisericeşti auzim: „femeia s’a făcut pricină suferinţei, femeia s’a făcut şi pricină mântuirii.” Eva a dorit mai mult decât ce puteau să-i dea soţul ei şi Dumnezeu fără să o primejduiască. Şi, împreună cu diavolul, a sărit în prăpastie, trăgând după sine întregul Rai. Această prăpastie este istoria. În mijlocul acestei prăpăstii a patimilor arzânde, unde pomul ispitei s’a înmulţit ca viermele, Maria şi-a înălţat sufletul său mult deasupra istoriei şi l-a logodit cu Duhul Sfânt. Roada jocului Evei cu diavolul a fost întâiul ei născut, omul ucigaş. Roada logodnei Mariei cu Duhul Sfânt a fost întâiul ei născut: omul-Dumnezeu. Eva a întors roata vieţii în jos, iar Maria a îndreptat-o în sus. Întreaga tragedie a Evei şi a Mariei nu ar avea nici pentru mine, nici pentru tine, prietene, neapărat o însemnătate, dacă n’ar fi întocmai înfăţişarea tragediei sufletului nostru!

Iarăşi despre Eva şi Maria , puţin altfel

Iarăşi, Eva şi Maria! Din punct de vedere psihologic, Eva şi Maria reprezintă sfâşierea noastră sufletească de căpătâi. Între ele este o luptă pe viaţă şi pe moarte, şi această luptă o purtăm în lăuntru din leagăn până-n mormânt. Pentru ce se luptă Eva şi Maria în noi? Pentru ţarina sufletului nostru. Întrebarea este: care dintre ele va cuprinde întreaga ţarină? Nu se poate spune că Eva reprezintă natura noastră instinctivă, iar Maria, pe cea conştientă – ci instinctul şi conştiinţa pervertită o reprezintă pe Eva, iar instinctul şi conştiinţa dumnezeiască, pe Maria. De partea Evei se află duhul necurat, de partea Mariei Duhul Sfânt. Şi înaintea ta, omule, se ridică zilnic o întrebare mare cât cosmosul şi lungă cât istoria lumii: cui vei veni în ajutor, femeii care te trage în prăpastie sau femeii care te înalţă în Rai? Femeii care s’a logodit cu diavolul sau femeii care s’a logodit cu Duhul Sfânt? Femeii care vrea să nască un ucigaş sau femeii care vrea să nască pe Dumnezeu? Într’un cuvânt: femeii sau fecioarei? Fii viteaz şi ajută fecioarei! Nu te asemăna soţiei necredincioase a banului, care îi dă un fier puternicului vlah Alia pentru a-l ucide pe Strahinici Banul (1)!

(1) Personaje din poemul epic medieval Sârbesc „Banul Strahinici.” (n.red.)

Sf. Nicolae Velimirovici – „Ganduri despre bine si rau„, Gandurile 157 si 158

Patima desfrânării este întrebuinţarea patologică pe care omul o da sexualităţii sale. De la început omul a fost bărbat (Adam) şi femeie (Eva), dar folosirea sexualităţii s-a produs după căderea protopărinţilor noştri în păcat şi nu ţine de originea omului. Abia după cădere şi după izgonirea din Rai, Adam şi Eva s-au dorit şi s-au unit trupeşte (cf. Fac. 3, 16; 4, 1).

Folosirea greşită a sexualităţii este atunci când omul se foloseşte de ea numai pentru dobândirea plăcerii, atunci când face din plăcerea sexuală un scop în sine. Sf. Maxim Mărturisitorul spune că “Nimic nu este rău din cele ce sunt, decât reaua întrebuinţare, care vine din negrija minţii de-a cultiva cele fireşti”, iar Sf. Apostol Pavel ne îndeamnă pe toţi, imperativ: “Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârsi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său. Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumparaţi cu preţ! Slaviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în sufletul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (I Corinteni 6: 18-20).

Poate ca acestea sunt detalii prea grele, prea dificile, pentru noi, oameni din vremuri moderne, care trăim în lume, fiind familiarizaţi cu televizorul, reclamele de tot felul şi moda… Voi fi ceva mai direct, dar nu stiu dacă noi chiar conştientizăm modul în care ne afectează toată informaţia pe care o receptăm şi mă refer în special la informaţia cu continut sexual. Azi, ca o consecinţă a desfrânării, nu mai ştim să iubim, dragostea s-a pervertit. Nu apreciem femeia ca om, ci „apreciem” (a se citi „evaluăm”) părţile „componente”: picioarele, sânii, părul, ochii, gura, buzele etc. prin urmare amănuntele fizice, după nişte „standarde”; din când în când mai suntem impresionaţi şi de inteligenţa vreunei femei, dar nici aşa nu o vedem ca pe un „tot” unitar, ca „om” creat, ca şi noi, de Acelaşi Dumnezeu, pentru acelaşi scop: mântuirea. Uităm cu totul de suflet. Din păcate, am ajuns să evaluăm femeia mai mult după potenţialul ei de a oferi plăcere, până şi ea se complace în situatia asta, înţelegand în timp că aceasta poate fi o cale mai uşoară de a-şi atinge alte scopuri. Nu doar femeile, până şi bărbaţii profită în acelaşi mod păcătos, de „atu”-urile lor fizice…

Revin la Sf. Maxim Marturisitorul, care mai spune că „păcatul formăluieşte mintea”, adică îi dă acesteia forma lui, a păcatului. În cazul nostru, problema vine în special prin simţul văzului, ochiul devine „format”, ştie ce caută si găseşte imediat, mintea având deja parametrii „setaţi”. În consecinţă, sufletul este vătămat pentru veşnicie în lipsa unei pocăinţe autentice (care este cu atât mai dificilă dacă mintea este formată, obişnuită să gândească într-un anume fel!), căci „ochii văd, iar inima cere”. În cazul ăsta, ca să te fereşti totuşi de ispită, atunci când nu poţi s-o eviţi, sfinţii ne sfătuiesc să folosim rugăciunea, sau, dacă tot ţi-a rămas imaginea în închipuire, să mergi cu acea închipuire dincolo de chipul cel frumos care te-a rănit: „gîndeşte-te că ce se ascunde dedesubt este atît de greţos, încît omul nu suferă a o vedea fără urîciune şi îngreţoşare.” (mai mult, aici: https://florinm.wordpress.com/2009/07/07/ochii-vad-inima-cere-cuvant-despre-ce-se-cade-a-face-cineva-cand-va-fi-rapit-cu-ochii-sf-nicodim-aghioritul/)

În completarea sfatului de mai sus, vă propun următorul text de la Sf. Nicolae Velimirovici (despre valoarea noastră,un text în deplină disonanţă cu “refrenul” cu care suntem obişnuiţi):

“O, ce este omul? Spicul ierbii, precum a spus Iov, pe care îl coseşte mâna lui Dumnezeu. Ce rămân? Paiele. Ce se ia cu mâna nevăzută? Spicul. Al Tău e sufletul, Doamne, iar trupul e al pământului. La despărţire, fiecare îşi ia ce-i al lui: pământul – trupul, Domnul – sufletul. Cunoaşterea noastră este una cu necunoaşterea în amândouă cazurile: şi când privim la cel viu, şi când privim la cel mort. (…)

Marilyn Monroe

Unde sânt cinstirile şi onorurile? În strunele rupte şi în timpanele sparte. Unde este strălucirea feţei şi a ochilor? În obrajii umflaţi şi în bezna orbitelor goale.

Unde este farmecul rotunjimilor şi plinătăţii trupului? În viermăraia şi în murdăria de negrăit. Unde sânt sânii atrăgători, care tresăltau de dragoste? În muşuroiul de sub copitele măgarilor. Unde sânt mâinile mai scumpe decât aurul, care slujeau oaspeţilor? Acum sânt beţe uscate sub roţile căruţelor. (…)

Unde sânt chefurile petrecăreţilor, unde-i cântecul celor voioşi, unde-i larma celor puternici, unde-i vuietul celor trufaşi? Unde-i strigătul şi răcnetul celor năimiţi şi corupţi? O vor şti mai bine decât capul tău tălpile tale, când vor călca peste osemintele lor uscate, pentru că te vor înţepa şi te vor face să gemi.

Unde sânt împăraţii, Doamne? Întreabă slugile lor. Unde sânt bogătaşii, Doamne? Întreabă cerşetorii. Unde sânt femeile frumoase? Întreabă viermii şi râmele.

Pe deplin, nimica sântem în faţa lui Dumnezeu. Doamne Dumnezeul nostru, nimica sântem! Răsărim şi ne uscăm ca iarba. Ne risipim ca un nor fără apă. Ne ofilim ca florile în grădină. Ne înălţăm şi ne pierdem ca fumul şi aburul. Venim şi trecem ca nuntaşii. Ne auzim şi amuţim ca sunetul fluierului. Sântem ca un călător care poate zice: Bună dimineaţa!, dar nu-i mai e dat să spună: Bună seara! Sântem ca o poezie pe care o recită poetul şi, într’o clipă, se întrerupe. “ (Sf. Nicolae Velimirovici – „Prin Fereastra Temnitei”)

Să citim cu mare atenţie această meditaţie a Sf. Nicolae, pentru că nu trebuie să uităm ce suntem. Ni se dă TOTUL, deşi noi suntem nimic. Atunci, pentru ce tot acest risc, pentru ce să pierdem totul? Să reţinem: deşi suntem nimic, pentru că ni s-a dat totul, dacă pierdem, am pierdut totul! Viaţa nu este un simplu joc, în viaţă e vorba chiar despre “a fi sau a nu fi” şi este foarte grav dacă ne amăgim că n-avem nimic de pierdut păcătuind astfel.

Dacă nu înţelegi, omule, cum vin toate astea, sau îţi vine greu de înţeles ce e rău în a te „bucura” sau a te „desfăta” cu imaginile „atrăgătoare” ale femeilor/bărbaţilor, priveşte mai bine cele două fotografii de mai sus şi poate-ţi mai vii în fire, pentru că orice femeie şi orice bărbat, dincolo de înveliş, mai mult decât trup, e un suflet ca şi tine; iar când sufletul s-a despărţit de trup, nu rămâne decât ce anume ai admirat tu, mai inainte: tocmai stricaciunea…

Despre viaţă ne spune acelaşi Sf. Nicolae Velimirovici în “Rugăciuni pe malul lacului”: “Tu ești viață, O, Dumnezeul meu, și viața este lumină. Tu ești lumină, O, Dumnezeul meu, iar Tu nu voiești să fii ascuns în întuneric și să nu poți străluci.” Şi mai înainte, despre „atracţia” bărbatului către femeie: “Cu adevărat este amăgire de sine ca un om să creadă că o femeie îl atrage. Cu adevărat, este viață nefolosită într-un om – lucru care-l atrage pe acesta spre femeie, fiindcă viața nu voiește să rămână nefolosită.” (https://florinm.wordpress.com/2010/10/20/cu-adevarat-este-amagire-de-sine-ca-un-om-sa-creada-ca-o-femeie-il-atrage-viata-nefolosita-din-om-il-atrage-caci-viata-nu-vrea-sa-ramana-nefolosita/)

“Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte! Sfintele sfinţilor!”

Legături:

• Rugăciunea Sfintei Iustina împotriva desfrânării
• Sfintii Cuviosi Martinian si Zoe – ocrotitorii celor care se lupta impotriva desfranarii
• SFANTUL MOISE UNGURUL, izbavitorul de patima curviei († 26 iulie)
• CRUD, DAR REAL: “VARA este anotimpul in care MODA scoate “carnea” pe piata. Am devenit nu oameni frumosi, ci PICIOARE FRUMOASE, forme provocatoare”
• PARINTELE PAISIE AGHIORITUL catre tinerii care ii cereau rugaciune pentru examene: “Ma voi ruga să treceti la examenele curatiei. Acesta este lucrul cel mai important! Unde este cuviinta…?”
• CUVINTE CATRE TINERI de la parintii Constantin Coman si Hrisostom de la Putna. CUM SE POATE BIRUI DESFRANAREA SI PASTRA FECIORIA? Care sunt conditiile unei casnicii fericite? Ce inseamna sa iubesti cu adevarat?
• Pacatele banale care raman pacate… si in modernitate: TINUTA PROVOCATOARE, MACHIAJUL, IMPODOBIREA… Sminteala femeilor si vina barbatilor
• Ierom. Ioan Buliga: JOCURILE DESFRANARII
• Maica Nina Krighina despre relatiile dinaintea casatoriei (I). SI DESPRE FETELE PROVOCATOARE, IMBRACAMINTEA “MODERNA” SI “PARTENERUL IDEAL”
• Cum se biruie desfrânarea?
• Terapeutica desfrânării în Patericul Egiptean

Sursa: MediaFax