Cineva foarte apropiat, care-mi stie firea entuziast-bipolara (Uraaa! Ce lucru misto!! Bleah, nu-mi mai place!) m-a avertizat sa ma temperez in privinta asteptarilor.

Imi place sa cred ca 20 de ani n-au trecut degeaba si ca un dram de maturitate s-a prins de mine un pic mai mult decat apa de penele gastelor. Incerc sa intampin acest viitor serial in primul rand cu curiozitate pentru ca ea face loc noutatii si mai putin propriilor scenarii (serialul are deja un scenarist si un regizor, as fi redundanta).

Insa, exista un lucru pe care mi-l doresc teribil de la acest serial: misterul, in cat mai multe forme ale sale. Pentru ca avem nevoie de mister pentru a supravietui intr-o lume atat de… transparenta, atat de dezinvolta cu propria intimitate. Vreau mister pentru ca invita la descoperire, la cautare, la efort. Pentru ca e atat de emotionant cand incepi sa simti ca te aproprii de identitatea lucrurilor.

E posibil ca argumentul pentru care ramane si acum serialul/filmul meu preferat sa fie in primul rand faptul ca am vazut un film cu un impact vizual si psihologic atat de puternic la o varsta destul de mica (difuzat imediat dupa ’90): personaje interesante (si incantatoare ochiului!), intrigi complexe, foarte mult mister, lucruri greu de exemplicat, o doza mare de irational, fantezie si un final teribil. Asta si, bineinteles, coloana sonora.

Se pare ca pentru acest comeback, Lynch a reusit sa stranga vechea echipa, inclusiv pe Angelo Badalamenti, care mi se pare un compozitor extraordinar si ii multumesc lui Lynch care face cate o pasiune pe tot felul de colaboratori si ii distribuie in mai multe din creatiile lui. Ca de exemplu Kyle MacLachlan, distribuit in Twin Peaks, Dune si Blue Velvet.

Se pare ca Lynch a vazut in actor un arhetip al bunatatii neinduplecate de marsaviile societatii (luata si in sensul valorilor morale si spirituale) in care traieste, iar asta l-a determinat sa joace mereu “the absolute good guy”. In rest, actorul nu s-a remarcat in alte filme. Nici nu trebuia, pentru mine e de ajuns ca este “Agentul Cooper”. Ma intristeaza ca Frank Silva, chipul monstruos al lui BOB, cealalta fateta arhetipala a lumii, a murit intre timp. Asta in pofida multor frici pe care mi le-a alimentat pe vremea cand ma uitam la serial.

Filmele lui Lynch au o componenta psihologica, si chiar psihanalitica daca intram in hatisul arhetipurilor, a complexelor, a tensiunilor interioare, foarte puternica, iar prin faptul ca Twin Peaks a fost serial si nu doar un lungmetraj, publicul s-a familiarizat mai bine cu strategiile vizuale ale regizorului. E ca si cand filmul ar fi compus din mai multe scene din vise, care, nu-i asa? mereu au un sens… Un sens care deseori ne scapa si intotdeauna e supus interpretarii.

Lynch a refuzat mereu sa ofere chei de intelegere a filmelor sale. Si bine a facut. Tin minte ce dezbateri intense a iscat Mulholland Drive in cercul meu de prieteni. Genul de discutii mai greu de trezit de catre filmele din prezent. Nu e o critica, e o constatare. “Tu ce-ai inteles?”, “Bai, zi tu primul”, “Ce sa zic… cred ca…”.

Indoiala! Intr-o lume in cautare de certitudini, artistii care seamana indoiala pot fi salvatorii ratiunii.

Things are not what they seem. 

Pasiunea mea pentru Twin Peaks a trebuit sa fie pusa intre paranteze pana in jurul lui 2000, cand conexiunea la internet nu a mai depins de caraitul lenes al dial-upului ci de abilitatea unor pusti de-a trage cabluri de pe casa scarii si pana in apartament. E demn de mentionat faptul ca prima mea caseta originala cumparata din bani proprii de la Media Galaxy cu pret mare a fost “Twin Peaks: The Original soundtrack, o colectie extraordinara de piese de atmosfera, cunoscand-o, astfel, pe Julie Cruise- vocea diafana.

Pe de alta parte, am mai avut acces la:

• cartile inspirate de serial: Jurnalului lui Dale Cooper si Jurnalul Laurei Palmer;
• un site cu comicuri si glume inspirate de serial- sursa buna de umor (chiar asa se numea, Twin Peaks Humor, care-a disparut intre timp);
• scriptul integral cu citatele halucinante ale unui personaj foarte interesant si simpatic: The Log Lady;
• Filmul de lungmetraj, menit sa elucideze misterul serialului (sau sa-l adanceasca intr-un mod subtil?): Fire: Walk with me.

(cautand o poza cu cartea scrisa din perspectiva agentului Dale Cooper, constat ca google ma da prima ca sursa cu articolul: Jurnale din Twin Peaks. Cu siguranta de-a lungul anilor am mai scris una-alta despre universul lui Lynch si nu insist cu comentarii cu privire la jurnale- mi-ar fi greu si pentru ca nu mai tin minte prea multe din ele)

E tarziu si mi s-a facut pofta de o ceasca de cafea.

Black as midnight on a moonless night.

and I‘ll see you under the sycamoree trees.

Vazand filmul American Psycho si ramanand in minte cu Christian Bale atat de potrivit in rol, tot cu strangere de stomac am citit cartea, scrisa de Bret Easton Ellis. Am aflat putin mai tarziu ca personajul creat de scriitor a fost antipaticul anilor ’90 pentru americani, pentru ca a reusit sa surprinda atat de bine patologia mediului social de-atunci: jocul aparentelor, lipsa de interes pentru cine este omul si mai mult pentru ce are (fiinta sociala descrisa si cunoscuta prin cumul de branduri – cu cat mai scumpe, cu atat mai bine), superficialitatea periculoasa, narcisismul care ne pacaleste ca lumea din jur a fost creata pentru noi si prin noi, si nu in ultimul rand… indoiala. Pentru ca asta mi se pare farmecul criminal al cartii. La un moment dat, chiar daca ai asistat la scene greu de digerat, in care Patrick Bateman face lucruri inimaginabile, te intrebi daca toate lucrurile alea s-au intamplat cu adevarat, pentru ca insusi criminalul se intreaba daca el le-a savarsit, cata vreme societatea pare amortita iar faptele lui abominabile nu au ecou.

Iar concluzia este ca psihopatii exista si nu e vorba doar despre cei care devin criminali in serie. In timp ce citeam, am intalnit un documentar al carui tema chiar asta era: psihopatii din corporatii. Acei indivizi care se strecoara pana colo unde trebuie pentru ca doar ei au stomac sa faca lucruri pe care oamenii inzestrati cu empatie si constiinta nu le-ar putea face.

Am vazut recent Salem’s Lot si m-a atras povestea, asa ca nu mi-a trebuit mult sa iau cartea si sa m-apuc de ea.

King e periculos cand n-ai un program de lucru de functionar public. Iar zilele libere la privat se dau… sau nu se dau.

Asa cum exista concediu medical, pentru cei care-si regasesc si sustin sanatatea mentala in si prin citit ar trebuie sa existe si concediu de lectura.

Si asa am descoperit o alta definite a unei carti bune- aceea care te fascineaza si te intriga, chiar daca ii stii prea bine actiunea si deznodamantul.

Basme vechi sunt repovestite intr- un fir narativ nou, dintr-o perspectiva amuzanta si cred ca mai realista cand vine vorba de vitejia omeneasca. Suntem suma povestilor pe care ni le spune zi de zi despre noi, si pe care le ascultam de la ceilalti. Despre noi, despre lume.

Cartea este, cum altfel, completata de ilustratii foarte frumoase de Mircea Pop, care mi-au amintit de ilustratiile lui Vasile Olac pentru “Peripetiile Alisei in Tara Minunilor” si “Muzicantii din Bremen” (din colectia veche Ion Creanga).

Am citit “Destinatia mea: Stelele” cu mare placere, mai ales deoarece cadrul sf e mai mult un cadru si nu un scop in sine, in centru fiind latura psihologica a povestii. Intr-adevar, cu cat “exersam” mai mult timp o traire, cu cat interepretam experientele intr-o singura maniera, acest mod de-a simti lasa o amprenta care, pentru cei din jur, devine vizibila. Un stigmat al durerilor, neimplinirilor, suferintelor. Ca o masca incandescenta. Ultimul om care ar fi putut prezenta interes, omul cu cele mai putine aptitudini, un om “inferior” dupa standardele lor, ajunge sa fie cel mai cautat si important. Si asta pentru ca la un moment dat au decis sa il lase sa moare iar el a supravietuit.

Situatia cluburilor de echiatie, din perspectiva numarului lor in crestere din ultima perioada, este incurajatoare, situatia materiala a pasionatului de rand e jalnica. O sedinta de calarie de 45 de minute porneste de la 80 de lei. Rapid iti dai seama ca una pe saptamana nu e de ajuns pentru a invata ceva, dar mai multe te-ar cocosa de bani. Echipamentul? Costisitor chiar si la cele mai ieftine preturi: toca, chapi, cizme, pantaloni, manusi.

Dar este extrem de greu ca, odata ce apuci pe drumul asta, sa te intoric, sa zici:am facut-o si pe asta, macar stiu cum e. Este aproape imposibil sa iti mai imaginezi un weekend in care nu simti miros de piele de cal, nu mangai un bot curios, nu striga cineva la tine, de jos: Ia scara la varf, tine calcaiele jos, ia darlogii in mana! (am zis bine “aproape imposibil”- de cele mai multe ori calitatea indoielnica a oamenilor te determina sa-ti reconsideri prioritatile)

In timp ce bani multi se investesc in cluburi hipice, oameni cu bani se dau pe cai scumpi si oameni iubitori incearca sa petreaca atat cat e posibil de mult timp cu caii, in Cairo, Egitp, exista aceasta asociatie, Prince Fluffy Kareem, care face minuni!

Pe contul lor de Facebook au strans de-a lungul timpului zeci de povesti- majoritatea de succes- ale cailor de povara care au fost salvati de membrii acestei organizatii care-a crescut si are din ce in ce mai multi sustinatori. Exista mai multe modalitati prin care organizatia poate fi ajutata, si implicit caii de care se ocupa (cai, camile, magari): donatii singulare, donatii sub forma de abonament, sau pur si simplu te poti oferi sa acoperi o parte sau toate cheltuielile ingrijirii calului pe care ti l-ai ales. O poti face singur sau impreuna cu alti oameni. Solutii exista, mai trebuie hotarare.

Aici este povestea in imagini a iepei Susu. Rasfoind intr-o noapte postarile lor, nici nu mi-am dat seama cand s-a facut 4 dimineata si se anunta deja ziua de munca. Asta si datorita faptului ca cei care scriu pe contul asociatiei sunt chiar aceia care se si ocupa de cazuri, sfidand legile marketingului, ca sa vezi! demonstrand inca o data ca o asociatie se infiinteaza din pasiune si niciodata nu vei putea angaja un om din exterior care sa vorbeasca mai bine decat a-i face-o tu despre munca ta. Daca nu stii sa spui povestea, inveti, repeti, pana iti iese bine.

Daca mi-ar fi spus cineva ca cea cu care ma razboiesc acum, cartea “Carantina” de Greg Egan e considerata hard-s.f., probabil ca nu m-as mai fi apucat de ea. Imi recunosc limitele cand vine vorba de iginerii complicate, cu prea multa matematica si fizica in spate. Pe de alta parte, limbajul mecanicii cuantice, cu unde, stari probabile si colapsari ale realitatilor e foarte aproape de wordporn pentru mine. E chiar incitant ca de 20 de pagini sa citesti ceva ce vag intelegi, dar sa-ti placa stiind ca daca apoi ai vrea sa spui sau sa scrii cateva cuvinte despre ce citesti n-ai sti nici de unde sa incepi nici cu ce sa termini.

Cu toata confuzia si frustrarea de-acum, cartea mi-a adus aminte de-o perioada foarte frumoasa din al doilea an de facultate, cand cautam cu entuziasm ocazii de-a colabora for free cu oricine si-ar fi dorit un ucenic muncitor si curios. Asa am nimerit la doi oameni interesanti, Roxana Zubcov si Corneliu Sofronie, care au scris despre psihologia cuantica. Stiu c-am fost cucerita instantaneu de teoriile lor cu privire la intelegerea si testarea personlitatii si viziunea complet noua pe care au adus-o in legatura cu posibilitaqtea de predictie a comportamentului uman, pornind de la teorii precum teoria haosului sau efectul fluturelui. Desi n-am continuat colaborarea- era prea s.f. pentru mine atunci :))), iata ironie – am ramas c-o carte pe care de mult mi-am propus s-o recitesc din care sper ca acum sa inteleg si sa aplic mai multe.

ales cel mai frumos cal din servetele!

decupat servetelul cu o forfecuta neascutita, necorespunzatoare dar suficienta, aplicat tehnica, si …

La final dispozitia e mai putin ploioasa!

1. Am vazut pentru prima data o Imprimanta 3D la lucru,

in timp ce de cateva saptamani am auzit o gramada de lucruri despre inovatiile cu aceasta tehnologie. Daca nu era prea mare agitatia la standul celor de la 24pe7 agasam mai mult amabilitatea celor de-acolo pentru a-mi explica, asa, in detaliu, cuuuum functioneaza si ce chestii misto poate face. Asa, m-am multumit cu experienta directa de-a vedea imprimanta si cu un mic suvenir, un semn de carte.

Ce poate fi mai potrivit pentru a tine paginile unei carti SF decat un semn de carte creat de o Imprimanta 3D?

2. Warhammer

Un stand mare, cu piesele jocului prezentate foarte frumos, cu jucatori si cu… oameni care pictau figurinele! Mi se pare o idee extraordinara, sa imbini placerea unui boargame cu experienta crearii propriilor personaje! Mi-au mai placut stadurile cu boardgameuri, chiar aveai de unde alege, si a fost haios sa vad atatia oameni stan la mese si jucandu-se.

Cocluzie: Comic Con, one time event.