Inchipuie-ti o oglinda asezata pe pamant si pe aceasta oglinda culcata o scara sau, si mai bine zis, o fereastra cu cercevea cu tot si geamuri; da-i acestei ferestre un inconjur de un sfert de leghe si vei avea imaginea unui bazin, din care se extrage sarea. Cand oglinda isi pierde lustrul, inseamna ca s-a ales sarea.

Iti poti imagina o limba de pamant lunga, neteda, ingusta, care apare privirii din vazduh, acoperita de aceste uriase ferestre ce de-abia lasa intre ele mici fasii inguste de pamant, la randul lor acoperite cu pipirig si tamarin; ici si colo cateva fânaturi si putina vie, care este ingrasata cu iarba de mare si care da un vin uleios si amarui, cateva palcuri de copaci, cateva drumeaguri; din loc in loc, cateva asezari albe de-a lungul coastei; spre partea franceza, o salba de fortificatii, spre ocean o rapa, numita coasta salbatica, in partea de miazazi a limbii de pamant, dune presarate cu pini vestesc apropierea pamanturilor sterpe; invaluie acest loc cu ceturi cenusii si murdare, care se ridica din mlastini, din toate partile, si vei avea iaginea insulei Oleron.

Daca dupa ce ai contemplat ansamblul, mai iei in considerare si detaliul, tristetea incepe sa creasca cu fiecare pas pe care il faci si te simti cuprins de o indurerata strangere de inima.

Un tarm de noroi, un orizont pustiu, doua sau trei mori invartindu-se greoi; vite slabanoage, intr-o pasune firava; pe marginea mlastinilor, gramezi de sare, conuri cenusii sau albe, dupa cum sunt acoperite cu paie, pentru timp de iarna, sau expuse la soare, pentru a se usca; pe pragul caselor, tinere frumoase si palide, copii galbejiti, barbati istoviti si cuprinsi de friguri, putini batrani, friguri peste tot, iaca mica lume trista in care te afunzi.

Nu se ajunge usor la insula Oleron. Trebuie sa vrei acest lucru. Calatorul este condus cu bagare de seama pas cu pas, dandu-se parca timp de gandire si razgandire.

De la Rochefort este condus la Marennes cu un fel de omnibus, ce pleaca de la Rochefort de doua ori pe zi. Este o prima initiere.

Trei leghe printre mlastinile sarate. Campii intinse unde se ridica, ca doua obeliscuri in cimitir, cele doua clopotnite englezesti, cu flesa de piatra, de la Moise si Marennes; de-a lungul drumului, baltoace de apa verzuie; la toate campurile, care sunt de fapt mlastini, uriase imprejmuiri ferecate; nici un trecator; din timp in timp cate un vames, cu pusca la umar, in picioare, in fața bordeiului de pamant si maracini, cu o fața galben-vanata si incremenita; nici un pom; nici un adapost contra vantului si ploii, daca este iarna, contra soarelui, daca este canicula, un frig glacial sau o caldura de cuptor; in mijlocul mlastinilor, catunul nesanatos Brouage, inchis in patratul zidurilor, cu ruinele sale din timpul razboaielor religioase, cu casele joase, spoite ca si mormintele de care vorbeste biblia, si cu stafiile sale, tremurande din faţa portilor, in plina amiaza. Aceasta este prima parte a calatoriei.

Daca tii neaparat sa continui la Marennes, un vizitiu de haraba pune mana pe tine, te introduce intr-un recipient facut sa contina cel mult sase persoane, dar acum are cincisprezece, si, acesti cincisprezece rabdatori in interior si un munte de bagaje pe imperiala se urnesc in pasul schiopatat si nesigur al unicului cal, de-a curmezisul pamanturilor sterpe, pana la Pointe.

Acolo, daca tot mai vrei, esti debarcat  sau imbarcat, alege cuvantul, intr-unul din acele vase plutitoare si nesigure pe care localnicii le numesc risca-tot. Trei mateloti, patru vasle, doua catarge si doua panze, din care una se numeste taie-vant. Sunt de facut doua leghe pe acest tip de pluta. Marinarii care incarca vasul incep prin a pune in siguranta, in cel mai bun loc, boii, caii, carutele, apoi se gasesc locuri pentru bagaje si la urma in spatiile care mai raman, intre coarnele unui bou si rotile unei carute, sunt varati calatorii.

La Rochelle -Vechiul port

Acolo poti visa, fiind la bunul plac al vantului, soarelui sau ploii. In timpul calatoriei auzi horcaind calatorii atinsi de friguri si mugind stramtoarea de la Maumusson, care se afla la capatul insulei si pe care marinarii o asculta pe o raza de cincisprezece leghe. Pentru a te distra, ti se explica natura acestui zgomot.

Stramtoarea de la Maumusson este unul din buricele marii. Apele raurilor Seudre, Gironde, curentii mari ai oceanului si curentii mai mici ai extremitatii meridionale a insulei apasa, din patru parti diferite, pe nisipurile miscatoare pe care marea le-a ingramadit pe tarm si  fac din aceasta masa un vartej. Nu este un abis, marea pare plana si neteda la suprafata si numai o usoara mladiere daca se observa, dar sub aceasta apa linistita se aude un zgomot asurzitor.

Orice vas care atinge stramtoarea este pierdut. Pur si simplu se opreste, pe urma se afunda incet, continuu, descreste in inaltime putin, cate putin. Sabordul dispare repede scufundandu-se sub valuri, apoi verga si platforma din jurul catargelor. Nu se mai distinge decat varful catargului. Se mai face o mica cuta pe mare si totul a disparut. Nimic nu poate opri in miscarea inceata, dar cumplita, infricosatoarea spirala care a cuprins vasul.

Cu toate acestea vasele, care disloca putina apa, traverseaza cu indrazneala stramtoarea. Fara pericol, spun marinarii. O clipa dupa aceea adauga: totusi Monier, care era pilotul castelului, abia de-a avut timp, intr-o zi, sa se arunce in mare, lasand sa i se scufunde barca si a inotat patru ore pana a putut iesi din stramtoare.

Printre aceste povestiri, sosim. Este coborata panza taie-vant, aruncata parama si asezata puntea.

La dreapta o fortareata, inchisoarea la stanga, o plaja ingrozitoare, care inseamna friguri; se debarca intre amandoua.

Servitoare frumoase din Charente, cu niste palarii albe, mari, pe care le poarta cu gratie, te asteapta la capatul zagazului, iti iau valiza si sacul de noapte si te conduc, mergand inainte.

Mergi de-a lungul unor intarituri la baza carora misuna, in toate atitudinile de munca, cateva sute de oameni imbracati in cenusiu, scofalciti, tacuti, paziti de jandarmi, sapand niste santuri, intr-un mâl infect. Sunt cei condamnati la ghiulea, soldati sarmani, marea majoritate dezertori din cauza dorului de tara, pe care legea nu-l infiereaza, un cod exceptional ii pedepseste aspru; si care vin sa moara acolo, desi nu sunt condamnati la moarte.

In timp ce faci aceste reflectii, ajungi la Calul balan, hanul de acolo. Este intr-adevar un han bun. Esti introdus intr-o camera mare, varuita, in mijlocul careia inainteaza un pat mare cu baldachin, ca un promontoriu, dupa moda secolului al XVII-lea. Peretii sunt albi, cearsafurile albe, hangiul este prietenos, hangita placuta, totul este imbietor si placut in acest han. Numai sa nu privesti apa care ti s-a pus in cana, numita in partea locului apa dulce.

In seara in care am sosit la Oleron, eram coplesit de tristete.

Aceasta insula mi se parea dezolanta, dar nu imi displacea.

Ma plimbam pe plaja, mergand printre ierburile de mare ca sa evit noroiul. Mergeam de-a lungul santurilor castelului. Condamnatii tocmai se intorsesera. Se facea apelul si auzeam vocile lor raspunzand pe rand ofiterului inspector, care le pronunta numele. La dreapta, mlastinile se intindeau cat vedeai cu ochii, la stanga, marea, de culoarea plumbului, se pierdea in ceturile care ascundeau coasta.

In toata insula nu vedeam alta fiinta omeneasca decat un soldat de paza, nemiscat, pe coltul cel mai proieminent al unui meterez, desenandu-se pe ceata. Greu zaream in departare, la orizont, mica fortareata, izolata in mare, intre pamant si insula, care se nueste  „palcul”. In larg nici un zgomot. Nici o panza. Nici o pasare… Acolo unde cerul se uneste cu pamantul, la asfintit, aparea o luna enorma si rotunda, care parea, in aceste ceturi palide, stafia inrosita, dar lipsita de poleiala, a celei adevarate.

Aveam moartea in suflet. Poate ca vedeam totul prin sufletul meu coplesit. Poate ca intr-o alta zi, la o alta ora as fi avut alta impresie. Dar in aceasta seara totul era pentru mine funebru si melancolic. Mi se parea ca aceasta insula este un sicriu enorm, culcat in mare si ca luna ii este lumanarea.