| CARVIEW |
Select Language
HTTP/2 301
server: nginx
date: Wed, 28 Jan 2026 03:02:01 GMT
content-type: text/html
content-length: 162
location: https://emisiune.wordpress.com/feed/
x-ac: 1.bom _dca MISS
alt-svc: h3=":443"; ma=86400
strict-transport-security: max-age=31536000
server-timing: a8c-cdn, dc;desc=bom, cache;desc=MISS;dur=234.0
HTTP/2 200
server: nginx
date: Wed, 28 Jan 2026 03:02:01 GMT
content-type: application/rss+xml; charset=UTF-8
vary: Accept-Encoding
x-hacker: Want root? Visit join.a8c.com/hacker and mention this header.
host-header: WordPress.com
link: ; rel="https://api.w.org/"
vary: accept, content-type
last-modified: Wed, 28 Jan 2026 03:02:01 GMT
x-nc: MISS dca 56
content-encoding: gzip
x-ac: 2.bom _dca BYPASS
alt-svc: h3=":443"; ma=86400
strict-transport-security: max-age=31536000
server-timing: a8c-cdn, dc;desc=bom, cache;desc=BYPASS;dur=464.0
E-misiune
Misiune in zona E
Mon, 25 Nov 2013 05:43:36 +0000
en
hourly
1
https://wordpress.com/
10846310
https://s0.wp.com/i/buttonw-com.png
E-misiune
https://emisiune.wordpress.com
-
Adapost in furtuna
https://emisiune.wordpress.com/2013/11/25/adapost-in-furtuna/
https://emisiune.wordpress.com/2013/11/25/adapost-in-furtuna/#respond
Mon, 25 Nov 2013 05:43:36 +0000
https://emisiune.wordpress.com/?p=226
Relatarile supravietuitorilor taifunului Yolanda-Haiyan te lasa fara cuvinte. Durerea lor este mare, insa cu greu mai pot plange. Cand ai ramas fara nimic, si nu mai ai o directie in viata este greu sa mai speri. Ne-am rugat in aceasta dimineata cu unul dintre studentii care au locuit in zona Tacloban, un oras ras de pe fata pamantului. Impreuna cu cei trei copii si sotia au traversat cele mai teribile momente din viata lor, momente pe care ni le-au povestit si noua. In ziua dinaintea furtunii sotia a insistat ca el sa vina acasa pentru ca se anunta vijelia. A incercat sa o linisteasca spunandu-i ca va fi bine, nu este prima furtuna pe care o experimenteaza, stiu ce au de facut. Insa sotia nu s-a lasat pentru ca anul trecut vazusera efectele tsunami-ului din Japonia. Sotul incerca sa o linisteasca, spunandu-i sa se uite afara ca vremea e senina si calma. In cele din urma, la insistentele sotiei, a luat avionul si a zburat spre casa. Aproape ca ii parea rau ca venise, totul decurgea normal, incepuse sa ploua, batea vantul ca in timpul unei furtuni obisnuite. Insa in noaptea aceea nu a avut somn. Presiunea atmosferica scazuse atat de mult si brusc incat simtea ca nu avea aer. A decis sa se scoale si sa se roage. Nici trei minute nu trecusera si a auzit un zgomot infernal ca si cum doua avioane zburau deasupra acoperisului lor. Si-a trimis familia la parterul casei iar el a ramas sa vada cat de puternic va fi vantul. Si a vazut. In cateva secunde vantul a desprins acoperisul si bucati de tabla si capriorii de lemn au inceput sa ii cada in cap. A fugit spre usa, dar usa nu se deschidea din cauza fortei vantului. Se ruga si se intreba ce ar mai putea sa faca? In cele din urma a reusit sa introduca degetul mic (acum fracturat) intre usa si toc si astfel sa deschida putin usa si sa strige dupa ajutor. A reusit sa vada doar ca intreg acoperisul casei fusese smuls de vant. Usa s-a inchis la loc. A realizat ca centrul furtunii este chiar deasupra lor. Dupa incercari disperate, si ranit de bucatile de tabla si lemn care zburau cu o forta nemaintalnita, a reusit sa dechida usa si sa coboare. Familia se adapostea sub treptele care incepeau sa se dezmembreze. S-a uitat in jur unde ar putea sa se adaposteasca, si singurul loc care i s-a parut protejat a fost camara. Au intrat cu totii acolo si au inceput sa calculeze riscurile: borcane de sticla, rafturile de lemn, conserve metalice care puteau deveni adevarate ghiulele daca vantul darama micuta camara. Copiii nu scoteau nici un sunet, dar se vedea pe fata lor ca sunt ingroziti. Nu puteau comunica verbal pentru ca suieratul vantului era asurzitor. Se intelegeau din ochi, el si cu sotia. La un moment dat a simtit cum apa incepe sa urce. Nu mai era nici o cale de scapare. Din ochi s-au inteles sa se roage lui Dumnezeu sa ii scape. Nu mai aveau cuvinte, era o rugaciune disperata a sufletului. Si-au luat copiii in brate pentru a prelungi supravietuirea. Si Dumnezeu le-a ascultat rugaciunea. Nivelul apei a incetat sa mai creasca atunci cand le ajunsese la gat. Si-au tinut copiii pe umeri, ferindu-i de inec. Dupa patru ore de vijelie necrutatoare apa a inceput sa scada, iar vantul sa fie suportabil. In minte, insa, derulau scenele tsunami-ului japonez care a lovit mai tarziu. Sotul a incercat sa deschida usa, insa apa nu permitea lucrul acesta. Prin crapatura usii a vazut ca in dreptul ei, pana sus, este blocata de ruinele acoperisului si ale casei. A inceput sa strige in disperare, dar nu stia daca cineva il aude, sau daca cineva mai este in viata in imprejurimi. Dupa alte doua ore petrecute in acel cosmar a auzit o voce: un politist care supravietuise si isi cauta familia a ridicat din “intamplare” materialele din dreptul usii camarii ramase in picioare. Cand au iesit din micul adapost au inceput sa vada dezastrul. Si-a luat familia si a dus-o spre munte pentru a fi in siguranta daca apa va creste brusc. Dupa cateva ore, cand apa s-a mai retras au putut vedea sutele de cadvre zacand sau plutind pe fostele strazi si pe camp. Orasul nu mai exista. Aeroportul era impracticabil. Nu functiona nici o retea telefonica. Nu mai aveau ce manca. Nu aveau nici apa de baut. Casa lor nu mai exista. Au ingenunchiat si au multumit lui Dumnezeu ca le-a salvat vietile. Sotia lucrase inainte la o banca. Banca nu mai exista, nu mai avea unde sa munceasca. Nu aveau cum sa contacteze pe cineva pentru ajutor, erau pur si simplu izolati in mijlocul unui dezastru. Cateva zile au suferit de foame si sete pana cand au inceput sa soseasca ajutoarele. Insa intre timp incepusera jafurile si lupta pentru supravietuire. Atmosfera era pestilentiala din cauza miilor de cadavre. Cartierul in care locuisera era doar moloz iar 40% din locuitori murisera sau erau dati disparuti. Au mers la sediul Misiunii Adventiste de pe insula, cladire care ramasese in picioare. Peste 100 de cadvre plateau in curtea interioara, oameni care incercasera sa se adaposteasca sau pe care apa ii impinsese acolo. Biserica a ramas in picioare, dar in interiorul ei totul este distrus. In primul Sabat abia s-au putut inchina in biserica din cauza mirosului de cadavru. Nici sabatul trecut nu a fost mai bine. Molozul inca nu a fost ridicat de pe strazi in totalitate, iar pe locul fostelor case va mai dura cateva saptamani sau luni pana cand vor putea curate zona. Acum, familia se afla la Universitatea Adventista. Singura lor speranta este in Dumnezeu si in noi, cei care avem un adapost si ce pune pe masa. Ai putea sa ajuti? Contacteaza-ma.
]]>https://emisiune.wordpress.com/2013/11/25/adapost-in-furtuna/feed/
0
226
Chris
IMG-20131125-00172
-
Yolanda – Hayian
https://emisiune.wordpress.com/2013/11/12/yolanda-hayian/
https://emisiune.wordpress.com/2013/11/12/yolanda-hayian/#respond
Tue, 12 Nov 2013 16:43:32 +0000
https://emisiune.wordpress.com/?p=217
As fi vrut sa nu scriu un astfel de articol. Dar suferinta provocata de forta dezlantuita a naturii nu te poate lasa indiferent. In Filipine a fost instituita starea de necesitate. Imaginile au curs pe fluxurile de stiri, si vor continua sa mai curga pentru ca abia acum se restabilesc retelele de comunicatii. Cifrele cresc din zi in zi, multi dintre morti nefiind inca identificati sau ridicati de pe strazi sau terenuri distruse de furtuna, de sub case daramate sau luati de valurile uriase provocate de taifun. Tacloban a fost orasul cel mai mediatizat. Loc istoric, fosta capitala temporara, locul in care au fost rostite celebrele cuvinte “Ma voi intoarce.” Insa imaginea dezastrului este imposibil de redat doar prin cele cateva secunde sau minute in care media isi permite sa cedeze prime-time-ul. Filipinezii sunt un popor vesel, zambesc mai mereu, iar cand tragedia loveste, cu greu plang. Acum au chipurile impietrite de durere. Poate ati vazut multi dintre ei carand niste bidoane albastre, patrate. Sunt in cautarea apei. In acele bidoane se distribuie apa filtrata, buna de baut. Apa care in zonele calamitate nu se mai gaseste. Ironia sortii este ca pe insulele Filipineze inconjurate de atata apa nu poti bea apa. Cocotierii nu mai exista nici ei – nucile de cocos proaspete constituie o masa indestulatoare, atat zeama de cocos cat si pulpa consistenta. Ajutoarele incep sa soseasca, dar nu exista precizia si organizarea occidentala in distribuirea de ajutoare. Se fac apeluri la decenta si cinste, intr-o natiune preponderent catolica, crestina. Dar foamea si setea scot ceea ce e mai rau din om. Imaginile nu sunt departe de nivelul apocaliptic. Daca inima voastra simte cu acesti oameni loviti si greu incercati, folositi butonul de donatii de pe pagina principala si ajutati la supravietuirea celor care au pierdut totul si pentru care speranta sunteti (si) voi. Daca aveti alt plan sau alta modalitate de contributie, contactati-ma si va voi raspunde cat pot de repede. ADRA este de asemenea prezenta si a inceput distributia de ajutoare, puteti folosi si varianta aceasta. Pentru ca “am fost flamand, si m-ati hranit, am fost insetat si mi-ati dat sa beau . . .”
]]>https://emisiune.wordpress.com/2013/11/12/yolanda-hayian/feed/
0
217
Chris
Filipine_3_93db223c3e
-
Apel umanitar – imagini grafice!
https://emisiune.wordpress.com/2013/10/08/apel-umanitar-imagini-grafice/
https://emisiune.wordpress.com/2013/10/08/apel-umanitar-imagini-grafice/#respond
Tue, 08 Oct 2013 03:36:05 +0000
https://emisiune.wordpress.com/?p=200
Tanarul pe care il vedeti a suferit un teribil accident de motocicleta acum 9 luni. E o minune ca mai traieste. Va puteti convinge din imaginile de mai jos. Participa in fiecare seara la intalnirirle evanghelistice, desi are un picior facut tandari. Umbla cu o carja si o bicicleta special construita pentru el. De el insusi, dintr-o tricicleta. Fac un apel pentru cei care pot ajuta la refacerea piciorului sau. O operatie de introducere de tija costa peste $2000. Din cultivarea orezului familia poate strange intr-un an probabil cam 25% din necesar. Daca puteti ajuta, sunteti bineveniti.
]]>
https://emisiune.wordpress.com/2013/10/08/apel-umanitar-imagini-grafice/feed/
0
200
Chris
IMG_3022a
IMG_3136a
IMG_3137a
-
Rezolutie
https://emisiune.wordpress.com/2013/09/01/rezolutie/
https://emisiune.wordpress.com/2013/09/01/rezolutie/#respond
Sun, 01 Sep 2013 06:41:11 +0000
https://emisiune.wordpress.com/?p=208
Dupa doua zile de cautari febrile cele mai negre scenarii s-au adeverit. Cei trei studenti au fost gasiti in aval, la punctul de varsare al raului in lacul Laguna. Aveau doar 18 ani . . . 
]]>
https://emisiune.wordpress.com/2013/09/01/rezolutie/feed/
0
208
Chris
AUP poster
worn-out
up-up
transfered
retrieved
-
Tragedie
https://emisiune.wordpress.com/2013/08/31/tragedie/
https://emisiune.wordpress.com/2013/08/31/tragedie/#respond
Sat, 31 Aug 2013 07:03:15 +0000
https://emisiune.wordpress.com/?p=195
Viata este atat de fragila aici in Filipine, si in general in Asia. Tragediile care au loc dupa ploi torentiale sunt atat de rapide incat nici nu ai timp sa reactionezi. Pentru cei cu inima tare, vizionati urmatorul clip pe FaceBook. Flash Flood
]]>
https://emisiune.wordpress.com/2013/08/31/tragedie/feed/
0
195
Chris
-
Ultima fotografie
https://emisiune.wordpress.com/2013/08/30/ultima-fotografie/
https://emisiune.wordpress.com/2013/08/30/ultima-fotografie/#respond
Fri, 30 Aug 2013 16:13:13 +0000
https://emisiune.wordpress.com/?p=186
Doar o poza. Ultima poza. Urmatoarele au fost facute cand studentii din imagine nu au mai fost in viata. Nivelul apei a crescut in cateva secunde incat nu a mai fost posibil sa ajunga la mal. Apa le-a ajuns la piept si au fost efectiv maturati de pe stanca. Au fost gasiti abia dupa cateva zile, fara viata. Ceilalti 15 colegi de la Universitatea Adventista din Filipine au supravietuit dar vor fi marcati pe viata de imaginile cu colegii lor rapiti de furia apelor.
]]>https://emisiune.wordpress.com/2013/08/30/ultima-fotografie/feed/
0
186
Chris
AUP last picture
-
Efectele potopului
https://emisiune.wordpress.com/2013/08/26/efectele-potopului/
https://emisiune.wordpress.com/2013/08/26/efectele-potopului/#respond
Mon, 26 Aug 2013 01:31:06 +0000
https://emisiune.wordpress.com/?p=184
85 de localitati, doar in “judetul” nostru, sunt sub stare de necesitate. 15 persoane decedate sau disparute. Cand scriu aceste randuri a inceput din nou sa ploua torential, un nou taifun se suprapune peste musonul obisnuit. Aseara am cumparat cateva alimente de prima necessitate pentru cei sinistrati. Daca vreti sa contribuiti, folositi butonul de donatii de pe pagina principala. Multumiri celor ce au facut-o deja. 
Autostrada de sud spre Manila si aeroport. 
Nici autostrada de nord nu sta mai bine. 
Unul din terminalele aeroportului din Manila. 
Oamenii incearca sa salveze ce se mai poate. 
Cei care locuiesc in zonele barajelor de acumulare au fost nevoiti sa evacueze. 
https://emisiune.wordpress.com/2013/08/26/efectele-potopului/feed/
0
184
Chris
Floods 2013-10
Floods 2013-19
Floods 2013-3
Floods 2013-24
Floods 2013-15
Floods 2013-5
Floods 2013-12
Floods 2013-2
Floods 2013-4
Floods 2013-17
Paranaque
-
Potop
https://emisiune.wordpress.com/2013/08/23/potop/
https://emisiune.wordpress.com/2013/08/23/potop/#respond
Fri, 23 Aug 2013 16:06:59 +0000
https://emisiune.wordpress.com/?p=153
Furia apelor a depasit magnitudinea unui val tsunami. 
Primaria din Manila a avut parte de aceeasi soarta. 
Autobuzele au ramas paralizate in mijlocul apelor. 
Cei ramasi inauntru au asteptat barcile pneumatice sau caiacul pentru a ajunge in zone neinundate. 
Triciclurile actionate uman au ramas aproape singurele mijloace de transport. 
Si, bineinteles, caiacul. 
Uimitor a fost faptul ca energia electrica nu a fost intrerupta. 
Oamenii au fost insa nevoiti sa mearga prin apa. 
Iar nivelul apei a crescut permanent . . . 
. . . pana cand inotul a ramas unica solutie.
]]>https://emisiune.wordpress.com/2013/08/23/potop/feed/
0
153
Chris
Floods 2013-20
Floods 2013-1
Floods 2013-21
Floods 2013-22
Floods 2013
Floods 2013-16
Floods 2013-13
Floods 2013-7
Floods 2013-8
Floods 2013-18
-
Impresii
https://emisiune.wordpress.com/2013/08/14/impresii/
https://emisiune.wordpress.com/2013/08/14/impresii/#respond
Wed, 14 Aug 2013 16:10:10 +0000
https://emisiune.wordpress.com/?p=150
Recent am avut cativa tineri invitati pentru a celebra cei 20 de ani pe care Ingrid i-a implinit. Remarcile lor nu mai au nevoie de comentarii: “Putem sa mancam in farfuriile acestea de ceramica?” Sau, privind la servetelul imprimat cu diverse forme si culori vesele, si parca temandu-se sa il atinga: “E prea frumos ca sa te stergi pe el.” Sau remarca unui alt tanar care isi punea in farfurie cartofi, salata, sau diverse alte feluri de mancare pregatite: “Nu voi scapa niciodata de imaginea meniului copilariei mele – orez pur si simplu, doar orez.”
]]>https://emisiune.wordpress.com/2013/08/14/impresii/feed/
0
150
Chris
colorful napkin
-
Detalii financiare
https://emisiune.wordpress.com/2013/07/27/detalii-financiare/
https://emisiune.wordpress.com/2013/07/27/detalii-financiare/#respond
Sat, 27 Jul 2013 13:32:47 +0000
https://emisiune.wordpress.com/?p=136
La sugestia lui Clid Negosanu am inclus posibilitatea de a dona direct prin Paypal. Pentru cei interesati, selectati butonul “Donatii” de pe pagina principala si veti fi directionati catre Paypal. Multumiri tuturor celor ce ii vor ajuta pe studentii in nevoie din Filipine si pe aceasta cale.
]]>
https://emisiune.wordpress.com/2013/07/27/detalii-financiare/feed/
0
136
Chris
Relatarile supravietuitorilor taifunului Yolanda-Haiyan te lasa fara cuvinte. Durerea lor este mare, insa cu greu mai pot plange. Cand ai ramas fara nimic, si nu mai ai o directie in viata este greu sa mai speri. Ne-am rugat in aceasta dimineata cu unul dintre studentii care au locuit in zona Tacloban, un oras ras de pe fata pamantului. Impreuna cu cei trei copii si sotia au traversat cele mai teribile momente din viata lor, momente pe care ni le-au povestit si noua. In ziua dinaintea furtunii sotia a insistat ca el sa vina acasa pentru ca se anunta vijelia. A incercat sa o linisteasca spunandu-i ca va fi bine, nu este prima furtuna pe care o experimenteaza, stiu ce au de facut. Insa sotia nu s-a lasat pentru ca anul trecut vazusera efectele tsunami-ului din Japonia. Sotul incerca sa o linisteasca, spunandu-i sa se uite afara ca vremea e senina si calma. In cele din urma, la insistentele sotiei, a luat avionul si a zburat spre casa. Aproape ca ii parea rau ca venise, totul decurgea normal, incepuse sa ploua, batea vantul ca in timpul unei furtuni obisnuite. Insa in noaptea aceea nu a avut somn. Presiunea atmosferica scazuse atat de mult si brusc incat simtea ca nu avea aer. A decis sa se scoale si sa se roage. Nici trei minute nu trecusera si a auzit un zgomot infernal ca si cum doua avioane zburau deasupra acoperisului lor. Si-a trimis familia la parterul casei iar el a ramas sa vada cat de puternic va fi vantul. Si a vazut. In cateva secunde vantul a desprins acoperisul si bucati de tabla si capriorii de lemn au inceput sa ii cada in cap. A fugit spre usa, dar usa nu se deschidea din cauza fortei vantului. Se ruga si se intreba ce ar mai putea sa faca? In cele din urma a reusit sa introduca degetul mic (acum fracturat) intre usa si toc si astfel sa deschida putin usa si sa strige dupa ajutor. A reusit sa vada doar ca intreg acoperisul casei fusese smuls de vant. Usa s-a inchis la loc. A realizat ca centrul furtunii este chiar deasupra lor. Dupa incercari disperate, si ranit de bucatile de tabla si lemn care zburau cu o forta nemaintalnita, a reusit sa dechida usa si sa coboare. Familia se adapostea sub treptele care incepeau sa se dezmembreze. S-a uitat in jur unde ar putea sa se adaposteasca, si singurul loc care i s-a parut protejat a fost camara. Au intrat cu totii acolo si au inceput sa calculeze riscurile: borcane de sticla, rafturile de lemn, conserve metalice care puteau deveni adevarate ghiulele daca vantul darama micuta camara. Copiii nu scoteau nici un sunet, dar se vedea pe fata lor ca sunt ingroziti. Nu puteau comunica verbal pentru ca suieratul vantului era asurzitor. Se intelegeau din ochi, el si cu sotia. La un moment dat a simtit cum apa incepe sa urce. Nu mai era nici o cale de scapare. Din ochi s-au inteles sa se roage lui Dumnezeu sa ii scape. Nu mai aveau cuvinte, era o rugaciune disperata a sufletului. Si-au luat copiii in brate pentru a prelungi supravietuirea. Si Dumnezeu le-a ascultat rugaciunea. Nivelul apei a incetat sa mai creasca atunci cand le ajunsese la gat. Si-au tinut copiii pe umeri, ferindu-i de inec. Dupa patru ore de vijelie necrutatoare apa a inceput sa scada, iar vantul sa fie suportabil. In minte, insa, derulau scenele tsunami-ului japonez care a lovit mai tarziu. Sotul a incercat sa deschida usa, insa apa nu permitea lucrul acesta. Prin crapatura usii a vazut ca in dreptul ei, pana sus, este blocata de ruinele acoperisului si ale casei. A inceput sa strige in disperare, dar nu stia daca cineva il aude, sau daca cineva mai este in viata in imprejurimi. Dupa alte doua ore petrecute in acel cosmar a auzit o voce: un politist care supravietuise si isi cauta familia a ridicat din “intamplare” materialele din dreptul usii camarii ramase in picioare. Cand au iesit din micul adapost au inceput sa vada dezastrul. Si-a luat familia si a dus-o spre munte pentru a fi in siguranta daca apa va creste brusc. Dupa cateva ore, cand apa s-a mai retras au putut vedea sutele de cadvre zacand sau plutind pe fostele strazi si pe camp. Orasul nu mai exista. Aeroportul era impracticabil. Nu functiona nici o retea telefonica. Nu mai aveau ce manca. Nu aveau nici apa de baut. Casa lor nu mai exista. Au ingenunchiat si au multumit lui Dumnezeu ca le-a salvat vietile. Sotia lucrase inainte la o banca. Banca nu mai exista, nu mai avea unde sa munceasca. Nu aveau cum sa contacteze pe cineva pentru ajutor, erau pur si simplu izolati in mijlocul unui dezastru. Cateva zile au suferit de foame si sete pana cand au inceput sa soseasca ajutoarele. Insa intre timp incepusera jafurile si lupta pentru supravietuire. Atmosfera era pestilentiala din cauza miilor de cadavre. Cartierul in care locuisera era doar moloz iar 40% din locuitori murisera sau erau dati disparuti. Au mers la sediul Misiunii Adventiste de pe insula, cladire care ramasese in picioare. Peste 100 de cadvre plateau in curtea interioara, oameni care incercasera sa se adaposteasca sau pe care apa ii impinsese acolo. Biserica a ramas in picioare, dar in interiorul ei totul este distrus. In primul Sabat abia s-au putut inchina in biserica din cauza mirosului de cadavru. Nici sabatul trecut nu a fost mai bine. Molozul inca nu a fost ridicat de pe strazi in totalitate, iar pe locul fostelor case va mai dura cateva saptamani sau luni pana cand vor putea curate zona. Acum, familia se afla la Universitatea Adventista. Singura lor speranta este in Dumnezeu si in noi, cei care avem un adapost si ce pune pe masa. Ai putea sa ajuti? Contacteaza-ma.
]]>
As fi vrut sa nu scriu un astfel de articol. Dar suferinta provocata de forta dezlantuita a naturii nu te poate lasa indiferent. In Filipine a fost instituita starea de necesitate. Imaginile au curs pe fluxurile de stiri, si vor continua sa mai curga pentru ca abia acum se restabilesc retelele de comunicatii. Cifrele cresc din zi in zi, multi dintre morti nefiind inca identificati sau ridicati de pe strazi sau terenuri distruse de furtuna, de sub case daramate sau luati de valurile uriase provocate de taifun. Tacloban a fost orasul cel mai mediatizat. Loc istoric, fosta capitala temporara, locul in care au fost rostite celebrele cuvinte “Ma voi intoarce.” Insa imaginea dezastrului este imposibil de redat doar prin cele cateva secunde sau minute in care media isi permite sa cedeze prime-time-ul. Filipinezii sunt un popor vesel, zambesc mai mereu, iar cand tragedia loveste, cu greu plang. Acum au chipurile impietrite de durere. Poate ati vazut multi dintre ei carand niste bidoane albastre, patrate. Sunt in cautarea apei. In acele bidoane se distribuie apa filtrata, buna de baut. Apa care in zonele calamitate nu se mai gaseste. Ironia sortii este ca pe insulele Filipineze inconjurate de atata apa nu poti bea apa. Cocotierii nu mai exista nici ei – nucile de cocos proaspete constituie o masa indestulatoare, atat zeama de cocos cat si pulpa consistenta. Ajutoarele incep sa soseasca, dar nu exista precizia si organizarea occidentala in distribuirea de ajutoare. Se fac apeluri la decenta si cinste, intr-o natiune preponderent catolica, crestina. Dar foamea si setea scot ceea ce e mai rau din om. Imaginile nu sunt departe de nivelul apocaliptic. Daca inima voastra simte cu acesti oameni loviti si greu incercati, folositi butonul de donatii de pe pagina principala si ajutati la supravietuirea celor care au pierdut totul si pentru care speranta sunteti (si) voi. Daca aveti alt plan sau alta modalitate de contributie, contactati-ma si va voi raspunde cat pot de repede. ADRA este de asemenea prezenta si a inceput distributia de ajutoare, puteti folosi si varianta aceasta. Pentru ca “am fost flamand, si m-ati hranit, am fost insetat si mi-ati dat sa beau . . .”
]]>
]]>
]]>
Doar o poza. Ultima poza. Urmatoarele au fost facute cand studentii din imagine nu au mai fost in viata. Nivelul apei a crescut in cateva secunde incat nu a mai fost posibil sa ajunga la mal. Apa le-a ajuns la piept si au fost efectiv maturati de pe stanca. Au fost gasiti abia dupa cateva zile, fara viata. Ceilalti 15 colegi de la Universitatea Adventista din Filipine au supravietuit dar vor fi marcati pe viata de imaginile cu colegii lor rapiti de furia apelor.
]]>
Autostrada de sud spre Manila si aeroport. 
Nici autostrada de nord nu sta mai bine. 
Unul din terminalele aeroportului din Manila. 
Oamenii incearca sa salveze ce se mai poate. 
Cei care locuiesc in zonele barajelor de acumulare au fost nevoiti sa evacueze. 
Căci am fost flămînd, şi Mi-aţi dat de mîncat; Mi -a fost sete, şi Mi-aţi dat de băut; am fost străin, şi M’aţi primit; am fost gol, şi M’aţi îmbrăcat; am fost bolnav, şi aţi venit să Mă vedeţi; (Matei 25:35-36)
]]>
Furia apelor a depasit magnitudinea unui val tsunami. 
Primaria din Manila a avut parte de aceeasi soarta. 
Autobuzele au ramas paralizate in mijlocul apelor. 
Cei ramasi inauntru au asteptat barcile pneumatice sau caiacul pentru a ajunge in zone neinundate. 
Triciclurile actionate uman au ramas aproape singurele mijloace de transport. 
Si, bineinteles, caiacul. 
Uimitor a fost faptul ca energia electrica nu a fost intrerupta. 
Oamenii au fost insa nevoiti sa mearga prin apa. 
Iar nivelul apei a crescut permanent . . . 
. . . pana cand inotul a ramas unica solutie.
]]>
Recent am avut cativa tineri invitati pentru a celebra cei 20 de ani pe care Ingrid i-a implinit. Remarcile lor nu mai au nevoie de comentarii: “Putem sa mancam in farfuriile acestea de ceramica?” Sau, privind la servetelul imprimat cu diverse forme si culori vesele, si parca temandu-se sa il atinga: “E prea frumos ca sa te stergi pe el.” Sau remarca unui alt tanar care isi punea in farfurie cartofi, salata, sau diverse alte feluri de mancare pregatite: “Nu voi scapa niciodata de imaginea meniului copilariei mele – orez pur si simplu, doar orez.”
]]>