Blogul Elisabetei

Lacul Titicaca este cel mai inalt lac navigabil din lume, la 3800m. Alta unicitate: pe insule flotabile construite din stuf locuiesc mici comunitati. Totul se face din planta aceasta care-si are radacinile pe fundul lacului: baza insulei, casele, mobila, obiectele artizanale, ba are chiar si o bucata comestibila cu gust de laptuca. Pe insula vizitata, Uros, comunitatea are 22 de oameni, un presedinte cu mandat de 1 an; cand se supara cu vecinii, isi ridica ancora si muta insula mai incolo. Istoria spune ca primii locuitori au fost cei care au fugit de invazia incasilor (oare?!) – si fugiti au ramas.

Lacul este impartit cu Bolivia si din loc in loc rasar insule – clasice, de data asta. Locuitorii lor au traditii proprii, vorbesc limba veche a Peru-ului si cand se intalnesc se saluta printr-o fapta: isi dau unul altuia din tasca plina cu frunze de coca. Generosi si veseli, nu?! 😉

Am innoptat la o familie si am trait viata lor de zi cu zi, inclusiv mancatul in bucataria mica, dormitul in incaperi neincalzite si taclalele la firava lumina a unui bec alimentat de la panoul solar 🙂
Energia istorica a locului este si ea prezenta, doua temple vegheaza inslula: PachaMama si PachaTata, fiecare cu rolul sau …! 🙂
(despre insula)
Viata simpla, frumoasa, dura.

Cusco este cel mai “cosmopolit” oras intalnit in Peru – daca se poate spune asa … Mostenire Inca la tot pasul, amestecata cu influente catolice …
Ni se spune ca “inca” inseamna “rege”; limba si poporul incas se cheama “quechua”.
Pana la oras drumul este superb: munti inconjuratori (considerati sfinti), temple si terase fertile construite de … yeap, incasi! Tot “judetul” Cusco aduce cei mai multi bani in Peru si, general, turismul aduce Peru-ului 20% din PIB!

Sunt turisti care aleg sa vina in orasul Cusco direct din Lima, pentru a vizita apoi Machu Picchu. Se izbesc de altitudine (3400m), eu n-am mai avut problema asta, prietenii stiu de ce … 😉
Tehnica noastra a fost cea a pasilor marunti: trecem prin Urubamba, innoptam in Ollantaytambo, degustam energia muntilor, a cerului, a pamantului, a incasilor si a cactusului San Pedro ;). Continuam drumul cu trenul Inca – singurul mijloc de transport catre Machu Picchu -, eminamente turistic: tavanul vagoanelor este partial gemuit ca sa admiri natura cat mai mult.
Pentru marea intalnire imi pregatesc spiritul in noul MachuPicchu. Restul e istorie. Personala. 😉

O aventura.

Din cauza unui accident, pe autostrada nu se mai circula si suntem nevoiti sa ocolim pe un drum necunoscut atat ca traseu cat si ca timp de parcurgere – o aventura cu siguranta neturistica. Cand asfaltat, cand pietruit, cand doar o fosta albie a unui rau imens, pe muntii sparti de jur imprejur, pustiu si sec. Totul este doar munte, piatra, albia raului si poteci inguste pe care rarele masini se asteapta ca sa poata trece. Trec ore, intrebam rarii oameni despre drum, ajungem intr-un orasel ingropat in munte. Trecusera deja 9 ore de cand plecasem, gustasem traseul de coasta si ne balacisem in oceanul rece pe plaja pustie, lata, lunga si zaluda … 🙂

Se innopteaza si drumul nostru ne duce tot pe platoul inalt, sus pe munti si printre ei, serpuind ingust, periculos. Imi amintesc de parabola cu barna din lemn: daca sade pe podea, o traversezi fara emotii, insa daca este suspendata, mintea percepe haul ca un pericol si-ti pericliteaza curajul, atentia, increderea, echilibrul. Asa si aici, uneori imi e teama sa privesc pe geam …
Dupa inca 6 ore de drum necunoscut in pustiu, vedem doua luminite: vapoarele. Si, in sfarsit, drumul curge la vale …. Uraaaa!

In tot acest timp am “condus” impreuna cu soferul Elmer Rosales Pulla ( 🙂 ), am gasit chiar putere sa-mi fac meseria, asa ca in ultimele 3 ore ramase sunt franta.

Din toata aceasta aventura am ramas cu bucuria traversarii unei portiuni din Peru pe care nu ajunge cohorta de turisti, cu placerea de a descoperi natura bruta, dinozaurica si superba, de a privi soarele apunand pe dupa munti si desertul devenind roz in lumina lui, cu multumirea pentru aceasta incercare aventuroasa din care am avut incredere ca vom iesi cu bine.

Canioane, Chivay

Iar trebuie sa mestec frunze de coca pentru ca ridicam altitudinea. Eh, nu ca mi-ar displacea … 🙂 ne amuzam unii de altii si de fetele noastre fericite, radem si voia buna mai atenueaza efectul cresterii altitudinii, basca serpentinele … Serpuim printre munti, ne oprim din loc in loc, in puncte turistice unde intalnim localnici care-si vand “artesanal”-urile. Pe drum – cirezi de alpaca si lame rumega sau copuleaza chiar pe sosea :))

La oprirea de la 5000m sunt ca beata cand cobor din microbuz, ametita si parca port pe cap tot cerul. Nu stam mult, coboram usor catre 4200m … ce usurare! 🙂
Innoptam in Chivay, satulet care are doua atractii: este cel mai aproape de Canioane si are niste bazine cu ape termale energizante … sau sa fie efectul de la coca?! afara erau fro’ 3 grade … hmmmm….

Canioanele sunt doua si drumul pana la cel mai adanc dintre ele (3345m adancime) este voios, privelistea diferita: sate traditionale inca, terase cultivate cu de toate (mostenite tot de la incasi), paduri de cactusi pe munti, mumii chircite ascunse in scobiturile muntilor.

Actorii canioanelor sunt condorii andini, adulati de civilizatiile pre/incase, cele mai mari pasari zburatoare din lume. Si chiar ca este MAAAAAAre, mai ales cand il vezi cum zboara cu aripile desfacute larg, chiar pe deasupra capului tau …

(poze separat)

Oras colonial spaniol pur, la altitudine de 2860 m! Pentru adaptarea organismului la altitudine, localnicii iti recomanda caramele de coca. Sau ceai de coca. Multumesc, prefer sa incerc mestecatul frunzelor de coca asa, ca bastinasii. N-au un gust bun dar sunt foarte eficiente, si pentru raul de inaltime, si pentru buna dispozitie 🙂

Fancy, orasul este inconjurat de vulcani si un mic ghetar, casele sunt imprastiate pe mare distanta si gasesti cartiere de bogati, cartiere de saraci. Apa potabila o aduna din ploaie si din apa ghetarului. La marginea orasului cultiva legume pe pamantul fertil de dupa exploziile vulcanice. Cartoful e in zeci de soiuri, porumbul asijderea … prima oara am crezut ca porumbul este ars … insa asa e culoarea lui.

Turistic prin excelenta si colonial prin istorie, imbina trecutul (pre)incas si amprenta foarte vizibila a spaniolilor care au iubit acest oras. Totusi, in catedralele lor am gasit o imagine revoltatoare – cum adica sa-l imbraci pe Jesus in haine de cardinal?! Ce spune Adinuta despre asta?!

Coboram de la Nazca, pe “Gringo trail”. Iar desert cat cuprinzi cu lentilele, e un fel de route 66 aceasta autostrada Panamericana Sur … dune in departare, dealuri stancoase pe care nisipul sta ca zapada pe munti, cand incepe sa se topeasca. Roci de toate felurile, nisip de toate felurile, intrega zona este foarte arida, nu ploua aproape niciodata.
Asa arata desertul in apus de soare … roz!

Simt misterul locurilor, toata tara asta este un mister … Ni s-a mai aratat o ciudatenie “desenata” pe stanca, in stil Nazca. Nu se stie daca este un candelabru sau un cactus si nici nu se stie cine l-a facut si de ce.

Imi pare ca Peru sta ca o closca pe oua de mister, putine locuri sunt limpezi ca istorie, origine sau motivatie … prea multe supozitii … Si cate or mai fi nedescoperite inca!

Parca ma joc de-a v-ati-ascunselea …

In desertul Nazca nu ploua niciodata asa ca desenele de pe platou sunt nealterate de cand au fost descoperite. Matematiciana germana Maria Reiche si-a dedicat 50 de ani studierii culturii Nazca, ea a fost cea care a dedus ca desenele reprezinta un calendar astronomic. Peruanii i-au facut o statuie in centru si au dezvoltat tema calendarului 🙂

Ne ridicam spre cer pentru a admira vestitele “linii Nazca”. Sunt dezamagita, avusesem asteptari si iata ca ce vad sunt niste “desene pe asfalt”, nu vad nimic magic … in toate pozele si documentarele desenele sunt mari, frumoase … in fine, mari. Hmmmm …. 😦 am sa pastrez in mine tot imaginile din albumele mari cu poze colorate, sunt mai frumoase.

Regiunea Nazca mai are si altele de aratat: un cimitir cu artefacte ale civilizatiei cu acelasi nume, pe care arheologii le-au adunat de prin desert intrucat fusesera vandalizate de jefuitorii de morminte. De ce? Pentru ca zona este aurifera :). In plus, oamenii erau ingropati cu avutiile lor cu tot.
In minele actuale ti se poate arata procesul tehnologic de extragere a aurului – un procedeu tot “artesanal” 🙂

Cam la 24 de km este un sit cu aprox. 34 de piramide raspandite pe zeci de km patrati. Se numeste Cahuachi.

Din pacate, toate astea n-au fost privite si de ochii mei pentru ca avionasul cu care am zburat peste linii mi-a afectat grav centrul de echilibru si sistemul digestiv. Din exces de zel pilotii perpelesc avionasul si pe aripa stanga si pe cea dreapta, la 90 de grade, sa poti studia de sus toate detaliile desenelor …. Le-am facut o paguba de 5 pungi 🙂

In continuare pe “Gringo trail”, tot prin desert, ajungem la o oaza – Huacachina. Dune inalte cu nisip foarte fin inconjoara un lac, palmieri si un resort pentru turistii amatori de sandboarding (furnicile din fotografie).

Peisajul este saharian (din ce am vazut la tv despre Sahara 😉 ). Am putea explora dunele cu masini 4×4 dar suntem fitosi, declinam oferta pentru ca nu ne lasa pe noi sa conducem si am pierde din adrenalina …
In mijlocul orasului cu acelasi nume troneaza o duna de nisip care creste si creste incontinuu, tot din cauza placilor tectonice care imping …

Ica. Oras foarte sarac, zgomotos, mic, inghesuit, cu strazi “periculoase”, politistii patruleaza pe strazi, atenti la orice posibilitate de delict.

Aaaaa, nu v-am spus, exista o cultura a femeilor-politist! Si in Lima si in alte orase, femeile sunt “agente de circulatie”, foarte respectate de toata lumea! Si sunt chiar frumoase … 🙂 In Ica am vazut si Academia de Politie para Mujeres – hi hi hi …

Colac peste saracia orasului, cutremurul de 7,8 grade l-a facut si mai “prapadit”, din 2007 pana astazi n-au reparat cladirile avariate, “admiram” turla beata a unei catedrale superbe – pacat …! 😦

Pe drum ne mai oprim la vinarii. Adusi de spanioli, strugurii se inteleg excelent cu zona desertica a Paracasului, dupa ce au vrut sa-l aclimatizeze cu inaltul Cuzco sau cu steposul Lima. Aici si-a gasit casa, vinul este excelent si pentru ca se proceseaza nemecanizat, peruanii spun ca il fac “artesanal”, deci vinul este de artizanat?! :). Vinariile sunt vizitate, degustate, minunate … hic!

Incepe partea turistica a excursiei. Din Lima vom merge spre sud pe
“Gringo trail”, calea batatorita de turisti.

Prima oprire este Paracas, pe malul Pacificului – deci, picioare goale pe nisipul fin, oceanul in ureche, cerul pe umeri, dunele de nisip in spate :).
Pe toata coasta drumul este pavat in dreapta cu oceanul si in stanga cu dune mari sau mai mici, stancoase sau nisipoase – un desert.

In larg, insulite. Cu barca motorizata mergem inspre Ballestas, rezervatie naturala, unde dau nas in nas cu … lei de mare, camarani si pinguini! Un curent oceanic vine din Antarctica si le aduce mancarea favorita iar cu creaturile alea cu aparate foto si veste portocalii de salvare deja s-au invatat. Camaranii si gagautele peruane sunt cu sutele de mii, zboara pe-aproape, fac un zgomot remarcabil si un gainat la fel de prestigios: ingrasamantul natural al agriculturii peruane. Serios! Muncitorii isi fac din cand in cand cuib printre animale si aduna gainatul. Rezulta niste legume adevarate, naturale. De fapt, toate legumele si fructele mancate aici au cel mai adevarat gust! Ah, o sa-mi lipseasca …

Traversam cu masina o peninsula – alta rezervatia naturala. Ma asteptam la plante, animale, etc. si de fapt este o zona desertica pe zeci de km patrati, care a fost candva fund de mare. Asa ca vad moluste fosilizate. Dunele de stanca sfaramicioasa intalnesc oceanul, iti arata varsta prin straturi si au nisipul rosu. Pentru ca se afla pe o falie tectonica, cutremurele sau doar presiunea placilor cresc mereu inaltimea dunelor. Iar vantul le modifica.
Simt aici greutatea istorica a pamantului, nasterea, evolutia lui, viata lui. Mi se releveaza, imi arata cat este de batran si intelept si frumos si magic, ma invaluie si ma simt parte din el.

Nu puteam sa trec pe langa el si sa nu-l “gust” … Raurile care curg din Cordiliera Blanca inspre est se aduna in 2 afluenti. Din uniunea lor se naste Amazonul.

Specii fel si fel din fauna si flora, inutil sa spun ce au scris si spus multi despre Amazon. Sa vezi cu ochii propri, sa mirosi apa, sa pandesti maimutele, sa cauti cu privirea animalele ascunse in desisuri sau pe apa, sa cuprinzi cu privirea imensitatea apei … nu se pot descrie, tre’ sa le traiesti!

Nu sunt cuvinte, vorbesc fotografiile:

Centru samanic. Ucenici europeni care fac practica sau invata sa fie samani sau doar se “purifica”. Din drumul principal sunt 2 km de mers prin nisip, pe o carare prin padurea-jungla. Centrul este imprejmuit si alcatuit din “cladiri” ridicate pe piloni: bungalowuri din lemn (2 incaperi lipite, de 1 pe 2m, pat, masa, rafturi); bucataria si sala de mese; locuinte pentru cei care muncesc aici; “biblioteca”; casute pentru practici specifice; maloca – centrul centrului samanic, in care se fac ceremoniile. Au si locuri foarte retrase imprastiate prin padure, pentru o singura persoana – se numesc “tambo”, au doar acoperis, hamac/pat din lemn si o masa, in cazul in care vrei sa fi complet izolat. Sau complet deschis, depinde din ce unghi privesti. Hmmmm, nu, merci, mi-e suficient ca dorm singura in bungalow-ul cu pereti din lemn doar pana la brau si cu zgomotele noptii de jur imprejurul meu. Recunosc, mi-e frica, traiesc ceva nefamiliar si inconfortabil pentru mintea mea.

Dusuri rapide de ploaie avem in fiecare zi, tantarii sunt fara mila si cand apune soarele poti sa-ti inchizi si pleoapele fiindca oricum nu vezi nimicuta – bezna e totala! Generatorul ne da putintele ore de curent electric. Viata curge impreuna cu lumina zilei, ne culcam devreme dupa ce am bajbait cu lanternele pe cararile improvizate si ne sculam odata cu rasaritul. Oricum, tot timpul se aud zgomotele vietuitoarelor iar bazaitul acela permanent din documentarele National Geographic a devenit realitate 😉 Dintr-o zona cu copaci taiati am reusit sa vad cerul: mi-nu-nat! Atat de aproape de stele sunt?! Si atat de tare lumineaza?!

Tinem dieta si asta face ca transpiratia sa nu-mi miroasa desi corpul imi este permanent umed, nici nu ma mai sterg dupa dus :P. Rufele se usuca doar daca le vede soarele, altfel le imbraci umede. Totul in bungalow este umed, telefonul oricum l-am inchis dar bateriile sper sa se tina bine, am nevoie pentru frontala. La pranz soarele si aerul umed statut te naucesc, noaptea mai pui o patura pe tine … debusolant.

Aflu ca samanii amerindieni practica medicina energetica de peste 5000 de ani si nu inlocuiesc medicina alopata – daca ai un picior rupt nu mergi la saman ci la spital. Dar daca vrei sa te vindeci de boli cu natura spirituala sau daca vrei sa ai viziuni – mergi la saman. Stie el sa vorbeasca cu spiritele si sa medieze rezolvarea problemei tale. Spre deosebire de exorcizare, practica samanica te elibereaza de entitatile care s-au aciuit pe langa sau in tine si le conduce spre Lumea Spiritelor. In felul asta inteleg diferenta intre vindecare si terapie: a doua te ajuta sa intelegi de unde vine problema, vindecarea curata direct cauza.
Samanul considera ca avem 9 chakre, cele doua in plus fiind situate in corpul energetic exterior. Chakrele se extind prin fire luminoase si se conecteaza la ape, copaci, natura. Aceste fire se numesc huasca (liana). Pentru a accede la subconstient, in cadrul ceremeniilor se bea o fiertura de plante, una din componente fiind liana Ayahuasca, preparata specific de tribul de aici, Shipibo. Fiecare zona a Peru-ului are componentele proprii (in sud se foloseste, de exemplu, o licoare din extract de cactus).
Spaniolii n-au reusit sa impuna definitiv religia catolica si desi se roaga la Fecioara Maria, peruanii merg in continuare la samani 🙂

8 zile in jungla Amazoniana – o experienta care ma ajuta sa evoluez. Suuuuper!