Te las greu, plin de trăiri, doruri, speranţe, trădări, minciuni, poveşti, păţanii, poveţe, poezii, dureri, bucurii, aşteptări, zâmbete, iubiri frivole, flirturi banale, drumuri, carusele, cafele, tutun, nopţi nedormite, telefoane lungi, mesaje scurte, orgasme triste, furtuni de sentimente alambicate, priviri, fotografii, dimineţi leneşe… Ţi le las pe toate. Dincolo de pragul unde te las, m-aşteaptă fratele tău mai mic, încă nenăscut. Va fi primit cu fast şi lumini. Va fi din nou gălăgie.

Ne vom ascunde singurătăţile în pahare de vin, sub rochii de seară fastuoase, sub rimeluri rezistente la apă, sub daruri opulente, în plăcerile culinare vom păcăli dorul de plăcerea pură de a trăi. Ne vom spune: „măcar bine că-s sănătos…”
Ne vom dori iar un an măreţ, iar ne vom dori necuprinsul ce poate încape lejer într-un cont bancar. Să ne dorim? Când e atât de simplă fericirea, când e atât de facilă iubirea, oamenii şi-o doresc ca pe-un plocon venit pe o tavă de argint în noaptea dintre ani. O cerem imperios altora, ca unor datornici pe viaţă, nouă. Ca nişte ciungi sufleteşti, cerşim arborând masca trufiei.

Căutaţi în voi fericirea, iubirea. O veţi găsi doar dăruind-o.

Restul sunt detalii, trepte, etape, încercări, teste, cazne. Tot ce are importanţă, pentru un întreg parcurs uman de-a lungul şi de-a latul vieţii, e acea secundă. Pe care mulţi o aşteaptă cu înfrigurarea morţii, iar şi mai mulţi o scapă printre degete, muşcând cu poftă din felia de satisfacţie animalică, potolind doar foamea unui trup niciodată sătul.

Virtualul e moartea realului, e prăpastia abisal de tentantă pe buza căreia stăm luptându-ne cu pornirea deloc prudentă a aruncării în gol. Însă, cei mai egoişti dintre noi se trag înapoi cu grijă, ca să simtă sub tălpi pământul. Pământul întoarcerii…

Eu abia m-am aruncat din înalt spre abisul căscat în mine. Nu e o cădere, nu e plutire, e o alegere. Ştiu că zborul meu mă va purifica de tendinţa de a mă refugia în mărunţişurile în care ne trăim oricum clipele de trecere spre veşnicie.

Am lăsat în urmă atâta iubire încât ar trebui să ÎŢI ajungă până la capăt.

Însă TU cauţi un alt fel de iubire.

Drum bun…

Prin îngheţata dimineaţă

Trec două picioruşe mici,

Grăbite înspre-a urbei piaţă,

Cu paşi mărunţi, ca de furnici.

E al Rodicăi fiu mai mare

Ce stă-n căsuţa de la râu,

El pleacă-n zori la mă-sa mare

Să capete un pumn de grâu.

Rodica zace-n pat bolnavă,

Copii-i plâng de foame-ncet,

Doar Fane nu-i mai simte-otrava,

El e sătul să fie drept.

Măicuţa-i se spetise prin pădure,

Din zori în noapte după lemne

Ştia că pruncii stau să-ndure

Frig, foame, ale sărăciei semne…

*

Ştefan cerşi la poarta bunii,

Primi un şut şi vorbe de ocară

Scrâşni şi-şi blăstămă străbunii

Şi soarta aspră, viaţa lui amară.

Cu mâneca îşi şterse-nlăcrimarea,

Spre cer privi atât de mâniat…

” Eu hoţ mă fac, iar mamei alinarea

I-o voi aduce, chiar de-oi fi legat”…

Îl auzi Moş Culea de la moară,

Ofta privind spre puiul năcăjit…

Îşi spuse-n barbă, într-o doară:

” Desculţ, flămând, năpăstuit…”

*

Spre seară paşii şi-i îndreaptă

În pragul casei de la râu,

Căra în coş o pită coaptă,

În spate o desagă pân-la brâu.

Şi-ncet, grijit, el aşeză pe prispă

Vreo zece-opinci şi o bundiţă,

Chimiru-i nu simţea vreo lipsă,

Era ferice că avea credinţă.

Se închină sfios, dar plin de jale,

Că viaţa-i crudă cu acei copii…

*

Fănuţ cătă la mâna mamei sale,

Şi-o  sărută, îi mângâie şi ochii…

Deodat-aude paşi lângă fereastră

Şi fuge-ngândurat sa vada ce-i…

Zări cu greu o umbră-albastră

Şi jos, pe prispă, nişte papucei!

Cu bucurie năvăliră fraţii!

Ce bine pita mirosea! Dar, vai…

Şi zece ochi se rotunjeau, miraţii:

” Mămucă, fuse Sfântul Neculai! „

Măicuţa lor se închină fricoasă,

Bundiţa o-mbrăcă încetişor:

” Hai, dragilor, să ne-nturnăm în casă,

Se răcoreşte pita în pridvor „

Rodica ii ghicise pasul

Moşneagului ce se îndepărta

Un înger îl aduse-n ceasul

Ce-o casă-ntreagă-l aştepta.

*

Rânduri închinate tuturor acelor copii ce în Ajun de Sfântul Neculai nu au primit nici măcar o vorba bună.

Nici nu sunt foarte sigură dacă noi chiar existăm, sau ne-a inventat cineva, că prea suntem personaje fictive ale unei poveşti ce se încăpăţânează să rămână fără final. Povestea noastră s-a scris invers, de la sfârşit spre început. Povestea noastră are la debut chiar despărţirea noastră.
Noi suntem cumva împreună dintotdeauna, iar asta o ştim amândoi. Când nu o mai ştim, o simţim. În lacrima mea sărată s-au ascuns degetele tale ca într-un pumn al neputinţei. Îmi urăşti jeluirile, fiindcă ştii aşa bine că am dreptate, fir-ar! Urăşti că nu poţi imputa nimic- nimănui, că nu poţi să ne aperi, fiindcă nu ai de cine!

O să învăţ să nu te mai cer, să nu te mai vreau, să nu. O să învăţ cum să te iubesc fără să o mai spun, fără să o mai arăt peste tot, în orice fac, în orice gest, zâmbet, pas.

Ajută-mă… Nu pot face asta singură. Acest „împreună” trebuie desfăcut în felii de realitate. Tu- o felie, eu- alta…

Nu vreau să aştept sărbătorile de iarnă cu sufletul strâns. Cu amânări ce se vor a fi anticipări dureros de ireale… Vreau să întind mâna sub ninsoare şi să nu mă mai doară aşteptările. Să nu mai vreau să te simt cum mă cuprinzi cu braţele, să nu mai vreau acest „bine” dorit, nicicând trăit…

Nu ne vom îmbrăţişa niciodată. Nu vom şti cum e să taci, să priveşti, să atingi şi să iubeşti. Doar ne vom dori-o aprig. Cu înverşunare sau cu teamă.

Ne suntem, dar nicidecum pentru acest „împreună”. Ne suntem ca să putem răzbi, dragul meu. Prin ce?

Prin veacul acesta de singurătate. Dincolo de el, fi-vom doi… Ca unul.