Așa că m-am apucat s-o citesc. Cele două cărți  – “Mating in Captivity și “The State of Affairs” – sunt traduse în română, la Editura Curtea Veche, dar eu le am în engleză.

Și citesc și-mi place, căci doamna e bună de gură și oral și în scris. Iar analiza asupra dualității nevoilor noastre – vrem noutate, provocare, puls ridicat, dar vrem și stabilitate, confort, siguranță – mă face să vă spun că-n amor trebuie să ai “the right amount of sink and the right amount on bounce”. Așa e și cu saltelele cele de calitate, Casper pe numele lor, care-s sponsori pe la tot felul de podcasturi pe care le ascult.

Asta ca să aflați ce hal de conexiuni face creierul meu și cum înțelege el sistemul de referințe literare.

Chestia este că acest cocktail dă dependență. Îl vrei. Mereu. Ai nevoie de el. Ai nevoie să te simți fericit(ă). ”Mă faci fericit(ă)!” a pus niște markere pe poțiunea fericirii, a creat niște așteptări. Dar nimeni, niciodată, nu va putea ține pasul cu nevoia ta. Nimeni nu-și va putea sincroniza vorbele, gesturile, acțiunile cu nevoia ta de a fi fericit(ă).

Astfel că, lipsindu-i declanșatorul, cocktail-ul responsabil cu fericirea se va dilua. Vei percepe diluarea ca pe o lipsă, vei căuta în dicționarul interior de senzații și – ca o ființă duală ce ești – o vei eticheta ca nefericire.

Ceea ce nu e adevărat. Căci fericirea ta nu vine din surse exterioare. Propria-ți sursă de fericire ești tu. Tu ești singura persoană capabilă și responsabilă în a te face fericit. E treaba ta să creezi acel cocktail, cu resorturi eficace și funcționare eficace. Crede-mă! Să crezi în tine! Pare greu, știu. Ei bine, nu este! Trebuie doar să identifici acel set de lucruri care-ți fac plăcere. De fiecare dată. Constant. Odată stabilite mecanismele declanșatoare potrivite, puterea obișnuinței va prelua controlul, Creierul tău va ”învăța” să te facă fericit(ă) ori de câte ori faci acele lucruri.

Pentru mine, personal, ceva mișcare – înot+exerciții făcute acasă – combinată cu lecturi care-mi pun neuronii la treabă, un pic de scriere, pe ici, pe colo și satisfacția lucrului bine făcut – la job sau acasă, funcționează. Cel mai adesea…..

Bucură-te de momentele în care cineva te face fericit. Tratează momentele respective ca pe bonusuri, vârfuri, cireașa-de-pe-tort, iluminări. Dar nu te baza pe ele. Tu ești propria-ți sursă de fericire.

Îți place pizza? Mie, da. Până acum ceva vreme mă străduiam să termin pizza cumpărată, deși era mult prea mare de fiecare dată. Am rămas într-o relație nepermis de mult, deși era clar că lucrurile-s proaste și nici nu vor deveni mai bune. Am rămas nepermis de mult în joburi de care mă săturasem până peste cap.

Aceasta este efectul ”sunk costs”, adică incapacitatea de a renunța la investițiile făcute, care nu produc beneficii, nu se amortizează în timp, ba chiar produc costuri suplimentare. Când am investit – bani, timp, efort, sentimente – ne este foarte greu să renunțăm. Pentru că, nu-i așa, dacă am investit în ea ”afacerea” trebuie să fi fost profitabilă, nu-i posibil să fi fost noi chiar așa naivi. Și, oricum, e frustrant, ne vrem investiția inițială înapoi! Cumva. Sau ceva din ea….. Poate, totuși……

Cum scăpăm de acest efect? Ignorăm investiția. E moartă și îngropată. Ca și cum nici nu ar fi existat. În acest moment investiția nu există, ea se află undeva în trecut, iar noi trăim acum, în acest moment, în prezent. Momentul în care ne decidem să renunțăm la acea investiție trebuie să fie unul de intensă satisfacție, de eliberare. Căci îl vom anticipa. Și anticiparea va fi eliberatoare. Ca și cuvântul ”ajunge”. ”Ajunge” este unul dintre cele mai puternice și încărcate de energie cuvinte. E decizional. Ai făcut o alegere, ai lăsat balastul în urmă, ești liber să mergi mai departe. Pe un alt drum, unul nou, cu alte investiții atașate.

Anul acesta am aruncat sandalele cele roșii. Nu mă întrebați după cât timp.

*Și podcastul de azi al lui Seth Godin, pe acest subiect

În întuneric se ascund monștri. Cum arată ei? Nu știu, dar dacă insist propria-mi imaginația va construi unul și mi-l va furniza. Iată monstrul! E un frankenstein colat din spaime mai vechi și temeri mai noi, cu contururile blurate ca orice chestie necunoscută care se respectă, amenințător așa cum îl afli la capul patului când te trezești din coșmar. Dacă scot monstrul din întuneric, dacă ridic storurile brusc peste silueta sa masivă și mă uit în ochii lui dilii, aproape că-l găsesc inofensiv. Întunericul triplează dimensiunea monstrului ascuns în întuneric. Îmi place cum sună, așa că-i dau pace și merg să mă spăl pe dinți.

Și pentru că nu pot trăi fără, ziua scot din dulap, cu parcimonie, temerile de zi cu zi, fricile sociale și spaimele zilelor ce vor să vină. Am un pachet multicolor, asortabil cu anotimpul, perioada din zi și haina ce-o trag pe mine în grabă sau o caut până plec transpirată și cu capsa pusă.

Fiecare zi începe cu întrebarea retorică: oare cât de relaxată pot rămâne azi? La o verificare sumară, frica aia de penibil s-a diluat serios de la o vreme. Nici valorile nu mai sunt ce au fost, nici judecățile și judecătorii lor. Sigur, rulează în fundal, ca la orice sistem de operarea funcțional, teama de pierdere (aversion loss). C-o fi jobul, cu finanțele și securitatea atașate, c-o fi un parteneriat în care ai intrat și ți-ai antamat sentimentele și așteptările, c-o fi chestie de status, că, deh, ne pasă ce crede lumea și ierarhia e importantă, se găsește mereu ceva să consume RAM pe neuronii mei.

Și dacă nu-mi evaluează nimeni din priviri și cuvinte ținuta, nu-mi discută nimeni gusturile și opțiunile, nu-mi lipsește vorba bună de dis-de-dimineață a cuiva drag, dacă reușesc să zâmbesc în loc să vorbesc, atunci când deschid gura, atunci e cazul ca măcar șeful să vină cu un proiect care să mă bage în trepidații, că e cu necunoscute și necunoscutele se lasă cu teama de ratare.

Da, nici o zi banală, nici o zi fără temeri, nici o zi fără monști domesticiți și ratări gestionate. La limită, dar gestionate. Pentru asta s-au inventat antiperspirantul cu acțiune 24h, scrisul pe blog și prietenii. Ah, da, uitam de vinul roșu. Sec, fără teamă, dar cu moderație.

Adică acum, în momentul acesta, cu coach-ul lângă tine îți propui să ajungi CEO în compania unde lucrezi, da?! Să admitem, da, că ești un ambițios și azi ai decis că fericirea ta depinde de ocuparea acestui post. Bun! Și pe pui pe trreabă, afli care-i procedura corectă, bagi ore suplimnetare, te pui bine cu cine e necesar (uite, n-am zic că vei deveni un pupincurist, da!), înveți lucruri noi, îți faci dușmani noi, pierzi prieteni vechi, renunți la viața socială pentru cine de afaceri și întâlniri de networking, etc. Și, la un moment dat se întâmplă, ești CEO. Felicitări! Acum, că ești acolo, cum pare? Pariu că toată fericirea se scurge prin multiplele găuri pe care le-ai făcut în omul ce erai, pariu că te uiți lung după bucățelele mișto din tine pe care le-ai oferit jertfă nou ocupatei poziții. Care e doar o poziție, un job, acum vezi (mai) bine.

Și acesta este situația în care ți-ai atins scopul, că e posibil să te prinzi, cândva, pe drum, că prețul cerut e prea mare și că, de fapt, nici nu-ți dorești asta. Și o să fie neplăcut, dacă nu chiar deprimant. C-ai pierdut vremea. Și-o să te roadă la stima de sine.

De ce e astfel? Pentru că tocmai ți-ai propus să fi fericit peste niște luni sau ani cu ce-ți dorești tu în acest moment. Doar că tu cel de acum și tu cel de peste un timp sunteți persoane diferite, cu vârste diferite, experințe de viață diferite și nevoi diferite. Și vă doriți lucruri diferite.

Scott Adam, în How to Fail at Almost Everything and Still Win Big ne propune să înlocuim noțiunea de țel cu cea de sistem, adică nu o destinație, ci o călătorie cu pit-stopuri multe și traseu cvasi-necunoscut.

Goals are for losers. Systems are for winners.

Iar aici vi-l las pe Jason Fried, fondator și CEO al Basecamp, care spune același lucru ”I’ve Never Had a Goal”

Ca una pusă de prea multe ori în fața lui ”Tre’ să ai un țel în viață! Cum, n-ai unul?! Țțțțțț!”, vă zic că oamenii ăștia chiar vorbesc în noțiuni de le pricepe și sistemul meu de operare, ne-upgradat, așa cum este el.

Stoicismul este în lecturile, în discursul și în stilul de viață a majorității oamenilor faini pe care îi urmăresc în ultima perioadă – pe bloguri, podcasturi, citindu-le cărțile. Inițial mi s-a părut ciudat – temperamentul meu fiind unul reactiv pe termen scurt și meditativ pe termen lung, retroactiv, după cum cred că v-ați dat deja seama. Dar două principii ale sale le găsesc extrem de utile. Încercați să le aplicați!

• Poți controla doar ceea ce ține direct de tine, felul în care reacționezi la evenimente, nu agregarea în sine a evenimentelor. Nu poți controla acțiunile și reacțiunile altor persoane. Poți controla doar efortul depus într-o acțiune, nu și rezultatul său final. La un moment dat situația îți vor scăpa din mâini. Ego-ul vrea să fie mereu în control. Înțelege limita controlului și stăpânește-ți ego-ul.
• Învață să faci proiecții negative. Fă o listă mentală cu toate lucrurile care pot ieși prost într-o situație dată. Ia-le pe rând la analizat, găsește soluții pentru fiecare dintre ele. Pentru evitarea stresului legat de perspectiva unei pierderi, încearcă să diversifici. Generează variante viabile ale situației – mai multe surse de venit; mai mulți prieteni; etc.

Că tu, poate, aștepți perfecțiunea. Scuze, Perfecțiunea. Știu eu?! Ție, poate, ți-a intrat în cap că tre’ să fie așa și nu altfel, ai o listă, lungă cât o zi de post, plină de calități. Că nu vrei tu, așa, pe oricine. Nu, evident că nu ești pretențios(oasă), dar dacă e fie iubire atunci să fie cu Perfecțiunea. Nu, evident că nu ești singur(ă), ești doar în așteptarea Perfecțiunii.

Lasă-mă să te întreb, totuși, tu ești perfect(ă)? Nu, nu pentru alții, pentru tine? Ești? Dacă ești te las în banii tăi, să recitești lista aia. Și poate faci din ea un tabel, că un pic de umbră nu strică niciodată. Măcar de contrast, așa.

Eu, una, apreciez simțul umorului, la un bărbat educat, care alege onestitatea ca trend în comunicare, căruia îi plac animalele – chiar dacă n-are vreunul – nu crede că inteligența e gender-related și este echilibrat emoțional. Fizicul? Ne înțelegem din priviri, eu și Cupidon, când o fi să fie…….

Așa că ieși din înțepenire – singur sau ajutat, aka îmbrâncit de cineva (ocazie cu care afli dacă ai prieteni) și următoarea reacție e una de revoltă. Băi, da’ de ce mi se întâmplă tocmai mie una ca asta? Că io am_muncit/am_fost_fidel/am_încuiat_ușa_și_n-am postat_pe_FB_poze_din_vacanță/asigurare_cine_are?/am_intrat_în_depășire_în_mod_regulamentar. Apoi, după ce te iei cu d-zeirea de piept, îți blestemi ziua nașterii, zodia și ascendentul, dai un pumn_doi în pereți, spargi ceva, strigi, urli, îți zmulgi părul din cap, respiri. Și respirând îți vine așa, ca o boare, ideea că poate ai și tu o parte de vină. (Vorbesc de situațiile care se pretează, desigur.)

Da, da’ totuși, hai, că nu meritai tocmai tu asta. Ăsta e ghinion din ăla de se întâmplă doar odată pe secol…… Și te simți nedreptățit, clar, și pus la colț de providență și te întrebi, retoric, cui i-oi fi greșit tu oare…… Și îți vine să te așezi în cur pe bordură și să plângi cu muci, de mila-ți, da. Și poate și plângi. Apoi, la un moment dat, respiri.

Etapa a doua – asta, de ventilare – e mult mai bună ca prima. Ți-o zic, da’ mi-e clar c-o ști și tu. Ce nu mi-e clar e dacă ști că Universul nu conspiră să te facă pe tine nefericit. Nu, și nici nu e de la oglinda spartă și sarea vărsată. Universului i se rupe de tine, fraiere! Așa că adună-ți zdrențele de mândrie rămase și pune-ți neuronii la treabă. Că ai treabă! Universul ți-a pus un obstacol în drum. Acum ce faci?

Obstacolele sunt făcute să fie:

• înlăturate
• ocolite
• educative, dacă-s insurmontabile

Da, nu e simplu. Da, e deprimant. Da, doare ca dracu.

Dar. Nu-i simplu, dar ne străduim. E deprimant, dar găsim resurse. Da, te rupe pe genunchi, dar durerea e bună, că mobilizează.

Obstacolul e acolo, e treaba ta ce faci cu el. E treaba ta să-l privești cu teroare și să te reașezi pe bordură sau să-l privești în ochi și să decizi să-l dovedești. Nu merge dovedit, nu se lasă clintit, găsește o altă cale, una ocolită. Doar nu te da bătut, fă ceva, acționează. Nu merge nici sărit, nici ocolit, admite că e așa și învață-ți lecția. Căci obstacolele sunt dascăli buni, nici unul fără e o lecție predată.

De partea cealaltă a lui, a obstacolului, vei fi mai puternic, mai înțelept și cu mai mult păr alb. Dar, așa e-n viață!

*The Obstacle is the WayThe Obstacle is the Way – Ryan Holiday

. Da, e deprimant. Da, e

Eșecurile sunt…….meh. Șutul în cur, pasul înainte…..Nu, nu pune bot, nu ești complet idiot, nici n-a măsluit cineva cărțile. Pur și simplu ai ratat. Dap, neplăcut. Scuturi turul pantalonilor de praf și genunchii, arunci o privire în spate și mergi mai departe. Ce rahat! Părea simplu……

Suntem echipați cu o capacitate nelimitată de a încerca, încerca, încerca, strâns legată de capacitate proprie de a eșua, eșua, eșua. Și e bine, căci eșuările vin cu câte o lecție, integrată rapid. Data viitoare vei fi mai precaut? Mai meticulos? Mai atent? Mai determinat?

Poate. Dar cu siguranță data viitoare vei încerca din nou. ”Habar n-am cum se face asta!” Și ce dacă. Încerc!

Să acceptăm ce nu putem schimba. (Nici măcar nu te enerva pentru lucrurile pe care nu le poți schimba……)

Să perseverăm. (Nu te încăpățâna, persistă!)

Să învățăm să ne iubim soarta și ce ne aduce ea. (Asta e complicată rău……)

Să învățăm să ne protejăm sinele, să ne retragem în noi înșine. (Regrupare)

Să aderăm la cauze superioare. (Și să și luptăm pentru ele……)

Să nu uităm că suntem muritori. (Da, e o chestie care nu se întâmplă doar altora.)

Să fim pregătiți să o luăm, mereu, de la capăt. (Viața nu e un cerc, e o spirală, evoluăm…..)