Este uimitor cât de lejer vorbeşti acum cu un coleg din copilărie, de care viaţa te-a despărţit 20 de ani. În liceu eraţi nedespărţiţi, inseparabili, chiuleaţi împreună, făceaţi toate prostiile împreună, dar pentru că pe vemea aia nu existau telefoane mobile şi nici internet, viaţa te-a separat brutal, mişeleşte, aruncându-vă pe alte drumuri.
Totuşi, după 20 de ani, nu l-ai uitat. Cum ai putea să-l uiţi? Şi-l cauţi, bazându-te că a început să se dea pe internet cum ai început şi tu, crescându-ţi şansele să-l găseşti: Facebook, Yahoo, HI5, LinkedIn, şi nu în ultimă instanţă, prietenul nostru al tuturor, Google.
Când îl găseşti, îţi tresaltă inima de bucurie, un sentiment ciudat al reamintirilor asemănător cu al îndrăgostiţilor. Te recunoaşte, îşi aduce aminte de tine. Are aceiaşi ochi, acelaşi zâmbet, acelaşi râs, exact aceleaşi gesturi, exact aşa cum l-ai lăsat acum 20 de ani. Doar că acum e grizonat, are cu 20 de kilograme mai mult, e schimbat, e alt om, poate nu l-ai fi recunoscut pe stradă la prima vedere. Are o soţie pe care n-ai cunoscut-o niciodată, are un copil pe care nu l-ai văzut vreodată, un servici de care nu te aşteptai, alţi prieteni, alte povestiri şi aventuri. Nu mai e al tău, a trăit alţi 20 de ani fără tine, parcă te-a trădat. Nu mai e EL, acel prieten 100% al tău, dar nu a făcut-o voit, nu ai cum să-i reproşezi asta, şi îl îndrăgeşti pentru ce a reprezentat el pentru tine în cea mai frumoasă perioadă a tinereţii tale.
Acum, după toate astea, vorbeşti cu acel om atât de lejer, de liber, de parcă cei 20 de ani de separare au fost doar o vacanţă de vară. Îţi depeni amintiri, poveşti, ai atâtea de recuperat, nu ştii ce să întrebi mai repede şi ce să povesteşti mai interesant. Şi-ţi aminteşti şi de ăla, şi de ăla, şi când aţi făcut nu ştiu ce prostii şi când şi unde.
Nu poţi da timpul înapoi, şi cu toate astea te bucuri de ce-ai realizat în viaţă. Nu poţi nici să intri cu bocancii în viaţa omului, unde ai fost timp de 20 de ani? de ce nu i-ai fost alături? dar nu poţi nici să-l uiţi. Şi rămâi cu satisfacţia lucrului bine făcut: în sfârşit l-ai regăsit. Acum ştii de unde să-l iei, chiar dacă nu vrei să-i deranjezi viaţa. Până la urmă singurul regret este că vezi cum trece timpul peste tine şi peste tot ce te înconjoară. Şi n-ai ce face să-l opreşti.
