| CARVIEW |
mă născusem cu mâinile și picioarele
în formă de X
(la ieșire alții știu să-și țină capul păzit și
strâng pe lângă ei tot ce apucă)
atunci m-am predat
am scos primul sunet ciudat
era polițaiul meu în oglindă
eu plină de sânge cu chef de fugă
am arătat printr-o gaură fereastra și cerul
am îmbrâncit-o pe mama
l-am mușcat pe doctor de mâna cu care
scria Apgar 10
a fost primul om pe care l-am învinuit pentru
situația mea
următorul a fost nașul care se-ncăpățâna
să mă numească într-un fel
apoi un idiot de notar
apoi preotul acela care încerca să mă
scape scufundându-mă într-un cazan – am fugit și de- acolo
alergam prin oraș căutând ascunzători
și lăsam urme de pix
polițaiul după mine crescuse și el se făcuse
voinic
avea în loc de dantură un
șirag de cătușe
se-ntâmpla să se oprească să se privească cochet
în vreun geam apoi își nota pe manșetă
ce scriu
eu goală–pușcă și fără nici o perspectivă
profitam aruncându-i un jet de
cerneală în ochi
în oraș
se vorbea de o ființă în care genetica se
antrenase cu o mamă bizară
sau de nori de cenușă apăruți în anul acela de la
Cernobîl
se spunea că sângele meu este negru
și că ochii mei se încarcă la soare cu foc
și de aceea mâna mea scrie noaptea
pe străzi
lucruri care nu vor să fie citite
în sfârșit
am reușit să m-ascund câțiva ani
într-un loc
dacă ar fi fost mai mult spațiu ar fi
durat și mai mult
cu o sută de pisici împingându-mă
în coaste
cu o față de masă pe creștet cu o bandă la ochi
ne jucam
cine prinde șoricelul micuț care ne fuge prin sânge
în înghesuiala aia
n-aveai cum să te miști
îi miroseam tot traseul și înnebuneam
că nu-l prind
o pisică
mi se încurcase în cocul mare din creștet
o alta îmi înnodase din greșeală mâinile
cu o coadă la spate
altele mă înveleau ca o pătură groasă
șoricelul zburda vesel
mă gâdila foarte tare
și pe mine și pe pisicile care se scărpinau
să nu râdă
polițaiul mirosea cu mustățile sale
fiecare cuvânt scris pe fugă
îmi prinsese umbra de câteva ori
și-o trăsese foarte tare de păr
ea țipase și lăsase pe mâinile lui
o bucată de contur
și o picătură de sânge.
Autor – Adina DINIŢOIU
Un fel de cîine al universului mic (Editura Brumar, 2013) este al cincilea volum de poezie al Dianei Corcan, după Stăpînul lupanarului (2007), Corabia pisicilor galbene (2008), Tubaj cu şarpe (2010) şi Poemul singur (2011) (toate volumele publicate la aceeaşi editură). Diana Corcan este o poetă matură, formată în răspăr cu biografismul şi minimalismul douămiist: textele sale ample, discursive, foarte vizuale, cu o frazare puternică, au fost deseori – şi pe bună dreptate – situate de critică în siaj suprarealist. De altfel, poeta însăşi îl invocă, în volumul de faţă, pe Gellu Naum (căruia îi dedică două poeme,trebuia făcut ceva pentru ca lucrurile să fie şi frumoase 1 şi trebuia făcut ceva pentru ca lucrurile să fie şi frumoase 2) – alături de alte cîteva nume de mari poeţi universali (Celan, Plath), care îşi lasă, într-un fel sau altul, amprenta şi asupra Dianei Corcan. Pentru că nu numai suprarealismul (à la Dimov sau Naum) este cuvîntul de ordine al poeziei scrise de Diana Corcan, ci şi accentele expresioniste ori biografice, iar peste toate acestea preocuparea pentru limbaj, pentru discursul poetic, pentru ceea ce Traian T. Coşovei numea „un ceremonial al rostirii, un protocol al desfăşurării cuvintelor în pagină“ (pe coperta a IV-a a volumului Tubaj cu şarpe, 2010). Mai multe ingrediente poetice sînt, aşadar, mixate în configuraţia textelor Dianei Corcan, lucru vizibil în ultimul său volum, al cărui titlu îmi aminteşte de cel al volumului Norei Iuga din acelaşi an (cîinele ud e o salcie, 2013), cu care are în comun – mutatis mutandis – tocmai asocierile suprarealiste (la Diana Corcan, imaginea „cîinelui“ este însă recurentă, un adevărat laitmotiv). Citește în continuare →
nu cunoșteam zidul nu înțelegeam soliditatea schelei
mă apucam ca la circ de funia lui nevăzută mereu îndepărtată de curent
în alt punct
dusă în direcția contrară – de unde nu se mai vede căci e prea departe privirea
de ochi
ce joc sinistru ce jucărie perversă…
mă agățam de parfum și otravă – substanța care patronează tot
și afară din mine
și înăuntru în gene susține un balon ce dă bezmetic din mâini și picioare
dar care nu se ridică de la pământ nici un strop
mă agățam de aerul care geme ca sălbaticul leu
atunci când aruncă cu furie deșeul din oase
se naște copilul divin al mortului meu
în silabe cleioase în rânduri care se lipesc între ele
în pagini care atunci când se cheamă
ajung și ele niște păsări subțiri de hârtie pe cer
se lăfăie o secundă pe-o parte
și cad aiurite.
eu nu găseam niciodată cuvintele potrivite
ele nu erau împreună cu mintea mea cu gura mea
crescusem cum crește un copac pe maidan
cu puțin soare cu mult praf care se așează în tine
cu o umbră la întâmplare
și cuvinte care se găseau la liber
la mine apăruse varicela cuvintelor împrăștiate haotic
o boală sublunară care aparține copiilor mari nebunilor care
se plictisesc tot udându-și grădina și animăluțelor care se mișcă fără
să tresară
și
pentru alte forme deșertice de pe terra
nu reprezentam nimic – știam!
decât o buburuză decupată în joacă cu multe găuri
– un fel de jucărie de cârpă căreia ești tentat mereu
să-i dai foc
dar cuvintele multe – pete de buburuză animate tot timpul – neîndatorate –
hidratate de sângele meu
ca niște pui de culoare aprinsă
apără tot ce se află în mine
eu știu.
auzeam cum curge sângele prin burlane
în această casă mare – ce frig!
uite – şi el şi eu ne mişcăm după soare
umplem aerul cu celulele noastre mărunte
ne muşcăm unul altuia mâinile – să ne dezmorţim
să ne mişcăm iute şi să apucăm arma şi s-o lipim
cât mai repede aproape de suflet – ochim!
şi ne scoatem un ochi
rămâne cel care vede mai greu picăturile roşii de ploaie
ne împuşcăm mai întâi într-un gând
apoi se simplifică totul – chiar şi atunci
când se strigă: e pauza de un minut (atât de lungă)
acum repede ne pregătim să murim
ne creştem copiii în palmă – ca păsările
îi hrănim – apoi le dăm drumul de sus
tocmai din dreptul ochilor care au văzut multe
îi împingem uşor cu un deget – şi poc !
de la Everest până jos
e drum lung
dacă e fată mângâie arma prima dată în somn
ca pe primul organ întărit
apoi pe bărbatul (care abia se mai
vede) care tremură pe ţeavă
îl va chema cu un geamăt
prea stins
……………………………………………………………….
auzim cum curge sângele prin burlane
doar e vară e iarnă e orice anotimp
se lipeşte o mireasă de o armă
şi se naşte un copil
(e întotdeauna războiul în noi şi se hrăneşte
cu lapte).
în rochia vintage
arăt atât de ok
ca o fotografie de epocă bună fugită (din ramă) pe internet – mă promovez
fac înconjurul lumii actuale
alerg și eu
deghizată în mine susținută de like-uri
îmi dau un like dau și alții
pasionați de antropologia culturii
încerc și eu încearcă și ei să dăm din picioare ca peștii care se schimbă mai greu
suntem curioși să înțelegem geologia făpturii – cât și cum se tot pune se scoate
cum se suprapune tot în mișcarea din fugă
cum rezistă atâtea fețe deodată care se nasc separat pe figură
în porțiuni hașurate – pe față – îți cresc oasele altfel părul altfel
îți cresc ochi diferiți
și capul tău încercând să se obișnuiască cu cei dinainte din trafic
cu trăsăturile lor care vin care pleacă care aleargă continuu între o zi și o noapte
începe să simtă că duce în creier un mamifer greu obosit
în rochia vintage
nu se vede nimic
se aude un ticăit spart
undeva între coaste
și sunt eu care arăt
a naibii de bine
îmi place!
câtă derută într-o simplă operație de adunare
lipsa unui magnetism atroce
distruge tot
am legat cu ață furnicile
ca să le număr
le dau un număr de ordine
le memorez algebric
ele adunate fac ca timpul meu
să iasă afară de sub pământ și să circule
să se ridice în aer – și să se combine cu el
foarte toxic : o secundă – un atom
până la înălțimea mea de 1m 60 sau mai bine
am o coloană de furnici care tropăie
și vor să fugă în toate direcțiile
acum încep să mă joc
încerc să le hipnotizez cu privirea
-am văzut într-o zi pe discovery indianul acela bătrân
care încerca să te plimbe prin vieți
– fac cu ele la fel
se așterne o ceață în care înfig mâna
mă simt ca un orb care caută să strângă ceva
într-un pumn
asta-i tot ce obțin de la niște furnici care dorm
ele fac să nu mai am controlul asupra ceasului la care privesc
hipnotizată acum eu
încep să număr ca să le trezesc
sunt încă vie și cărată pe picioarele lor.
lui Bachmann, Celan, Jonker şi alţii
când cobori sau când urci undeva departe
lângă fantome pe care le ştii
nu mai e loc de lucruri
mărunte
părul meu se întunecă
părul meu se încurcă tare cu pletele lor
numai noduri care ne ţin aproape unul de
altul de parcă am fi nişte gemeni zigoţi
şi cuvintele care ne ţin legaţi
şi ne încurcă la mers ca nişte capcane
n-are rost să mă întreb care din noi a
spus primul ceva (în ce rând în ce an)
sigur eu aparţin cuvintelor lor
am digerat întotdeauna cu acelaşi stomac
trăim împreună într-un fratricid greu de
demonstrat
care nu suportă apropierea nici anii
cine ştie cum se mişcă timpul prin sânge
ce pliuri are în el ce calcule magice
ce dorinţe
şi cine sunt eu şi cu ce cuvinte mă laud
ale cui sunt de fapt
anii nu spun nimic doar amestecă totul.
lui C.
împărţind camerele lumina din ele
petele de pe tavan – asta a apărut într-o zi
când scriam – eu! – da îmi amintesc începuse să plouă
ştergeam apa de pe rânduri apoi le strecuram în caiet
împărţind ferestrele – ăsta-i aerul tău!
– ăsta-i aerul meu! – nu mai rămâne
disponibilă nicio moleculă să o tragem pe nări
îmi amintesc că era prea mult zgomot
şi cuvintele se prăbuşeau de pe rafturi
din cărţi
se făcuse un praf ca-n deşert
tocmai trecea o cămilă prin faţa
televizorului nostru absent
bătea vântul
încercai să mă prinzi de o mână
eu fugeam să-mi salvez
un poem.
dianacorcan