La Masa Tăcerii, lăcașul sfânt,
Se-ntâlnesc niste îngeri la Brâncuși la mormânt.
Eminescu coboară pe Luceafăr, de sus,
Cu dorul de codru în inimă pus.
Lângă el, Păunescu vine aprins,
Cu un dor de părinți ce nu poate fi stins,
Mai scrie un vers pe un colț de ziar,
Nu vrea să lase neamul să sufere iar.
Apoi Blaga apare, pășind fără pași,
Să nu tulbure somnul anilor arși,
El mută lumina din ochi în cuvânt,
Căutând frumusețea în firul de vânt.
Iar Nichita, zâmbind dintr-o sferă de sticlă,
Pictează zborul unei păsări cum se ridică,
Și spune că zborul e-o stare de dor,
Iar noi suntem ecoul aripilor.
Vine și Labiș, cu pas de fecior,
El gustă din moarte ca dintr-un izvor,
Își lasă pe iarbă inima crudă,
Să poată și codrul, și cerul s-o audă.
Se crapă de ziuă și îngerii pleacă,
Dar lasă în urmă o lume săracă,
Iar noi, prin cuvânt, le ducem solia,
Căci veșnic prin ei va trăi România.
fiecare literă se îmbracă în cămaşa pletelor tale ... David Ionel Romulus 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.