Cu rezervorul gol: Regăsește pasiunea și bucuria de a conduce, scrisă de Wayne Cordeiro și publicată anul acesta de Editura Succeed Publishing, este o carte care poate fi citită cu mare folos de toți șoferii, dar trebuie să precizăm că titlul nu are în vedere condusul mașinii, ci slujba prin care cineva își asumă un rol de conducere. Adresată în primul rând pastorilor și slujitorilor bisericești, care se pot identifica mai ușor cu experiența autorului, ea conține totuși adevăruri de mare preț, povești pline de învățăminte, meditații și sfaturi practice pentru noi toți. Căci este vorba, în principal, nu despre cum îi conducem pe alții, ci despre cum ne conducem viețile. Adevărul central îl constituie faptul că sufletele noastre conțin rezervoare și pierderea pasiunii este un semn distinct al faptului că ele pot fi goale. Aceasta este o carte despre cum să-ți umpli rezervorul și fără îndoială că este vital să știm cum să facem acest lucru.

Autorul ne prezintă experiența personală dureroasă a epuizării sale profesionale – sau a sindromului burnout, cum a mai fost numit – și călătoria lungă și anevoioasă care i-a marcat procesul de vindecare. Este vorba despre o perioadă de trei ani în care înțelege că trebuie să se oprească, să privească înapoi și să înțeleagă unde a greșit, care îi sunt temerile personale, asumpțiile false și factorii declanșatori ai crizei. Și apoi, alege să pășească pe urmele „cercetașilor vieții” (personaje biblice dar și creștini devotați care au experimentat epuizarea și depresia), să citească semnele de avertizare timpurii și „cadranele bordului” pe care și-l instalează în biroul său (doisprezece la număr, vă las plăcerea să le descoperiți). Contrar așteptărilor, recuperarea nu țintește reluarea ritmului de lucru, ci schimbarea modului de abordare a sarcinilor; și nici anestezierea durerii, ci răscumpărarea ei printr-o experiență ce smerește și îmbogățește în același timp.

„Noi nu uităm că suntem creștini, noi uităm că suntem oameni”, ne spunem autorul. Câteva informații prețioase despre declanșarea crizei de burnout, despre epuizarea rezervei de serotonină și înlocuirea ei cu adrenalină, despre cauzele depresiei și semnele de avertizare timpurii, despre recidivă și prevenirea ei – ne ajută să înțelegem de ce trebuie să avem grijă de organismul nostru și să trăim o viață planificată (una dintre cele patru variante de trăire enumerate de el). Toate acestea sunt împletite cu situații de viață reale, prezentate în imagini vii, cu asocieri neașteptate, în formulări memorabile, cu creativitate și mult umor (acesta mai ales când povestește despre timpul petrecut de el în mânăstire). Textul este împodobit cu citate bine alese, adevărate nestemate asupra cărora vei fi tentat să revii periodic.

„Oricare ar fi situația prin care treci, cineva dintre personajele Bibliei a trecut deja pe acolo înaintea ta”, ne asigură Wayne Cordeido (deschizându-ne ochii asupra experiențelor lui Moise, Ilie, Iov, David, Ieremia, Pavel și chiar Isus), iar textele Scripturii alese pentru a prezenta un adevăr cunoscut dar neglijat ni se înfățișează într-o lumină nouă (Psalmi, dar și unele îndemnuri fără seamăn din epistole, care dovedesc o cunoaștere profundă a naturii umane). Accentul cărții este pe disciplinele pe care trebuie să le cultivi pe parcursul vieții, pentru că ele îți vor oferi ajutor practic (precum geamandurile slab luminate pentru un navigator în noapte) atunci când vei traversa perioade întunecate, de restriște.

Recomandată în mod special pastorilor care au trecut pragul de 20 de ani de slujire (cam în această perioadă se instalează începutul crizei), cartea aduce speranță oricărui credincios care a experimentat prăbușirea sau se plimbă pe marginea prăpastiei. Căci există o cale spre recuperare și există o suferință după voia lui Dumnezeu prin care suntem transformați și experimentăm puterea desăvârșită a harului. Cu toate acestea, „cunoașterea remediului nu-ți va aduce în mod necesar vindecare; diferența este dată de aplicare. Citirea meniului nu te satură; te saturi mâncând” – ne avertizează autorul, iar în fața acestei afirmații nu poți lăsa cartea din mână până nu iei câteva decizii, până nu le notezi, până nu le aduci înaintea lui Dumnezeu.

În Cuvânt înainte, scris de Bob Buford, acesta ne avertizează că lucrarea nu ne va oferi răspunsuri rapide și nici protecția unei veste antiglonț. Dar adevărurile semănate trebuie să crească și la aceasta te ajută cele câteva teme de casă menite să-ți schimbe viața, provocări de a nota în scris lucrurile pe care trebuie să ți le fixezi în minte și asupra cărora să revii periodic. Printre acestea sunt: chemarea primită de la Dumnezeu, imaginea viitorului tău ideal, lucrurile care reprezintă cele cinci procente din ce faci (cele pe care numai tu le poți face) și care sunt cele mai importante pentru tine, activitățile care îți umplu și respectiv cele care îți golesc rezervorul emoțional și alte câteva întrebări menite pentru perioada de autoevaluare.

Revenind la întrebarea din titlul meu: Ce pierzi când nu te oprești? Pierzi din vizor chemarea (căci ajungi să faci tot felul de alte lucruri), pierzi lucrurile de preț care ți-au fost încredințate și oamenii dragi puși de Dumnezeu lângă tine, pierzi bucuria relației cu Dumnezeu, te pierzi pe tine (căci ajungi să te consumi, să te epuizezi și să uiți cine ești și încotro te îndrepți). „Descoperă ce te entuziasmează și te trezește plin de bucurie în fiecare dimineață… Prin valea epuizării, descoperă cine ești”, ne îndeamnă autorul în finalul cărții, referindu-se în mod special la chemarea și planul lui Dumnezeu pentru viața ta. Și acest lucru nu este întotdeauna o treabă ușoară, dar este vital pentru o viață trăită din belșug, nu-i așa?

sursa

„Acesta a fost cel mai minunat Crăciun din viața mea”, mărturisește Nicole Valery-Grossu în cartea sa, Binecuvântată fii, închisoare, apărută la editura Univers în 1997, cu o prefață de Ana Blandiana. Oare cum ar arăta un Crăciun despre care noi am putea spune, mai apoi, că a fost cel mai minunat?

Voi reveni asupra acestei cărți, pe care am citit-o pe nerăsuflate într-una din zilele de Advent. Ea ne relatează experiența autoarei în timpul celor patru ani petrecuți în închisorile regimului comunist, ca deținută politic, dar cartea nu se vrea în primul rând o mărturie a nedreptății, cruzimii sau ororilor unui regim „ilegitim și criminal”. „Am căutat (…) să înjghebez și un fel de mini-tratat de tehnică spirituală, util oricărui suflet dezorientat…”, mărturisește această femeie cu adevărat remarcabilă, și exact așa ni se înfățișează scrierea sa (p. 230).

De data aceasta aș vrea doar să vă atrag atenția asupra unui text, conținut în acest volum, și care a fost publicat în decembrie 1995 în revista Cuvântul românesc din București sub titlul: Cea mai minunată noapte de Crăciun. E vorba despre un Crăciun, de pe la începutul anilor ’50, pe care autoarea cărții l-a trăit în perioada de detenție. Iată câteva fragmente de text:

„Se apropia Crăciunul și farmecul marii sărbători începea să prindă viață, chiar şi în mizerabilul nostru lagăr de muncă forțată, în ciuda mâinilor şi a picioarelor înghețate şi a fețelor noastre biciuite de un vânt tăios, în ciuda mâinilor înțepenite de frig pe hârlețe şi târnăcoape, în ciuda picioarelor umflate de degerături, o simțeam cum pluteşte, plină de mister, dincolo de norii cei deşi… Lipsite de scânteierea multicoloră a vitrinelor şi de străzile împodobite, neavând drept orizont decât câmpia îngheţată sau mocirloasă, lipsite de căldura plăcută şi de aroma dulciurilor ce se făceau cu acest prilej în fiecare casă creştinească, înconjurate, la întoarcerea în barăcile noastre întunecoase, de mirosul pe care-l răspândeau hainele noastre veşnic umede şi trupurile noastre murdare – simţeam totuşi apropierea Crăciunului. Pe aripile gândului şi ale visului, ne întâlneam cu cortegiul îngerilor şi al Magilor. Eram grăbite să ajungem o dată cu ei la iesle, ca să îngenunchem şi să oferim copilului lsus aurul, tămâia şi smirna suferinţelor şi lacrimilor noastre.

Cu mult înainte de căderea primei zăpezi, pornisem să căutăm crengi uscate, pietricele, surcele şi paie… Această „comoară”, adunată cu mare grijă, avea să se transforme, pe ascuns, datorită inventivităţii şi dibăciei unora dintre noi, într-o iesle pregătită pentru ajunul Crăciunului. Personajele legendare aveau să fie modelate din miez de pâine amestecat cu pământ şi colorate cu pastă de dinţi, păstrată cu grijă, şi cu cremă de ghete, neagră şi maron, pusă deoparte de cele cărora li se încredințase „onoarea” de a lustrui cizmele gardienilor.

Nu lipsea nici bradul. Ramurile tăiate şi prinse unele de altele ca să capete forma unui brad, erau înconjurate cu un fir de lână verde provenit dintr-un fular pe care Elena îl destrămase anume pentru asta. Cât priveşte „prăjitura de Crăciun”, ea urma să fie făcută din bucăţi de turtă de porumb, care era „pâinea noastră cea de toate zilele”, pudrate – poate – cu un mic strat de zahăr.

Aceste pregătiri febrile pot să pară derizorii şi primitive celor care nu ştiu ce înseamnă închisoarea şi lagărul. Noi însene eram conştiente de naivitatea faptelor, dar şi de bucuria noastră. Acest simțământ copilăresc ne-a îngăduit să pătrundem mai bine în misterul şi în marea fericire a naşterii lui Cristos. Ce minunată e aşteptarea Nopţii Sfinte! Cît de puternic am simţit atunci solidaritatea noastră creştinească! Câtă mulţumire să vezi că, în ciuda asprelor restricţii impuse de regulamentul lagărului, Credinţa şi Iubirea faţă de lsus ne uneau şi ne dădeau curajul să le înfruntăm împreună! Fremătam de bucurie, în aşteptarea clipei când vom cânta în surdină, în jurul ieslei: …„Astăzi, în oraşul lui David, s-a născut Mântuitorul, care este Cristos, Domnul nostru…” (p. 192-193)

Autoarea o avea alături pe Sabina Wurmbrandt, prietena sa apropiată, la care și locuise o perioadă, pe când era în libertate. Dar se întâmplă ceva care va inaugura cea mai grea perioadă pentru Nicoleta (sub acest nume ni se prezintă în text):

„În acea zi, a șasea înainte de marea Sărbătoare, în timpul „prânzului”, ne luptam cu vântul care ne arunca în faţă aproape toată supa din gamele. Aşa se face că n-am văzut bine cunoscuta mașină neagră, oprită pe drum, la vreo două sute de metri depărtare de locul unde ne aflam. Inimile ni se strânseră de emoţie când comandantul lagărului, însoţit de doi necunoscuţi, veni spre noi. Comandantul lagărului îmi rosti numele şi adăugă, scurt: «Ia-ţi lucrurile şi urmează-mă!»”. (p. 193-194)

Nu i se explică nimic. E luată pentru o nouă anchetă și dusă în subsolul unei clădiri izolate, unde „totul este îngăduit”, după spusele ofițerilor poliției secrete. „Prefer să nu vorbesc despre «cercetările» care au început în acea noapte şi care au continuat timp de douăzeci de zile. Voi spune numai că această perioadă a fost cea mai grea din toţi anii mei de închisoare”, ne spune Nicoleta, dar nu se oprește totuși aici. „Aveam certitudinea că Cineva nevăzut stătea lângă mine” și „Simțeam concret prezența îngerului meu păzitor”, ne mai spune ea, în timp ce noi suntem tot cu gândul la Crăciun…

„În dimineața zilei de 24 decembrie, când m-au dus la birou, după o prea scurtă pauză de două ore, petrecute pe marginea patului (fără dreptul de a dormi şi supravegheată de un gardian), am avut neplăcuta surpriză de a-i vedea pe cei cinci ofiţeri aşezaţi la masa lor. Mi-au ordonat să rămân în picioare, deşi se vedea prea bine că sunt foarte obosită. Profitând de slăbiciunea mea, mă hărţuiră cu tot felul de întrebări. Reluară de la început întreg interogatoriul, însoţindu-l cu injurii grosolane şi cu ameninţări îngrozitoare.” (p.197)

Pe Nicoleta o bufnește râsul. Călăii ei i se par caraghioși, mici și ridicoli. Colonelul ordonă să fie luată și lăsată să doarmă până a doua zi, oarecum încurcați de „criza” ei. Mai departe din nou cuvintele autoarei:

„Liniştea pivniţei nu mai avea nimic lugubru în ea; devenise solemnă şi prietenoasă. Singurătatea mă ajuta, în acea seară, să înţeleg în adâncime sensul uriaşului eveniment creştinesc ce se sărbătoreşte de Crăciun.

Acest Crăciun ciudat, petrecut într-o pivniță fără nici o fereastră care să se deschidă spre noaptea de afară, dar în care steaua de la Betleem strălucea în sufletul meu, îmi apărea blând şi liniştit. Şi tot în sufletul meu se desfăşură Misterul Naşterii lui Isus. Tot acolo se aflau ieslea, Copilul Isus, părinţii Săi, îngerii, Magii şi, în mijlocul mulţimii, familia şi prietenii mei.

Isus trăia în mine. Întreaga mea fiinţă era plină de prezenţa Sa. Lumina stelei strălucea cu mai mare putere, iar bucuria de a-i aparţine lui Isus deveni uriaşă, prea mare pentru biata mea inimă. De pretutindeni, auzeam minunate colinde de Crăciun. Cerul se deschisese, umplându-mi sălaşul de cântec, culoare şi fericire.

– Doamne! am strigat deodată, ascunzându-mi faţa în mâini. E prea mult! Prea multă bucurie pentru o biată făptură ca mine! Prea multă lumină ca s-o pot îndura!

După câteva clipe, privind în jurul meu, în pivniţa unde domnea aceeaşi atmosferă de pace, am murmurat: «în această seară de Crăciun, Isus a fost aici!» Acesta a fost cel mai minunat Crăciun din viaţa mea, deşi voi regreta întotdeauna că nu m-am lăsat cuprinsă până la capăt de extazul Nopţii Sfinte.” (p. 198)

Voi spune doar că în momente decisive, de încercarea grea, suferință adâncă sau derută, Dumnezeu dă la o parte cortina (deschide cerul) pentru a face accesibilă simțurilor realitatea de dincolo. Atunci când nu se întâmplă acest lucru, avem acces la ea prin credință. În Cuvântul sfânt avem promisiunea prezenței lui Isus cu noi, aflăm despre corul îngerilor cu care ne unim vocile ori de câte ori Îl lăudăm pe El, suntem asigurați de faptul că vom fi auziți și ni se va răspunde rugăciunilor. Și multe alte lucruri extraordinare ne sunt descoperite, repere și ancore pentru sufletele noastre.

Și… nu e deloc greu! Recompunând realitatea de dincolo prin tot ce ne-a fost revelat prin Scripturi, crezând în El și iubindu-L mai presus de orice (căci aceasta e cea mai mare și cea dintâi poruncă), am putea experimenta și noi, anul acesta, cel mai minunat Crăciun.

sursa

Nu demult am rămas trei zile singură acasă, nu dintr-o greșeală și deloc întâmplător. În prima zi, inspirată de o parodie a filmului Singur acasă, în care mama este uitată la plecarea în concediu, am vrut să fac pentru ai mei o înregistrare în care sar în pat, ținând cu ambele mâini cu o pungă mare plină de popcorn, care se împrăștie peste tot în jur, cum mănânc multe dulciuri cu ochii lipiți de ecran și alte secvențe de felul acesta… dar m-am răzgândit. În privința filmării, nu a gesturilor de celebrare a libertății pe care o simte o mamă… dar despre asta nu am să vă povestesc!

În spiritul aceluiași film, mi-am făcut în minte câteva planuri pentru cazul în care cineva ar încerca să intre în casă prin terasă, balcon sau intrarea principală. Am făcut inventarul: am lipici și cuie, o cutie cu piese lego la care renunțase fiul meu, dar pe care nu am ajuns să le scot din casă, și mai multe globuri pentru pomul de Crăciun. Ceva ustensile de bucătărie deosebit de utile… dar nu am să insist nici asupra lucrurilor imaginate de mine pentru cazul în care cineva ar fi decis că are ce să fure din casa noastră.

Dacă e să ne gândim la Kevin, copilul uitat de părinți din filmul Singur acasă (1990), trebuie să spunem că el are parte nu doar de distracție (apropo, îmi pare rău că nu pot încerca scena cu sania pe scări, aici nu ninge niciodată), ci și de un moment de reflecție asupra celor spuse și gândite anterior, și de o reconsiderare a valorilor, așa cum reiese din discuția purtată cu bătrânul său vecin chiar în biserică, sau cu angajatul care-l ajută pe adevăratul Moș Crăciun. Dar în acest articol nu vreau să vă atrag atenția asupra lui Kevin. Ci asupra unui alt copil: unul rătăcit, tot în preajma Crăciunului, în lagărul de la Poarta Albă, pe la începutul anilor ’50.

M-am bucurat că am rămas singură nu pentru că aveam nevoie de aventură și adrenalină (oare ce mamă se plictisește cu doi copii la vârsta adolescenței?), ci de liniștea în care să-L aud pe Cel Bătrân, dar nu îmbătrânit. Nu țin minte cum am ajuns să mă uit, după ce îmi epuizasem lista cu lucrurile pe care îmi propusesem să le fac în primele două zile, la filmul lui Nicolae Mărgineanu, Poarta Albă, lansat în 2014 chiar de ziua mea (potrivirea aceasta nu a fost planificată de nimeni, dar ea nu este, totuși, întâmplătoare). Nu apucasem să-l văd nici atunci, nici mai târziu, deși l-am căutat în câteva rânduri. Pesemne nu venise timpul pentru mine. Acum, însă, filmul acesta avea să-mi deschidă cerul, pentru ca mesajul Celui care cunoaște totul să coboare peste mine precum o ploaie binefăcătoare.

Cei care nu l-ați vizionat încă – și eu vă recomand s-o faceți de acest Crăciun – trebuie să știți că, potrivit informațiilor oferite chiar la început, suntem invitați să privim filmul prin prisma unui tablou pictat de părintele Arsenie Boca, după eliberarea sa din închisoarea de la Poarta Albă (unde a stat un an și trei luni). Abia după aproape cincizeci de ani un tânăr student la teologie observă că în tabloul păstrat în inima Bucureștiului din perioada anilor ’60, în biserica Sfântul Elefterie, Pruncul Isus din brațele Maicii Domnului poartă zeghe de pușcăriaș.

Inspirat din fapte reale, filmul urmărește destinul a doi tineri, Adrian și Ninel, prinși de poliția de frontieră și trimiși în lagărul de muncă de la Poarta Albă, ce construiește Canalul Dunăre-Marea Neagră. Acolo se află întemnițat și părintele Arsenie Boca, i se spune călugărul. Când, pentru prima oară, îi întâlnește pe cei doi, stă pe jos și desenează cu degetul pe pământ chipul lui Cristos.[1] Îi întreabă dacă sunt studenți, dându-le astfel de înțeles că a luat cunoștință de prezența lor. Restul se comunică din priviri.[2] La expresia oarecum întrebătoare a lui Ninel, călugărul îi spune: „Legiunea îngerilor din cer nu-i completă”, privind din nou spre desenul său. Ce a vrut să-i comunice prin această replică? A știu el oare ce-l așteaptă pe băiat?

Călugărul contemplă chipul lui Cristos și nu uită de legiunea îngerilor, ne spun autorii scenariului acestui film. Dar atât de multe alte lucruri sunt sugerate prin această simplă propoziție, rostită de omul care poartă sutana, asumându-și în continuare rolul de îndrumător spiritual: ne amintește de îngerii care L-au slujit pe Isus, atunci când a fost trimis în pustie (locul sterp al lagărului, cu șerpi, amintește de pustia în care a rătăcit poporul Israel timp de 40 de ani, dar și de cea a Iudeii, în care Isus a stat 40 de zile); de îngerul care, în Ghetsimani, a venit să-L întărească pe Isus (și agonia prizonierilor, bătăile și batjocura ne duce cu gândul la Ghetsimani și la suferințele îndurate de Cristos); de îngerii care au fost trimiși să lupte pentru Israel, dar și de legiunea de îngeri care, deși I-au stat la dispoziție, nu au fost chemați să-L izbăvească de suferință pe Fiul lui Dumnezeu; de îngerii care au anunțat venirea în lume a Mântuitorului și de corul care a cântat atunci; de îngerul Domnului, care tăbărăște în jurul celor ce se tem de El; de îngerii din ceruri care se bucură de mântuirea păcătosului; și de mulți alții pomeniți pe paginile Scripturii.

Ninel, poate că inspirat de gestul călugărului și cu siguranță urmărit de chipul lui Cristos, găsește o bucată de lemn de măceș, printr-o minune, din care va face o cruciuliță, o troiță. Va fi „suvenirul” luat de la canal și comoara de preț despre care își va aminti, chiar și după 60 de ani, prietenul său Adrian, care la vârsta de 80 de ani își scrie povestea în cartea Vărul Alexandru, oferindu-i lui Nicolae Mărgineanu firul principal și finalul mărturiei din film.

Poate că Ninel, strângând în pumn troița (care, zice el, nu e gata încă), cu Cristos pătimind pe ea, este gata să întâmpine legiunea îngerilor care-l așteaptă la o altă poartă. Dar nici Adrian nu e uitat în peisajul înzăpezit al unei ierni ce amintește prea puțin de sărbătoarea Crăciunului. Devastat de pierderea prietenului său, merge la călugăr după o lumânare și acolo vede minunea: un copil de trei ani îmbrăcat în zeghe doarme pe o bancă, acoperit cu o pătură. „L-au trimis îngerii?”, întreabă Adrian. „Într-un fel, da!”, îi răspunde călugărul.

Finalul acesta, pe care îl privești cu neîncredere (dar povestea poartă pecetea unui eveniment real, fiind relatată în mai multe cărți de memorii ale celor care au fost întemnițați la Poarta Albă) și nemărginită bucurie (după ce simți că vrei să-ți întorci privirea de la aceleași imagini alb-negru ale oamenilor chinuiți în lagărul de muncă, și oprești derularea pentru că ai nevoie de pauză), este cum nu se poate mai potrivit: îngerii, care au vestind cândva venirea Mântuitorului, trimit un copil într-un lagăr de muncă pentru a vesti încă o dată adevărul că El e Emanuel și e cu ei acolo, îmbrăcat în hainele lor, în zeghe de pușcăriaș. Parcă și vedeam legiunea de îngeri, ca în tabloul pictat de Brian Kershisnik, Nativity, înghesuiți să privească cu încântare copilul-minune, copilul-semn. Mesajul filmului și cuvintele dătătoare de viață după care eu tânjeam în momentele mele de singurătate nu ar fi putut fi mai clare și mai pline de putere.

Nativity, Brian Kershisnik

[1] Chiar și imaginea aceasta ne amintește de Isus, care se apleacă și scrie cu degetul pe nisip, refuzând s-o condamne pe femeia păcătoasă.

[2] Se spune că părintele avea un har special de a privi în sufletul omului și actorul debutant Bogdan Nechifor reușește foarte bine să redea acest lucru.

„Dacă am putea alerga fără să obosim, nu cred că ne-am dori prea des să facem altceva”, scria C.S. Lewis în Ultima bătălie, cartea a şaptea din seria Cronicile din Narnia.  Şi eu îi dau dreptate! Deşi copiii ştiu că aşa e, cei mai mulţi adulţi nu sunt convinşi decât de faptul că obosim, şi îi înţeleg.

Mi se întâmplă să nu mă pot opri din alergat, să mă simt ca în zbor, eliberată de forţe potrivnice şi neputinţe ce-mi îngreunează înaintarea. Dar întotdeauna ajung la această stare după un efort intens, ce se întinde uneori pe mulţi kilometri, în care fiecare pas clătinat şi tremurat e o biruinţă extraordinară. Când e vorba de distanţe mari, lupta cu renunţarea e crâncenă. E nevoie de multă chibzuinţă pentru a lua o decizie pe baza semnalelor venite de la organism, ţinând cont de experienţele anterioare (foarte importante pentru mine, ele cântăresc mult!) şi calculând distanţa dintre ţelul propus şi nivelul de antrenament. Dacă am putea alerga fără să obosim...

Dincolo de tot ce mă motivează să-mi pun de-o parte timp pentru alergat sau pedalat aproape zilnic, mă bucur să adaug valoare efortului meu alăturându-mă, pentru a patra oară în ultimii trei ani, unei campanii de strângere de fonduri. De data aceasta voi alerga 42 km pentru susţinerea proiectului Dăm startul în viaţă, mai precis pentru patru incubatoare ce urmează a fi achiziţionate de Spitalul Judeţean din Sibiu. Dar aşa se face că – şi aici e partea frumoasă! – efortul meu e util semenilor mei şi-şi atinge scopul doar în măsura în care întâlneşte fapta jertfitoare a aproapelui, care îşi deschide mâna să dăruiască. Banul dăruit printr-un asemenea gest primeşte o valoare extraordinară, pentru că e preţul salvării unei vieţi!

Îmi va fi greu să alerg şi nu ştiu dacă am să pot termina cursa, încadrându-mă în timpul stabilit pentru maraton: 6 ore. Totul depinde de prea mulţi factori şi, de data aceasta, nu-mi pot alege nici traseul, nici ziua, nici ora la care să pornesc, nici durata sau vremea de odihnă. Şi asta mă dă peste cap! M-am convins încă o dată zilele astea – când a început să mă doară ba una, ba alta – că doar prin ajutorul de Sus şi prin rugăciunile voastre voi trece cu bine de linia de sosire.

Dincolo de toate, cel mai greu mi-a fost să „cerşesc”. Chiar dacă pentru alţii! Am să scriu într-o zi mai multe pe tema asta, dar vreau să vă spun cum am gândit de data aceasta: dacă s-ar întâmpla ca unul din copiii mei să se îmbolnăvească sau să aibă un accident ce i-ar primejdui viaţa şi mi s-ar spune că am nevoie de o sumă de bani ce întrece cu mult posibilităţile mele financiare pentru intervenţia salvatoare, cred că aş lăsa ruşinea la o parte şi aş cere ajutor la cât mai multă lume. Voi nu? De data aceasta, nu e vorba de mine sau de copilul meu. Dar e vorba de o mamă sau mai multe care, atunci când vor realiza cât de disperat au nevoie de un incubator pentru micuţii lor nou-născuţi prematuri, va fi prea târziu să mai ceară ajutor. Pentru ele cerşesc şi vă cer să vă alăturaţi mie şi medicilor în efortul de a le salva copiii!

Pentru că aş fi vrut să pot ocoli partea cu cerşitul, nu mi-am fixat un target prea mare pentru strângerea de fonduri, chiar am ales suma minimă: 300 lei. Mă gândeam că nici atât nu e de lepădat şi, ca în alte dăţi, am hotărât ca în lipsa susţinătorilor să plătesc eu. Nu vă pot spune ce mult mă bucur că mai mulţi prieteni şi necunoscuţi (unii au preferat să rămână anonimi) s-au alăturat efortului meu şi  s-au strâns până astăzi 1764 lei. Mi-aţi înseninat zilele, sunt nespus de mulţumitoare! Mai presus de toate: împreună am dat startul în viaţă, salvând vieţi şi onorându-L pe Dumnezeu prin fapta noastră.

„Hai să tratăm pe fiecare nou-născut ca şi când ar fi un viitor preşedinte„, au formulat frumos iniţiatorii proiectului. Eu zic: Hai să ne-amintim că, ori de câte ori am făcut un bine cât de mic unui semen (oricât de neînsemnat ar părea el), Domnului i l-am făcut, potrivit spuselor Scripturii. Şi că în Matei 25: 45 scrie: „Adevărat vă spun că ori de câte ori n-aţi făcut aceste lucruri unuia dintr-aceşti  foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie nu Mi le-aţi făcut”. E adevărat că acolo nu scrie să donăm bani pentru achiziţionarea de incubatoare, dar fapta nu se încadrează şi ea în categoria binelui făcut celui în nevoie?

Am un deosebit respect pentru toţi cei care au dăruit – din belşugul sau din puţinul lor, preţul unui desert, al unei cărţi sau al unui obiect demult râvnit şi jertfit pe altarul unei fapte bune -, s-a adunat 95% din suma necesară. Pentru cei care încă nu aţi participat, vă amintesc că orice bănuţ contează, puteţi încă să vă alăturaţi efortului nostru accesând acest site:

https://maratonsibiu.ro/fundraiser/?alergator=1859.

Vă scriam despre ce mă motivează pe mine, şi despre faptul că vizita făcută la Auschwitz acum trei ani m-a marcat într-o măsură atât de mare încât, atunci când e vorba de gesturi mici care au de-a face cu salvarea unei vieţi, nu pot sta de-o parte. Fie că e vorba de copii nenăscuţi, de premaruri, de oameni cu boli terminale sau de alte categorii. Acolo, plimbându-mă printre barăcile lagărului, m-am imaginat închisă în spatele porţilor şi m-am cutremurat în faţa unui tablou mare ce înfățișa o femeie ce o clipă am crezut că sunt eu. Ulterior, am citit mai multe cărţi despre atrocităţile petrecute în timpul războiului şi, cu aceste informaţii în minte, nu cred că aş mai putea păşi din nou pe teritoriul blestemat al lagărului de exterminare.

Părăsind acele locuri, n-am încetat să mă pun în pielea contemporanilor care, având cunoştinţă despre cele întâmplate, n-au putut ocoli alegerea în faţa căreia au plonjat ca într-un coşmar: să treacă pe cealaltă parte a drumului, să stea de-o parte, sau să se implice şi să-şi rişte avutul, familia şi chiar viaţa în încercarea de a-i salva pe cât mai mulţi din semenii lor. Nu ştiu cum au putut dormi cei care şi-au aşezat capul pe pernă conştienţi că în orice moment ar fi putut fi ridicaţi de Gestapo pentru fapta lor omenească (şi dumnezeiască). Dar nici nu îmi închipui cum au putut dormi ceilalţi, cei care au întors spatele aproapelui crucificat între tâlhari!

Îmi place să-mi imaginez că nu aş fi putut sta deoparte, că aş fi găsit soluţii pentru a salva măcar un copil, că aş fi renunţat la lucrurile de valoare şi chiar la cele necesare unui trai decent. Dar nu pot spune cum aş reacţiona aflându-mă într-o asemenea criză, nu pot garanta că nu m-aş lăsa paralizată de teamă sau pradă disperării… Ştiu doar că provocările de azi îmi oferă testul ce-mi măsoară dragostea pentru aproape, capacitatea de sacrificiu, dedicarea şi curajul de a acţiona. În definitiv, încrederea în Dumnezeu, nu-i aşa? Dăm startul în viaţă constitui o asemenea provocare pentru mine: mi se cere atât de puţin (orele de antrenament, efortul de a alerga 6 ore la maraton, banii de înscriere şi de drum) pentru a salva, alături de medicii sibieni (efortul lor zilnic întrece cu mult gesturile noastre ocazionale!), vieţile unor copii. Aţi auzit de Irena Sendler? Ea a plătit un preţ mult mai mare, mi-e şi ruşine când mă gândesc la cât de puţin dăruiesc eu!

Dar de filmul apărut în 2017, The Zookeeper’s Wife, inspirat din faptele unei alte eroine?

Îndrăzneala şi sacrificiul acestor femei mă tulbură atât de mult. Pentru milioanele de evrei ucişi nu mai pot face nimic, dar pot face ceva pentru sutele de copii ce au nevoie, pentru a supravieţui, de puţinul meu.

4. Apoi, alerg pentru că sunt convinsă că, într-o societate, un om are trei meserii, despre care scrie Gabriel Liiceanu în cartea sa, România: O iubire din care se poate muri, apărută la Humanitas în 2017 (am mai scris despre asta aici): profesia, meseria de cetăţean şi meseria de a fi om în lume. Gestul meu are de-a face cu ultimele două.

Reciteam aseară câteva fragmente din tulburătoarea carte a Svetlanei Aleksievici, Vremuri second-hand (apărută la Humanitas în 2016). Vorbind cu oamenii din Rusia, proaspăt despărţiţi de vremurile sovietice, despre beţia idealului, vraja utopiei şi prăbuşirea ideii comuniste, scrie: „Toţi se simţeau victime, dar nu complici„. Mi-a rămas această frază în minte. Şi oare nu ne simţim şi noi, românii, victime ale istoriei, ale jocurilor unor politicieni, ale lipsei de fonduri şi câte altele? Dar câţi dintre noi înţeleg că, neimplicându-ne (donând, protestând, muncind… sunt multe feluri în care se poate face asta!), suntem complici? Complici la perpetuarea unei stări de fapt care condamnă la moarte pe cei mai vulnerabili dintre noi!

1. În primul rând, alerg pentru Estera Decean, medic neonatolog specialist la Spitalul Judeţean din Sibiu. Prietenia ei e un lucru de mare preţ pentru mine şi ceva ce ţine de întâlnirile miraculoase prin care Dumnezeu îmi corectează traiectoria, îmi deschide drumuri noi, îmi alungă norii şi mă îmbogăţeşte într-un mod nesperat. Alerg pentru a-i fi alături în efortul de a strânge banii necesari achiziţionării a patru incubatoare ce urmează a fi folosite pe Secţia de Prematuri a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Sibiu.

Acum aproape un an, la începutul conversaţiilor noastre, am primit o poză de la Estera, în care ţinea în braţe un micuţ născut prematur. Îmi scria: Terapia de după gardă! Mi-a rămas în minte imaginea aceea, aşa o văd eu când mă gândesc la ea: ţinând în braţe micuţi abia veniţi printre noi (sau prea devreme veniţi printre noi)! Apoi, într-o altă poză, am văzut-o pe Cristinuţa, de doar 660 grame, despre care mi-a scris mai târziu că a plecat Sus. Citeam că la Estera şi la colegii ei medici ajung anual 400-450 de nou-născuţi prematuri. V-aţi gândit că supravieţuirea lor depinde (desigur, într-o oarecare măsură) de noi? Pentru a motiva oamenii să se implice în vederea strângerii sumei necesare achiziţionării celor patru incubatoare Estera va alerga 10 km (mult pentru cineva care nu a alergat încă o aşa distanţă) şi o puteţi susţine accesând acest link:

https://maratonsibiu.ro/fundraiser/?alergator=198

Ştiu cum e să crezi într-o cauză, să fii convins că poţi salva viaţa cuiva printr-un efort minim din partea celor din jur şi să nu primeşti sprijinul de care ai nevoie. Sau să primeşti doar like-uri pe facebook. Ştiu ce mare bucurie poate face o donaţie cât de mică şi cât de răsplătit îţi pare a fi efortul (e vorba de ore multe de antrenament şi curajul extraordinar de a „cerşi”, umil, în folosul altuia). Iniţial am vrut să mă alătur Esterei printr-un transfer bancar, apoi mi-am dat seama că nu-i de-ajuns. M-am gândit că pot strânge o sumă mult mai mare alergând şi sunt foarte mulţumitoare celor care m-au sprijinit până acum.

Şi… sincer, cred că fac un mare bine celor ce citesc şi aleg să doneze: le ofer ocazia de a participa la ceva extraordinar, transform gestul lor cât de mărunt într-un fapt măreţ de salvare a vieţii unui om! Când ştii că poţi salva viaţa cuiva prin fapta ta, cu ce bucurie renunţi la un desert, sau la sandale noi sau la… cei doi bănuţi, ultimii, nu-i aşa? Eu voi alerga 42 de km, un maraton, şi am mari emoţii. Şi teamă. Mă puteţi susţine aici:

https://maratonsibiu.ro/fundraiser/?alergator=1859.

Cât de necesare sunt incubatoarele, cine e Estera Decean şi ce colegi medici lucrează alături de ea, puteţi afla în noul episod al emisiunii „Între Scriptură şi ziar”. Chiar vă rog să-l vizionaţi!

2. Apoi, alergând vreau să fiu o încurajare pentru un grup de medici dedicaţi, aşa cum înţeleg că sunt colegii Esterei Decean. Dacă nu ezităm să ne plângem de unele experienţe trăite pe coridoarele, în saloanele sau cabinetele spitalelor, de la neplăcute la traumatizante (nu e cazul meu, eu nu am născut în România, dar am auzit atâtea istorisiri parcă inspirate din filmele horror!), atunci nu ar trebui să ezităm nici să-i încurajăm pe acei medici care se luptă, cu dăruire, pentru vieţile celor care apelează la serviciile lor şi mai ales ale celor mai neajutoraţi dintre noi: nou-născuţii prematuri.

3. Alerg pentru că mă simt datoare să mă alătur celor care salvează vieţi. Dacă există şi o chemare în direcţia aceasta, dacă se face apel la implicare şi dacă stă în puterile mele să fac ceva, refuzul îmi pare a fi vinovat. Felul acesta de a înţelege lucrurile mi-a fost modelat definitiv de vizita făcută, acum trei ani, la lagărul de exterminare de la Auschwitz. Nu mă gândeam că mă va marca aşa de mult, că voi adormi cu chipurile acelor copii evrei ce mă privesc de dincolo de gardul de sârmă ghimpată şi că, de dragul lor, voi face eforturi ieşite din comun sperând a salva alte vieţi (copii nenăscuți, prematuri sau persoane cu boli terminale). Sau măcar a le însenina zilele, sau poate numai orele. Dar despre asta vă voi mai scrie zilele astea, acum plec la alergat!

Cartea îşi propune să prezinte pe scurt principalele scrieri (cărţi, broşuri, reviste, colecţii de cântări) care, fie au fost scrise sau traduse de credincioşii baptişti, fie au fost răspândite şi procurate de aceştia datorită învăţăturilor creştine conţinute. 1985 marchează apariţia primei cărţi folosite de comunităţile de creştini, Cântările Sionului, publicată de Gheorghe Şimonca. Însă prima publicaţie scrisă de un baptist român ne trimite la anul 1906 şi e vorba de Evanghelia şi focul, al cărei autor e Gheorghe Slăv.

Din introducerea lucrării aflăm câte ceva despre contextul care a dat naştere publicării şi răspândirii literaturii avute în vedere: preocupările, rapoartele, eforturile şi declaraţiile comunităţilor baptiste. Nume ca I. R. Socaciu şi Constantin Adorian, menţionate în aceste prime pagini, mi-au dat senzaţia aceea plăcută că citesc despre „ai noştri” (tatăl meu, pe atunci seminarist, participase la ceremonia de înmormântare a lui Constantin Adorian şi multă vreme, găsind printre pozele vechi ale familiei pe cea care păstra memoria acestui eveniment, nu am ştiu cine e omul a cărui nume era scris pe cruce).

Mai departe, lucrarea redă în ordine alfabetică cărţile ale căror coperţi, plasate în partea dreaptă a pagini, mi-au deschis cutia cu amintiri. Am bifat cu un creion pe cele despre care eram sigură că le am în biblioteca de acasă, de la Anina. În ce priveşte acele puţine lucrări care au rămas nemarcate: s-ar prea putea ca paginile lor să fi fost legate între coperţi tari, negre, fără titlu (cum sunt foarte multe din biblioteca rămasă de la tatăl meu), şi din cauza aceasta să nu-mi amintesc numele lor. Poate că la vară voi reuşi să mă lămuresc şi în privinţa aceasta!

Despre ce fel de cărţi e vorba? Cărţi de poezii şi cântări, lucrări de teologie şi viaţă creştină, predici şi învăţături pentru diferite categorii de vârstă, povestiri pentru copii, cărţi destinate femeilor şi fetelor, materiale destinate lucrătorilor şi păstorilor, lucrări apologetice, relatări din viaţa unor misionari. Între autori găsim atât nume sonore din lumea creştină (John Bunyan, C.S. Lewis, Billy Graham, C.H. Spurgeon, Corrie ten Boom, John MacArthur, Josh McDowell), cât şi autori români mai mult sau mai puţin cunoscuţi. Între aceştia din urmă se remarcă Alexa Popovici cu cel mai mare număr de cărţi, câţiva profesori de la Seminarul Teologic Baptist (menţionez aici pe Vasile Talpoş şi Ioan Bunaciu, dar sunt mai mulţi) şi unii slujitori al Cuvântului încă activi în comunitatea de credincioşi (Iosif Ţon şi Daniel Brânzei). Trebuie menţionat că unii autori dintre cei enumeraţi de Vasile Bel în lucrarea sa au aparţinut altor confesiuni, dar ei au fost citiţi şi preţuiţi de baptişti pentru profunzimea gândirii, lucrarea pe ogorul Evangheliei şi experienţele lor cu Dumnezeu. Între aceşti i-aş menţiona pe Dumitru Cornilescu, Traian Dorz, Nicolae Moldoveanu (greşit scris în carte Moldovan). Unele cărţi au fost tipărite în ţară (cele mai multe înainte de perioada dictaturii comuniste), altele în străinătate şi introduse clandestin în România, iar altele dactilografiate şi multiplicate (am câteva din acestea acasă şi, deşi pe alocuri scrisul se desluşeşte cu greu, au parcă o frumuseţe aparte!).

Poate că cineva care nu are memoria vremurilor de dinainte de ’89 nu înţelege valoarea acestor publicaţii. Unele lucrări sunt broşuri scurte iar altele conţin predici, povestioare şi studii cu prea puţine note bibliografice. Să ne amintim însă că, cel puţin în ultimele decade ale perioadei avute în vedere, oamenii în general nu prea aveau acces la capodoperele mari ale lumii. Nici nu puteau ajunge la multe din scrierile aparţinând diferitelor domenii de specialitate, care circulau în lumea liberă. Cărţile erau foarte rare (şi unele se dădeau „pe sub mână”), nici chiar lecturile obligatorii cerute la şcoală nu se puteau găsi în librării sau în biblioteci (cel puţin acesta era cazul în oraşele mici, în comune şi la sate). Să ne amintim că se practica controlul sever al informaţiei la care compatrioţii noştri puteau fi expuşi, că se practica cenzura iar cititul unor anumite lucrări care deschideau mintea spre orizonturi noi putea fi considerat o „acţiune duşmănoasă”, o faptă pasibilă de pedeapsă. În lumina acestui context, râvna cu care credincioşii citeau (mai pe ascuns) şi răspândeau (cu riscul ce-l presupunea o asemenea faptă) aceste materiale e admirabilă! Era forma lor de rezistenţă şi mărturia faptului că nu se lăsaseră înşelaţi de minciuna menită a spăla creierele unui neam întreg.

Lupta acerbă ce se purta împotriva răspândirii literaturii creştine, curajul şi dedicarea credincioşilor ce-şi riscau libertatea pentru procurarea şi distribuirea ei, modul miraculos prin care aceste publicaţii reuşeau totuşi să ajungă în mâna credincioşilor – toate acestea mărturisesc despre valoarea lor, nu-i aşa?

Pe ultima pagină a cărţii primite am notat câteva titluri pe care, deşi fac parte din biblioteca familiei mele şi au fost procurate înainte de ’89, nu le-am găsit în lucrarea pastorului Vasile Bel. Sunt sigură că voi mai da şi de altele, atunci când voi ajunge acasă la Anina. Lista aceasta poate fi o provocare pentru cei interesaţi de subiect şi dispuşi a completa informaţiile adunate cu atâta migală şi pasiune de autorii publicaţiei luate în discuţie, cărora le mulţumesc pentru efort!

Iată, deci, lista mea:

– C.S.Lewis – Leul, vrăjitoarea şi dulapul

– Traian Dorz – Osana, osana

– Costache Ionanid – Taine

– Inima omului – o puteţi găsi aici

– Bibliile pentru copii: Biblia cu ilustraţii pentru ochişori micuţi şi Biblia povestită copiilor

sursa: aici

sursa: aici

– Mărgăritare – o carte de poezii care, pe coperta din spate, are poezia scrisă de Simion Cure: De ce aşa, o ştie El.

– Mai curat decât diamantul – o carte adresată tinerilor creştini, o puteţi citi aici

– Simion Cuboltă – poezii (nu sunt sigură cum se numeşte volumul, dar conţine poezia „Mi-am zidit casa pe stâncă” şi poate că acesta e şi titlul; de verificat)

– Dumitru Stăniloae – cele trei volume de Teologie Dogmatică Ortodoxă

– Billy Graham – Secretul fericirii şi Îngerii, agenţii secreţi ai lui Dumnezeu

– Jonny Eareckson – Jonny, una din primele cărţi creştine pe care le-am citit

– Charles Henry Mackintosh – comentarii la cele cinci cărţi ale lui Moise, în volume separate

– Cartea cu predici semnate de Tudor Popescu, ţinute la Biserica Cuibul cu Barză (am dat de ea vara trecută)

Aţi citit cartea pastorului Vasile Bel? Vă amintiţi publicaţii creştine vechi care nu sunt pomenite în ea? Aştept să-mi scrieţi!