I’ve discovered my favorite in the race for the Best Picture Academy Award this year. I wrote ‘favorite’ meaning the film that I liked the most out of the ten nominated (well, out of the six I’ve seen – I still have three to watch and one I’ll never watch). It’s ‘Marty Supreme‘ directed by Josh Safdie. Apparently it’s a sports film about a sport – ping-pong – that seldom appears on screens, except for one of the famous episodes in ‘Forest Gump’. Rather, it’s the biography of a champion of this sport, loosely inspired by a real character, born in New York and internationally recognized as a master of table tennis a decade after the end of World War II. As in his previous films, especially those made with his brother Benny Safdie, Josh Safdie‘s new film proposes a hero who does not find his place in the society around him, endowed with immense talent and an even more impressive ambition, constantly daring and taking risks, making mistakes after mistakes and making catastrophic decisions one after another, a hero that as a viewer you cannot help but love.
Marty is a New Yorker, just like other heroes in Josh Safdie‘s films. However, it is about New York in the 1950s in a neighborhood with a large Jewish population which had gone through the tragedy of the Holocaust only 10-15 years earlier (some were survivors, most had families that had disappeared or been destroyed). Marty is a young man, extremely talented at ping-pong – perhaps the best in New York or in all of America – and at business the way a young man raised on the streets understands business. The big international competitions take place abroad – London, Paris – and to get to them, he has to get the money by any means necessary. Any means can mean theft, seducing the wife of a tycoon who sponsors sports events, or accepting humiliations that would deprive others of their own dignity. At a competition in London, Marty wins everything until the finals where he faces and is defeated by a Japanese champion, representing another nation trying to raise up from the ashes of war. The rematch means a trip to Tokyo, but Marty has quarreled with everyone who could help him: his family, the boss he worked for, the tennis federation. However, the impossible is not acceptable to the hero of the film and he will risk everything to reach the confrontation at the top.
New York in the 50s has been depicted in many other films from those years to today. But never like this. The reconstruction is meticulous, but the nervousness of the editing is modern and the soundtrack belongs more to the last decades of the century. Understanding the game of ping-pong is an advantage, but it is not key – the tension of the confrontations crosses the screen anyway. Timothée Chalamet enters the role formidable and the comparison with Al Pacino or Robert De Niro, who played similar roles of young rebels on the streets of New York, is inevitable. He is a typical and atypical American hero at the same time. He has a dream and to achieve it he is ready to do anything, including destroying himself and those around him. I am a big fan of Gwyneth Paltrow and her return to the screen in … the role of a star returning to the stage delighted me. I hope it is the sign of a lasting return, because I believe that she still has many wonderful roles waiting for her. I would also mention the name of Odessa A’zion, a young actress, with a special physiognomy and full of talent, who transforms a ‘small’ role into a significant one. Not since Tarantino have I seen such raw realism on screen, but in Josh Safdie‘s violence (not just physical) is not sought for show or ratings, but justified by the story and the context his characters find themselves in. With ‘Marty Supreme‘, Josh Safdie has become one of my favorite directors.
The poster, the credits and the promotional campaign for ‘Catane‘ (2025) insist on emphasizing the fact that it is a feature-length debut film. I don’t know exactly why the director and screenwriter Ioana Mischie, together with the producers, insist on this aspect. Maybe to emphasize the fact that the film had an extremely long gestation period, setting a kind of record, at least in Romanian cinema? The script, which was the filmmaker’s diploma work at Romanian Theatre and Film Art University in 2011, was refined and perfected in several creative workshops and festivals and has already generated at least two short films that I have identified in Ioana Mischie‘s filmography. In the meantime, she has made a name for herself in the creative introduction and exploitation of various digital techniques and virtual reality in film, video art and games. If this is an excuse for the quality of the film or for some possible visible clumsiness due to lack of experience, then that is really not the case. ‘Catane‘ is a mature film, which experiments with courage, which aims to say something and does it with aplomb and creativity. At one point, halfway through the film, I even had the impression that I was watching one of the most remarkable Romanian productions in recent years. My enthusiasm waned in the second part of the film, the main problem from my point of view being precisely that script that was so much worked and processed. Maybe too much.
The story is extracted from news broadcasts in recent decades by the Romanian media. In a remote village in the heart of the mountains, all the inhabitants receive social pensions for the most different kinds of disabilities. The situation contradicts all statistics and comes to the attention of the department in charge of pensions for people with disabilities in Bucharest. Almost everyone is on leave for various reasons, so the staff of the ministry’s inspection service themselves are forced to go to that village to check the situation on the spot. The team of bureaucrats is composed of a tyrannical boss, a long-legged young lady who undertakes – despite her lack of qualifications – the position of the unavailable physician, and a young, ambitious and servile intern. Arriving in the village located on a mountaintop in an idyllic landscape, the incompetence of the inspection team meets the cunning of the villagers guided by the mayor Pamfil. It would seem that the stratagem succeeds, but something always happens to ruin the best-laid plans. The ruthless inspectors will soften when they understand that the villagers had no other solution than to resort to deception in order to survive the negligence of successive governments. A love story between the female inspector and the one-legged (or maybe two-legged?) forester adds color to the whole situation.
‘Catane‘ is an aesthetic achievement. The music is composed by the Italian Emiliano Mazzenga and manages to synthesize Romanian folk sounds with elements of naive music that accompany and accentuate the rhythm of the action. The spectacular cinematography created by George Dascalescu uses the natural environment and combines the colors of the landscapes with sophisticated costumes. The props play an important role, some of them being authentic products of the local industry created by the villagers. The film starts off excellently. The three heroes from Bucharest arrive in a different world, with its own flow of time and laws, and as spectators we witness a combination of farce with magic, original and unique in Romanian films. Unfortunately, from a certain point onwards, the edifice begins to totter. The screenwriter seems to have not known how to resolve the conflict other than through a solution borrowed from classical Romanian comedies combined with a reconciliation and spiritual conversion of the ‘bad’ inspectors who are too little psychologically justified and seem forced. A helicopter also lands with the President (or maybe he is just a presidential candidate, it was not clear to me) who gives a filmed speech, but this scene seems inserted from another film. Part of the actors established names (Costel Cascaval, Iulia Lumânare), other are two screen veterans that I always enjoy watching (Mihai Mãlaimare, Mihai Dinvale) together with a team of amateur actors, residents of the village where the filming was done, excellently integrated. ‘Catane‘, in my opinion, missed the opportunity to have been a great film, but there are enough good reasons to go and watch it and I think many categories of viewers will like it. I am waiting for Ioana Mischie‘s next films and I just hope that 15 years will not pass between the script and the release on screens.
‘Good Time‘, the 2017 film by brothers Benny and Josh Safdie, was for me one of those films that left me glued to my seat at the end and when the credits rolled I asked myself: ‘What did I just see?’. A very different experience than watching another action film or another film noir or another film about the most catastrophic day and night in the life of a hero. ‘Good Time‘ could fit into any or all of these categories, but it is different – a film that captivates and disturbs, a film with a hero who commits one bad act after another and makes fatal mistakes, but who you can’t help but sympathize with. The only association that seems valid to me is the one with films about the New York underworld of the ’70s, with its famous or common mobsters, with the violence that seems gratuitous to many but which is a way of life for these men. A world without hope and a hero who, even when he intents to do good, only manages to get himself into even worse misfortune and crime.
The story unfolds at a fast pace, in tune with the events on the screen, except for the opening and the ending. In the scene that opens the film, Nick Nikas, a developmentally disabled young man, is undergoing a psychotherapy session, probably imposed by the court because he assaulted his grandmother. He is visibly stressed when his brother, Connie, bursts into the room and takes him out. Shortly after, the two rob a bank and leave with a bag full of money, but the police are on their trail and Nick is captured. Will the disabled boy survive in prison, among the violent policemen and inmates? Connie is ready to do anything to free him, including finding 65 thousand dollars to pay the bail. Legal means of obtaining this money are quickly exhausted. Less legal opportunities take Connie to the dark streets of New York, on a night full of violence and unexpected encounters. The disaster will be visible in the light of the morning. The storm is over and Nick returns to psychological treatments.
The Safdie brothers’ cinematic style is very original for an action film. More than half of the frames are close-ups, which allows the audience to get to know and understand the characters. The actors are formidable. Benny Safdie plays the difficult role of Nick and completely enters the psychology of the character. For Robert Pattinson, the role of Connie is, I think, one of the best of his career. A man with the best intentions, but who has only known crime and violence and therefore does not know how to channel even his best intentions. Everything ends in catastrophe for him. Several secondary characters are excellently drawn. ‘Good Time‘ exposes one of the possible versions of hell located a few blocks away from where some of the richest and happiest people in the world live. A disturbing film, a film that should be depressing, but is so well made that it’s hard not to be absorbed by its dark magic.
Albert Einstein a introdus și generalizat conceptul de relativitate în fizică. El însuși și filosofii care au dezbătut și interpretat teoriile sale au aplicat relativitatea altor diferite domenii ale gândirii și cunoașterii. În opinia mea, dezbaterea nu este nicăieri mai actuală și cu implicații profunde decât în cel al istoriei și – derivat de aici – al științelor politice. De aceea mi s-a părut extrem de interesant să aduc în discuție în rubrica CHANGE.WORLD contribuțiile și publicațiile istoricului Rob Boddice, căruia publicistul Gal Beckerman i-a dedicat un eseu în numărul 1/2026 al publicației ‘The Atlantic’.
Rob Boddice s-a născut în 1977, în apropierea orașului industrial Burton upon Trent, dintr-o zonă minieră din centrul Angliei. Pe pagina sa Web se definește ca scriitor, istoric, alergător (peste 3 000 km anual, inclusiv 6 curse de maraton în palmares), muzician (îi place să fie fotografiat cântând la chitară) și călător. Își împarte timpul între Montreal în Canada și Tampere în Finlanda. Este autorul sau editorul a 15 cărți de non-ficțiune istorică, precum și a zeci de articole, capitole de carte și recenzii. Lucrările sale au fost traduse în 12 limbi. De asemenea, a scris eseuri populare pentru revistele Aeon, History Today și Psychology Today. Domeniul de expertiză și l-a creat în mare parte el însuși. Este cunoscut în principal ca istoric al emoțiilor, experienței, științei și medicinei, cu un interes special pentru istoria bioculturală a ființei umane. Este, de asemenea, expert în studiile durerii, istoria experimentelor medicale și implicarea interdisciplinară. Format ca istoric britanic modern, și-a extins domeniul de activitate de la antichitate până în prezent, tinzând geografic spre o acoperire globală. Londra anilor 1880 este însă locul și timpul în care se simte cel mai confortabil.
Boddice este unul dintre liderii Centrului de Excelență în Istoria Experiențelor, cunoscut sub prescurtarea HEX, fondat în 2019 și găzduit de Universitatea Tampere, din Finlanda. El a încercat să orienteze acest domeniu de studiu al istoriei spre o direcție radicală. Emoții și simțuri se referă la o abordare a istoriei concentrată mai puțin pe faptele trecutului și mai mult pe trăirile oamenilor din diferite perioade, cum ar fi mirosurile unui oraș din secolul al XIX-lea, plin de mii de cai, sau sentimentele de durere exprimate în scrisorile văduvelor din timpul Primului Război Mondial. Boddice este interesat de o metodologie mai profundă, mai vastă, care cuprinde tot ce ține de modul în care este percepută realitatea, îmbinând emoțiile și simțurile într-un concept pe care l-am putea exprima prin cuvântul „experiență”. Teoriile sale nuanțează și poate chiar intră în polemică cu teorii standard din psihologie. În anii 1960-70, psihologul american Paul Ekman (1934 – 2025) identificase șase sentimente („feelings”) care ar fi codate în orice ființă omenească: fericire, tristețe, teamă, furie, surpriză și dezgust. Dacă veți căuta emojiurile (pictogramele) folosite de mesagerii sau rețele sociale pentru a exprima reacții la mesaje sau postări, veți găsi exact 5-6 asemenea răspunsuri ‘standard’. Imaginea pe care o propune Boddice este mult mai nuanțată, diferită de la om la om, de la cultură la cultură, de la o perioadă istorică la alta. Perspectiva pe care o propune este multilaterală și multidisciplinară, ceea ce se reflectă și în structura echipelor de cercetare și a profilurilor colaboratorilor institutului. Doar o minoritate dintre ei sunt istorici cu diplomă, printre ceilalți numărându-se biologi, psihologi, medici, critici de artă, fizicieni, teologi și experți în genetică. Munca de coordonare și sinteză a istoricului emoțiilor și sentimentelor seamănă mai degrabă cu truda unui mare romancier care scrie o frescă despre o perioadă trecută sau contemporană lui, cercetând, descoperind, imaginând, îmbinând și sintetizând fațetele multiple ale personajelor și vremurilor în care acestea trăiesc.
Istoricul englez este autorul a două cărți în care dezvoltă fundamentele teoriilor sale și pune bazele unei noi discipline a studiilor istorice: Istoria emoțiilor, apărută în 2017, și Istoria sentimentelor, apărută în 2019. Ceea de-a doua carte analizează unul dintre sentimentele exprimate în cuvântul cu care începe Iliada – una dintre cele mai vechi și mai fundamentale cărți ale culturii clasice europene:
„Mânia, zeiță, cântă-mi a lui Peleu fiu, Ahile!”
Primul cuvânt al poemului în versiunea originală, precum și în traducerea românească a lui Dan Slușanschi exprimă un sentiment omenesc aparent ‘universal’ – mênin / mânia. Dar era oare sentimentul experimentat de Ahile la moartea prietenului său Patrocle același cu sentimentul pe care astăzi îl definim ca mânie? Era vorba despre o furie calculată și bine stăpânită sau despre o dezlănțuire violentă de proporții epopeice? Desigur, Platon și Aristotel se refereau în operele lor care au supraviețuit timpurilor la sentimente cum ar fi mânia sau frica, dar nu trebuie să presupunem că aceste noțiuni sunt similare cu ceea ce simte un om din contemporaneitatea noastră.
Una dintre colaboratoarele lui Rob Boddeye se numește Piroska Nagy, e născută în Ungaria și e expertă în istoria medievală. Tema lucrării sale de doctorat a fost plânsul. Nagy a studiat semnificațiile acestui gest aproape exclusiv uman în istoria ultimilor 1 500 de ani. Cercetările sale revelează faptul că plânsul era un mod de exprimare mai mult colectiv în Evul Mediu și avea, pe lângă exprimarea durerii fizice, a deprimării și a presiunilor psihologice, și o interpretare religioasă, indicând o apropiere de divinitate. Aceasta semantică a emoției s-a pierdut în timp.
Lucrările lui Boddice au dezvăluit și felul în care dictaturile secolului XX au modificat percepțiile senzoriale. Ce au simțit locuitorii Moscovei și ai Petrogradului – se întreabă el – în anii revoluției? Cum au perceput ei schimbările care se petreceau în jur? Prima impresie era pentru mulți dintre ei la nivel senzorial: trotuarele pe care pășeau erau acoperite de cojile semințelor mâncate de ‘mujicii’ care invadaseră metropolele rusești; culoarea roșie devenea dominantă, inspirând speranță și avânt revoluționar, în sufletele unora, și depresie și teroare, în mințile altora; zgomotele familiare ale clopotelor bisericilor care dominaseră peisajele sonore ale orașelor timp de secole dispăreau aproape complet. Dictatura nazistă, în schimb, părea să fie obsedata de simțul mirosului. Dușmanii reali sau imaginari și în special ‘sub-oamenii’ aparținând raselor considerate inferioare erau asociați cu murdăria, bolile, epidemiile, animalele și insectele care le propagă, tumorile și putrefacția. Eșecul acestor dictate senzoriale ale regimurilor totalitare demonstrează că ființele umane sunt suficient de diferite pentru a rezista agresiunii uniformizărilor simțurilor și a emoțiilor.
Se poate spune că Rob Boddice este un extremist în refuzul acceptării conceptului de universalism. El, de altfel, amintește în multe ocazii că universalismul este o creație intelectuală relativ recentă, inventat de intelectuali europeni, în saloanele secolului al XVIII-lea. Mai târziu, psihologia freudiană a redus și ea dinamismul minții umane la o mașină (în sensul automatelor deterministe), având ca intrări impulsuri comune și ca ieșiri, comportamente previzibile. Dar chiar dacă am merge pe această linie, astăzi, în cultura noastră globală, nu interpretăm la fel pe orice meridian un cântec latino-american sau un film de groază sud-coreean. Unul dintre colegii de generație ai lui Boddice este Javier Moscoso, cercetător și profesor de istorie și filosofie a științei la Institutul de Filosofie al Consiliului Național de Cercetare din Spania (CSIC). Între cei doi există o rivalitate plină de respect reciproc. Adoptând stilul și o parte dintre metodele lui Boddice, Moscoso îl contrazice, căutând și găsind în felul în care oamenii din diverse locuri și epoci istorice răspund unor fenomene similare mai degrabă continuitate decât disonanțe permanente. Printre exemplele numeroase pe care le dă, istoricul spaniol descrie poveștile de dragoste nefericite care par a se repeta aproape ca tipare în lucrări literare de la Metamorfozele lui Ovidiu, trecând prin legendele chinezești și până la povestea Romeo și Julieta, în interpretări clasice și moderne.
Generalizarea conceptelor relativiste și respingerea universalismului au implicații în studierea și receptarea istoriei, dar și rezonanțe politice. Istoriografia are, cred eu, de câștigat din abordarea multi-disciplinară. Avantajele nu sunt însă doar metodologice, ci și legate de felul în care este predată în școli sau receptată în public istoria. Imaginați-vă lecții de istorie care nu se rezumă la a înșirui elevilor date despre dinastii și regi, nume de eroi și de locuri în care au avut loc bătălii, și le completează și îmbogățește pe acestea cu perspective, ipoteze și întrebări despre emoțiile, sentimentele și experiențele oamenilor care au trăit în trecut. Poate că atunci lecțiile de istorie vor deveni mai populare, iar înțelegerea noastră despre trecut mai umană și mai imersivă. Politic însă, respingerea universalismului aduce cu ea o doză de pericole reale. Dacă natura istoriei este subiectivă, dacă înțelegerea și reprezentarea noastră asupra trecutului nu sunt fixe, ci se schimbă în funcție de perspectivă, context și informațiile disponibile, la fel cum relativitatea lui Einstein a modificat fizica arătând că spațiu-timpul nu este absolut, nu înseamnă acestea că nici valorile fundamentale ale democrației, inclusiv drepturile omului și egalitatea tuturor ființelor umane în fata lui Dumnezeu și a legilor omenești, nu sunt neapărat absolut adevărate oriunde și oricând? Mărturisesc că răspunsul dat de Boddice autorului eseului publicat de ‘The Atlantic’ nu m-a convins până la capăt: Am fost motivat nu doar să arăt bogăția și nefamiliaritatea experiențelor trecute, ci și să încerc să le ofer oamenilor instrumentele necesare pentru a interoga politica sentimentelor în prezentul lor.” Nici Gal Beckerman nu pare să fi fost complet câștigat. În paragrafele finale ale articolului, el îi acordă lui Rob Boddice meritul principal de a-l încuraja pe fiecare dintre noi să ne uităm în ochii celor din jur sau să ne imaginăm că ne uităm în ochii celor care au trăit în trecut și să-i întrebam, pe fiecare în parte, cum simte și ce emoții trăiește din perspectiva personală. Până la urmă, diferența fundamentală dintre specia umană și alte specii ar putea fi curiozitatea despre alți oameni. Sau, aș adăuga eu, studiul istoriei.
Articolul a fost publicat inițial în revista de cultură ‘Literatura de Azi’
What is Chloé Zhao‘s true voice? When she describes American reality from the perspective of characters who are not very favored by fate, as she did in ‘The Rider’ and ‘Nomadland’? In superhero films like ‘Eternals’? Or now, when she dives into historical fiction with ‘Hamnet‘, the screen adaptation of Maggie O’Farrell‘s best-selling novel about the origin of Shakespeare’s masterpiece? I went to the cinema hall with high expectations, taking into account some of the reviews and the eight nominations the film received for Academy Awards. I can’t say that I left it disappointed, but I can’t either give maximal rate to this solid, professionally made film, with some impressive moments, but nowhere near (in my opinion) a masterpiece or even one of the best films of the awards season.
So little is known about Shakespeare’s life that the field is open to imagination to all those who choose to make the Bard a fictional hero. Almost three decades ago, Marc Norman and Tom Stoppard imagined the woman with whom Will Shakespeare falls in love in London and who becomes his muse, in ‘Shakespeare in Love’ directed by John Madden. Maggie O’Farrell found in the documented (as far as it is known) life of Shakespeare the love of his life in the figure of Anne Hathaway, his wife and mother of his children. In the film she will be called Agnes. O’Farrell and Chloé Zhao‘s Agnes is actually the lead character of the film – a woman connected to nature and with witch talents, a mother ready to make any sacrifice and any magic to protect her children, a devoted wife who cannot oppose her husband’s vocation even if for a while she does not understand his fascination with theater. In the vision of the two authors of the film, the death of the son – common for those times, but so tragic for the parents – becomes the event that triggers the creative storm that became the Bard’s work as a playwright and poet. The story of Hamlet, Prince of Denmark, is the form in which the playwright chooses to keep alive in eternity the name of the son whom fate had taken away.
This film would not be what it is without the exceptional acting creation of Jessie Buckley. I had already noticed her in ‘Lost Daughter’ where she created from short flashbacks, sometimes only a few seconds long, the young version of the main character played by Olivia Colman. Her Agnes is a woman who really lives only in the forest, who tames hawks and chooses to give birth to her first child there, who has a magnetism that is not that of a witch but of a lover and a mother who fiercely protects her children. Paul Mescal bravely enters the role of Shakespeare, as he did in the lead role in ‘Gladiator 2’ and seems to be diligently building his star status without ever shining. It is always a pleasure for me to watch Emily Watson again. In general, the film is well acted and filmed, several scenes are memorable and the atmosphere of the crossroads between the 16th and 17th centuries is brought to the screen in a believable, sometimes cruelly realistic way. And yet, something seems to be missing. The family drama of the Shakespeare couple, no matter how strongly melodramatic it is played, did not manage to be a solid enough foundation for Shakeaspeare’s masterpieces for me. The lovers and the grieving parents are on the screen, but the genius who created the characters and unique lines is not really present. The scene from the performance of ‘Hamlet’ is formidable cinematically, but the Shakespearean verse does not connect with the rest of the story. And I have not yet discovered the real Chloé Zhao.
‘Focus‘ – written and directed in 2015 by Glenn Ficarra and John Requa – is a pure entertainment film, from the category that Americans use to call ‘caper movies’ – films with picturesque and likeable villains, who plan robberies or scams. The main characters are a couple of con artists who meet, fall in love, break up, meet again, and are involved together in the next hit on seemingly opposite positions. It matters a lot that Will Smith and Margot Robbie are cast in the lead roles. The entire film, in fact, is written for them and happens around them. They are also the principal reason why, looking for an entertaining action film, I chose to watch ‘Focus‘ ten years after its appearance on the screens. The second reason was the names of the two filmmakers (writers and directors) who also made ‘Rabbit Hole’ – one of the most captivating TV series I have seen in recent years.
The story begins in New York around Christmas. Jess, a novice con artist and pickpocket, has the misfortune (or maybe luck?) of choosing Nick, an expert in the art of conning, as a victim for a blackmail. The master easily figures out the attackers and then gives the beautiful blonde some free professional lessons. He even decides to invite her to join his team that is planning a series of ‘hits’ in New Orleans, before the Super Bowl. As Jeff learns the secrets of the trade, the relationship between the two heats up and gets to the place where all the viewers expected it to go. After another original, well-planned, but risky final hit that doubles the con artists’ winnings, Nick leaves Jess. The reason (or pretext?) – his father (the one who initiated him into the secrets of the trade) had instructed him not to get romantically involved with ‘colleagues’. Three years later, we find Nick in Buenos Aires, planning another scam in the world of car racing teams. Jess seems to be the girlfriend of the man who bought his services, but Nick is preparing to cheat on him. Will the flame between the two be rekindled? Or will Nick succeed in following his father’s precepts?
I liked the first half of ‘Focus‘ better because I love the genre of films that expose scams, illusionist tricks, plans based on skill and daring. Two memorable scenes (the choreographed thefts on the streets of New Orleans during the carnival and the one at the Super Bowl) also take place in this part of the film. The second part has a completely different style and atmosphere, closer to a classic action comedy with some elements of technological thriller. Will Smith and Margot Robbie do their job well, they look gorgeous and the relationship between them is believable on screen. And yet, especially in the second part, something is missing. ‘Everybody lies’ was the mantra of the hero of one of my favorite series – ‘House M.D.’ -, and this applies to all the characters in this film. However, the mystery dissipates towards the end and what started out as a great film turns into just another nice action comedy that I’m afraid I’ll forget quickly.
The encounter between Japanese culture and the cultures of the rest of the world is a theme that is often explored, both by Japanese and international cinema. Japan fascinates, and Japanese filmmakers are also drawn to the experiences of those who came to Japan as religious preachers, as occupiers or business partners, or even as tourists or migrants in search of work or different life experiences. The most recent reference film would be Sofia Coppola’s ‘Lost in Translation’ (2003), a film with which Japanese director Hikari‘s ‘Rental Family‘ (2025) shares some common lines. Both films are directed by female directors who also wrote the scripts (Hikari collaborated with Stephen Blahut). The main characters are both actors. Unlike the actor played by Bill Murray in ‘Lost in Translation’, Philip from ‘Rental Family‘ never became successful. His relocation to Japan may be due to curiosity doubled by empathy, but perhaps also to a lonely life and a career that refuses to take off. The time spent here gives him the opportunity to learn the language and get to know the culture and mentality better, but for a non-Japanese, life there always holds surprises. The story in the film is very specific, but it allows viewers to experience emotions and ask questions that are universal.
When his career approaches the abyss, Philip accepts a job at a company that offers a type of service possible, perhaps, only in Japan. The company’s employees play surrogate roles in the lives of those who employ them or their loved ones: groom in a marriage in which the daughter wants to escape from her parents’ house, company for video game enthusiasts, fake mistress on whom the wife can vent her anger instead of the real mistress, etc. The decision to accept the job is not without hesitation, as it is clearly a psychological scam, but the charismatic head of the company convinces him that the influence of appropriate lies is positive in the lives of those who pay for these services. However, two of the roles will involve Philip emotionally more than he expected: that of a journalist who interviews a once famous actor who begins to lose his memory and with it his self-esteem, and that of a father hired by the mother of a little girl who needs the presence of a partner to enroll her daughter in a prestigious school. When the stage is real life, roles that impact the fate of others risk becoming personal problems for the ‘actor’.
In this film that has as its theme the meeting of two worlds, the ‘West’ is represented by Brendan Fraser, the actor who plays the role of Philip. His tall silhouette and the space that he occupies awkwardly in the crowds of the Japanese capital visually differentiate him from those around him. Fraser, an actor I’ve really liked in other films, adopts a somewhat monotonous expression throughout the film, but very appropriate for a character who makes ‘very best efforts’ to understand and respect the culture he’s immersed in, even if they don’t always succeed and are understood. Director Hikari is an actress by training and this is evident in the way she chose and worked with her actors. The script can be criticized for an excess of melodrama, especially towards the end where the ‘predictable surprises’ appear, but it’s one of those cases where melodrama worked well for me. The modes of expression can be very different in different cultures, but the vibrations of the souls are the same, beyond the differences. The sincerity of the emotion won me over, and the questions about the fragile balances between truth and lies, about the good and bad lies we tell and hear in everyday life, about the actor’s art moved from stages or screens to real life, made watching this film a memorable experience.
‘La kermesse héroique‘ (‘Carnival in Flanders’ in the English distribution) was a completely unexpected discovery for me, especially since I knew almost nothing about any of the directors or actors who participated in the production with the exception of Louis Jouvet. Director Jacques Feyder was born in Belgium, but had been living in France and had acquired French citizenship for several years when he made this film in 1935. A combination of satirical farce and moral farce (in the good tradition of Molière) and historical fresco, ‘La kermesse héroique‘ is an interesting film, discussed at its time and still debatable today, due to the way it approaches the theme of European wars and the relations between an occupying army and the population of an occupied country. It is at the same time a bold film in a period when Puritanism was taking hold of Hollywood through the legislation of the (in)famous code, a film in which much was invested in sets and costumes and whose artistic qualities are amplified by a broad and inventive cinematography. I am quite surprised that the filmmakers of the New Wave (and especially Truffaut) were very critical and refused to see in this film a precursor, both in terms of thematic approach and cinematic technique.
The story takes place in 1616 in Flanders under Spanish rule. The animated but peaceful life of the inhabitants of a small town is disturbed by the news that one of the dignitaries of the Spanish occupiers, together with his entourage and military guard, will spend a night in the city. The population fears the robbery and violence that the soldiers of the occupiers bring with them. The men decide to hide their weapons and the mayor will even pretend to be dead to try to fool the Spanish. The women take the initiative and decide to adopt a different tactic: they will organize a party with drinking, music, dancing to amuse and entertain the enemies. Will this stratagem work?
The script, based on a short story by Charles Spaak, a writer very involved in cinema (he collaborated with scripts and dialogues for over a hundred films), offers an alternative of the relations between an aggressor army and the population of an occupied country that was problematic even in the period between the two world wars and is still a good source of debate today. The other conflicting line is that of the relations between men and women, but here there are famous precedents starting with Aristophanes’ ‘Lysistrata’. Are we dealing with a eulogy of collaborationism or a pacifist alternative? In 1935, this film was a co-production and had a German version, which was initially screened in the Reich, only to be banned at the beginning of World War II. The film was praised by some and criticized by others, and the debate can continue today.
Technically, the film is surprisingly sophisticated and interesting. To authentically and picturesquely reproduce Flanders at the beginning of the 17th century, Jacques Feyder built a 1:1 scale medieval town in the studios, designed by the exceptional artistic director Lazare Meerson, a creator who died tragically young, who had also collaborated with René Clair on ‘A nous la liberté’. Marcel Carné was a production assistant, and the cinematography belongs to the American Harry Stradling Sr.. How could Truffaut not notice the outstanding framing, the unique angles and spectacular shots almost a century before the invention of drones, or the use of the mobile camera a quarter of a century before the Nouvelle Vague? Stylistically, the cinematography, sets and costumes recreate the atmosphere of the paintings of the Flemish masters. A painter named Brueghel, involved in a secondary love affair intrigue, is also one of the heroes of the film. The gallery of performers is rich and diverse, even if the style of the boulevard theater of the first half of the 20th century is quite evident. I cannot fail to mention the names of Françoise Rosay (Feyder‘s wife) who creates an assertive and militant feminist character and of Louis Jouvet in a delicious role of a Spanish monk with an inquisitor background. ‘La kermesse héroique‘ is not only an exemplary product of the period of poetic realism in the history of French cinema but also a film-spectacle that can be enjoyed with delight even today.
There is no espionage story in ‘O agente secreto‘ (‘The Secret Agent‘) by Brazilian director Kleber Mendonça Filho, nor is there any connection to the novel written by James Conrad more than a century ago, which inspired many other films and television series. It is one of those films that is difficult to fit into a single cinematic style, which can belong to several genres or for which a special category should be invented. The film borrows its title from a scene in which the main character passes through a cinema hall in which the credits of a film (imaginary, with Belmondo!) of that name are being projected. ‘O agente secreto‘ is also full of references to cinema around 1977 and in particular to Steven Spielberg’s 1975 blockbuster ‘Jaws’ – and a screening room is the setting for several key scenes. This complex and interesting movie does not belong to the genre of films about films either. It combines political realism with Latin American fantastic to depict the struggle for survival of people living in a corrupt and violent society, in the midst of a period of dictatorship that lasted many decades and dominated the history of Brazil in the second half of the 20th century.
The film starts as a road movie in the semi-desert landscape of northern Brazil, an arid country strewn with corpses and dominated by fear, to evolve into an atypical political thriller with a slow movie pace. The main hero is called Marcello or maybe Armando, as he sometimes hides his real identity. He flees from the authorities and the hired killers sent on his trail, waiting for the false passports that will allow him and his little boy to leave the country. The city of Recife where he arrives is a place of refuge and perhaps of transit to freedom or, in any case, to a world where his life is not in danger. A corner of a country dominated by political terror and endemic corruption. The reasons for his behavior will be gradually discovered by the viewers who will also get to know those around him: his deceased wife’s parents, his neighbors – most of whom are fugitives like him -, the gullible politicians, the corrupt policemen and the hired killers, a kind of Tarantino-style heroes transported to Brazilian soil. Flashbacks will gradually complete the story of the film’s hero’s life, and the events that rush towards the end will only be clarified and put into context by an epilogue that takes place in our days.
I also really liked the way the screenwriter and director Kleber Mendonça Filho built the narrative and how he brought it to the screen, transforming the cinematic spectacle into a violent realistic image of Brazil in the eighth decade of the last century. Mixed in are also elements of fantasy, as present in many novels and films of Latin America, which are packaged in this case with elements of Hollywood cinematic mythology. Spielberg and (again) Tarantino seem to have met in an episode of men under a history of dictatorship, fear and repression. I appreciated the remarkable gallery of portraits created by the filmmaker and exceptionally interpreted by a collection of formidable selected and guided actors. I will mention only two names: that of Wagner Moura who has already collected well-deserved awards for the lead role in the film and the German actor Udo Kier, in his last appearance on the screens in a heartbreaking supporting role. The full list should be very long. In my opinion, in this year with serious competition, ‘O agente secreto‘ should collect several Academy Awards, and not just the one for Best Film in a Foreign Language.
Meseria de prezicător al viitorului devine din ce în ce mai riscantă, dar tradiția este tradiție și o voi respecta. Pentru a 13-a (!) dată deci, în prima ediție a anului a rubricii CHANGE.WORLD voi oferi cititorilor o listă a principalelor tendințe și a posibilelor direcții de evoluție în cercetarea științifică, în inovații și în introducerea tehnologiilor avansate în viața economica, în societate și în sfera privată. Ca întotdeauna, este vorba despre o apreciere personală, îmi rezerv dreptul de a greși, iar propunerile mele sunt doar începutul unor discuții posibile și prilej de a pune întrebări și de a contesta.
Alegerea subiectului numărul 1 al listei nu este dificilă. Inteligența artificiala (IA) va continua să domine actualitatea în 2026, așa cum s-a întâmplat și în 2025. Unele dintre direcțiile de evoluție au fost însă foarte diferite de cele pe care le estimau experții și cred că surprizele vor continua în anul care începe. Scriam acum un an că 2025 va fi probabil anul în care ne vom lămuri dacă IA este o moda trecătoare sau o direcție revoluționară în tehnologie, economie și societate. Cred că suntem dincolo de pragul confirmării, iar temerile experților financiari care preziceau o posibilă explozie a ‘balonului IA’ care să antreneze după ea nu doar o scădere a valorii de piață a firmelor investite sau investitoare în acest domeniu ci să arunce bursele lumii într-un crah de proporții au fost infirmate. Nu numai că tendințele au fost pozitive și în acest an, dar firmele legate de IA au continuat să crească valoric și să tragă după ele în sus bursele lumii pentru încă un an în care investitorii curajoși și inspirați au câștigat frumos. Semnele de întrebare persistă, problemele nu sunt deloc excluse, dar cred că ele vor afecta în special acele firme care nu-și pot justifica economic întoarcerea investițiilor și nu pot genera profituri imediate, rapide sau într-o marjă de timp care să-i convingă pe investitori. Cu alte cuvinte, lumea așteaptă ca industriile producătoare de IA și cele înzestrate cu IA să aducă profituri măsurabile. Deocamdată, în 2025, liderul în cipuri IA, Nvidia, a devenit prima firmă din lume care a atins o valoare de piață de 4 trilioane de dolari și, pentru o scurtă perioadă, chiar de 5 trilioane de dolari. Altele o vor urma.
Ceea ce cred că va caracteriza domeniul IA în 2026 va fi diversificarea. Nvidia, OpenAI, Oracle sau SoftBank nu mai sunt singure pe piață și Silicon Valley nu mai este singura metropolă a Planetei IA. Concurența este sănătoasă și va fi din ce în ce mai acerbă. Modelele de limbaj ‘low-cost’ – mai simple, mai aproximative, însă mai ieftine de produs și de achiziționat – vor prolifera, urmând succesul celui produs de firma chineză DeepSeek. Modelele native în alte limbi decât engleza vor fi și ele din ce în ce mai mult vândute, instalate și utilizate. Multe dintre ele citesc și vor citi, vorbesc și vor vorbi, desigur, limba chineză, dar și franceza (Le Chat, al lui Mistral AI, care este bilingv) sau araba (ALLAM, proiectat de Autoritatea de Date și IA a Arabiei Saudite). Intervențiile guvernamentale vor fi simțite din ce în ce mai mult. Programul Partidului Comunist Chinez și documentele directoare care detaliază politica trasată de președintele Xi Jinping includ capitole legate de acest domeniu, care îi pot surprinde doar pe cei care nu au urmărit eforturile Chinei din ultimul deceniu în a deveni o supraputere tehnologică și științifică. Dar și alte țări investesc intens în IA. Una dintre ele este Arabia Saudită, pentru care domeniul IA este una dintre direcțiile principale de dezvoltare în crearea până în 2030 a unei baze tehnologice și industriale care să asigure faptul că prosperitatea regatului din deșert va continua după epuizarea resurselor de combustibile fosile. În acest sens, Arabia Saudită oferă energie solara la preț mult mai mic decât energia produsă în Europa și America, suprafețe imense pe care pot fi construite fermele solare și centrele de date consumatoare de energie necesare execuției învățării și algoritmilor IA, și fonduri imense pentru a atrage specialiștii IA de top. Putem doar spera că Uniunea Europeana își va accelera propriile programe de dezvoltare, deoarece doar un efort comun bine coordonat are șanse să genereze o masă critică destul de semnificativa pentru a concura cu marile puteri IA aflate deja în marș.
Efectele introducerii accelerate a tehnologiilor IA se simt deja pe piața forței de muncă. Numărul joburilor care vor deveni inutile din cauza introducerii IA va putea atinge milioane. Vocile celor pe care aceste tendințe îi sperie pe bună dreptate sunt amplificate de condeiul sau tastaturile influencerilor, de cărțile autorilor de literatură tehno-apocaliptică (unul dintre best-sellerele anului, inclusiv în România, a fost în 2025 ‘Vremea prădătorilor’ a lui Giuliano da Empoli) și de portavocea politicienilor populiști de toate culorile. Soluția nu poate fi, desigur, neo-ludismul. Asta mai ales deoarece industria IA începe să creeze la rândul ei locuri de muncă. Acestea nu sunt posturi de programatori (căci unul dintre domeniile aplicative cele mai de succes pentru IA este exact cel al programării de nivel jos a sistemelor de calcul), ci poziții noi, precum crearea bazelor de date pentru antrenarea agenților și ghidarea acestora în timpul proceselor de auto-învățare, introducerea sistemelor IA în domenii variate ale economiei, finanțelor, învățământului, aplicațiilor medicale etc., și asigurarea securității firmelor și organizațiilor în timpul proceselor bazate pe IA (securitate IA, inclusiv legendarul buton de alarmă care oprește orice aplicație considerată că a devenit un pericol). În fine, la nivelul conducerii marilor firme și organizații (inclusiv cele guvernamentale) au apărut posturi de ‘Chief AI Officer’, adică directori sau chiar vice-președinți responsabili cu introducerea și expansiunea IA în organizație, posturi distincte și chiar concurente celor de ‘Chief IT Officer’.
(sursa imaginii: By Josh Valcarcel – flickr.com, Public Domain, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=130335077)
2026 va fi anul reîntoarcerii omenirii în vecinătatea Lunii. A trecut mai bine de jumătate de secol de când ultima misiune din programul Apollo a adus astronauți pe Lună. Misiunea Artemis II a NASA, programată pentru lansare între februarie și aprilie 2026, va trimite patru astronauți într-o călătorie în jurul Lunii, marcând prima misiune cu echipaj uman în vecinătatea lunară din 1972 și un pas-cheie către o prezență umană susținută pe Lună. Echipajul lui Artemis II va fi format din patru astronauți: comandantul Reid Wiseman, pilotul Victor Glover, specialista misiunii Christina Koch – toți de la NASA –, și un al doilea specialist al misiunii, Jeremy Hansen de la Agenția Spațială Canadiană. Astronauții vor testa manevrabilitatea navei spațiale Orion. Aceasta va implica pilotarea manuală a capsulei pe orbită în jurul Pământului, pentru a exersa direcționarea și alinierea navei spațiale pentru viitoare aselenizări. Apoi se vor îndrepta către un punct aflat la mii de kilometri dincolo de Lună, pentru a verifica sistemele de susținere a vieții, propulsie, alimentare și navigație ale navei Orion. Anunțurile făcute de NASA sunt importante, deoarece confirmă faptul că administrația americană continuă să susțină programele de explorare spațială. În afară de zborul lui Artemis II, cred că de mare importanță va fi și misiunea Hera de apărare planetară și asteroizi, a agenției spațiale europene ESA, care va ajunge la sistemul de asteroizi Didymos în noiembrie 2026, pentru a studia locul de impact al misiunii DART a NASA, contribuind la cercetarea în domeniul apărării planetare. Vom fi, de asemenea, martori în 2026 la lansarea a două noi telescoape spațiale: Telescopul spațial Nancy Grace Roman (numit după cea care a fost prima femeie în funcția de director executiv la NASA, care a ocupat funcția de prim-șef al departamentului de astronomie al NASA în anii 1960 și 1970 și care a condus proiectarea Telescopului Spațial Hubble) al NASA, conceput pentru a studia energia întunecată și exoplanetele, este așteptat să fie lansat la sfârșitul anului 2026 și Telescopul spațial Xuntian din China.
Un alt domeniu care a depășit punctul dincolo de care nu mai există întoarcere este cel al vehiculelor autonome. 2025 a indicat clar că introducerea pe scară largă se va petrece în aria serviciilor de transport – în comun sau privat. China – cu mai puține restricții juridice și cu procese rapide de aprobare și introducere –, țintește și aici rolul de lider mondial, ambiție susținută de faptul că modelele chinezești de vehicule autonome sunt mai reduse ca preț. Inteligența Artificială joaca și aici un rol însemnat în procesul de învățare și extindere a experienței ‘la volan’ a șoferilor roboți. Taxiurile autonome operează în multe orașe din lume. Liderii pieței sunt Waymo în SUA (deja prezenți în orașe precum Austin, Phoenix, San Francisco, Los Angeles, Atlanta) și Baidu în China (Wuhan și alte peste 10 orașe), cu mult mai multe locații în curs de testare sau implementări etapizate. În 2026, Waymo va adăuga orașe precum Miami și Dallas, iar Baidu va testa în Abu Dhabi și Dubai. Marea Britanie și Europa au rămas și în acest domeniu cu un pas în urmă. Testele vor începe în 2026 la Londra (cu Waymo și Uber în parteneriat cu firma britanică Wayve), în Elveția (Bolt lucrând cu Baidu) și în Croația unde sunt testate produsele unei firme locale numite Verne.
Vom mai urmări, desigur, în 2026 și alte domenii de activitate. În biotehnologie și medicină se așteaptă progrese în medicina personalizată și în editarea genetică, alături de rezultatele unui studiu clinic semnificativ din Marea Britanie pentru o analiză de sânge care vă permite detectarea precoce a mai multor cancere. Se anticipează că noile tehnologii pentru baterii se află în pragul unui salt economic semnificativ, datorat introducerii comerciale a bateriilor fier-aer și sodiu-ion, care permit stocarea energiei regenerabile la scară largă, contribuind la tranziția către o rețea energetică mai ecologică. În fine, o știre semnificativa pentru fizicieni este faptul că acceleratorul de particule de la CERN, lângă Geneva, se va opri din activitate, intrând începând din iulie 2026 într-o perioadă de modernizări de patru ani, el urmând să devină acceleratorul de particule LHC (High-Luminosity Collider).
Legătura dintre politic și tehnologie se va întări, cred, și în 2026. Programele de explorare spațială au o componentă militară însemnată, iar tehnologiile dezvoltate și testate în spațiul extraterestru au contribuit și contribuie la progresul industriilor avansate. Conflictele globale sunt în esență legate de resurse, dar acestea nu mai sunt astăzi doar cele de combustibili sau minerale, ci și resurse industriale, de informație și de flux de mărfuri. Țara căreia trebuie să-i acordam o mare atenție în 2026 este Taiwan, considerată de China o provincie rebelă, care va fi anexată mai devreme sau mai târziu. Taiwan reprezintă o verigă esențială în lanțul global de aprovizionare cu semiconductori, producția ei reprezentând peste 60% din veniturile globale din fabricarea de semiconductori și peste 90% din producția de cipuri de ultimă generație. Firma Taiwan Semiconductor Manufacturing Company (TSMC) domină piața, firme americane precum Apple, Nvidia și AMD bazându-se în mare măsură pe capacitățile sale avansate de producție.
Putem doar să sperăm că în 2026 conflictele nu se vor agrava și voi putea relata în această rubrică despre progrese semnificative care îmbunătățesc calitatea vieții locuitorilor planetei. Oricum va fi, voi urmări, voi relata și vom discuta.
Articolul a fost publicat inițial în revista de cultură ‘Literatura de Azi’
