Mi se întâmpla, demult, să-mi imaginez şi să visez senzaţii şi locuri. Ceea ce mi se părea ciudat e că simţeam că urma să le trăiesc cândva, într-un viitor nedefinit. Ceea ce mi se pare ciudat e că am trăit o parte din ele. Cândva, într-un trecut nedefinit.
Definit temporal, nedefinit senzorial. Simţeam ceva şi conştientul din mine începea algoritmul. Îl lua, îl compara cu fiecare valoare din vectorul de senzaţii şi vise şi-mi afişa rezultatul. Era aşa de plăcut…. de plăcut de ciudat momentul în care „realizam” că trăiesc ceea ce, demult, voiam să trăiesc, încât refuzam să caut plauzibilul situaţiei.
Déjà-rêvé-urile mele sunt ori neutre, ori extrem de plăcute. Altfel…cred că mi-ar fi frică şi le-aş numi premoniţii.
Se spune că avem déjà-vu-uri atunci când mintea ni-i relaxată. Aţi avut vreodată un deja-vu negativ? S-ar contrazice cu teoria…
Déjà-vu, déjà-rêvé….E, la mijloc, o chestiune de nuanţă. Eu nu am mereu impresia că am mai trăit momentul, ci că l-am visat. Şi „momentul” poate dura. E frumos să simţi că-ţi trăieşti gândurile. Primeşti un rol întârziat într-un film regizat de tine. E cam ca atunci când eşti conştient că visezi şi conduci visul spre scenariul pe care-l creezi „pe loc”- cu final deschis; un happening -. Despre asta vom vorbi, cândva, mai pe larg…
Or fi, într-adevăr, vise…sau doar dorinţe mari înecate prea repede, încât să creeze impresia de senzaţie, de fotogramă…
Nu caut plauzibilul. Mă dezamăgeşte.
Daiquiris cu gheaţă 