DACOLOGICA

Ceva ne scapa mereu atunci cand incercam sa intelegem numele propriu de Toma.In Biblie se spune ca apostolul Toma a fost supranumit ,,geamanul”.Toma in limba aramaica, dar si in tibetana are o legatura cu focul si caldura vitala.Asemanator si in mistica veche iraniana, iar Mani s-a intalnit cu dublul sau astral numit ,,toma”.Tomatele (dumadele pe romaneste, acelasi)sunt legumele rosii ca focul iar tomagelul este o ciuperca de culoarea rosie. Cântecul bătrânesc „Toma Dalimoş”  aparţine tezaurului  de înţelepciune getică   ajuns prin viu grai la noi. Valoarea lui este   comparabilă cu aceea a Vedelor şi Upanişade-  lor hinduse, cu care se aseamănă din punct de   vedere al limbajului şi al tratării unor probleme   de ordin spiritual şi filozofic. El nu face parte   din literatura folclorică, fiind o creaţie relevată   şi nu una umană, transmisă pământenilor prin   intermediul unor iniţiaţi geţi, specialişti ai   sacrului.Ceea ce  împiedica  accesul  la  adevărata  sa  cunoaştere  este   forma alegorică a discursului, sistemul de simboluri menite să ascundă taina de neaveniţi,  Pe de altă parte acest cântec era funcţional în  cadrul religiei getice despre care, din păcate,  ştim foarte puţin. De aceea în studiul ,,Zalmoxis  in cantecul batranesc”, înaintea comentariilor pe  text, am procedat la unele clarificări legate de religia geţilor. >>>>

Metafizica mea,

Gândul aripa de aur,

O tangentă din adâncuri,

Ca o rază urcă astăzi

Spre al Daciei Pământuri!

“Ab origine” Romanul,

Este Dacul cel istoric,

Care azi din vârful lancei,

Străluceşte metaforic!

Şi-a ajuns Dacul Viteazul,

Să refacă vechea hartă,

Harta Daciei străbune,

Locul naţiei Pelasge!

Alba Iulia e steaua,

Steaua călăuzitoare,

Loc în care Malus Dacus, >>>>

Doamnelor şi domnilor,

«Dacia Revival International Society» are deosebita onoare de a vă invita să participaţi cu lucrări ştiinţifice la cea de-a XI-a ediţie a Congresului Internaţional de Dacologie «Malus Dacus 2010», ce va avea loc la Alba Iulia, în zilele de 28 şi 29 mai 2010, la Universitatea „1 Decembrie 1918″ din strada Nicolae Iorga nr.11-13.

Mihai Viteazul este primul care a reunit cele trei ţări ale noastre: Valahia, Moldova şi Transilvania, ţări de aceeaşi limbă şi de aceeaşi credinţă, într-o singură patrie. Împlinirea a 410 ani de la Re-Unirea înfăptuită la Alba Iulia de către Viteazul Domnitor este o aniversare de profundă mândrie patriotică şi de aceea tema congresului nostru are drept scop prezentarea şi omagierea primului reunificator de ţară, Mihai Viteazul, cel care a repus Dacia, chiar dacă pentru scurt timp, între graniţele ei de altădată.

În documentele şi misivele care circulau între complotiştii vremii lui, de la est la vest, Mihai Viteazul era numit Malus Dacus, adică Dacul Cel Rău, fiindcă vitejia lui era temută şi admirată, în acelaşi timp, de adversarii sai.

O astfel de personalitate măreaţă care a înfăptuit un act istoric unic trebuie să fie cunoscută şi apreciată aşa cum se cuvine.

După cum v-am obişnuit din anii trecuţi, sesiunile şi programele asociate congresului vor acoperi multiple aspecte ale istoriei Daciei. Aceste variate oportunităţi de schimb intelectual vor marca stadiul actual al cercetărilor şi vor sugera direcţiile lor viitoare dând, în acelaşi timp, atât cercetătorilor consacraţi cât şi celor mai tineri, un forum în cadrul căruia să-şi prezinte comunicările.

Programul ştiinţific al congresului include următoarele secţiuni:

Secţiunea 1 – Personalitatea şi simbolismul lui Mihai Viteazul.

Secţiunea 2 – Alte aspecte ale istoriei Daciei.

Secţiunea 3 – Pentru studenţi

Secţiunea 4 – Pentru elevi

Vizitaţi www.dacia.org pentru noutăţi, schimbări şi adăugiri.

Cu stimă,

Directorul comitetului de organizare, Andrei Bănică

Aşteptăm confirmarea participării dumneavoastră, precum şi un rezumat al prezentării pe care doriţi să o susțineţi la Congres, rezumat care să nu depăşească 2 pagini (font Times New Roman, preferabil cu diacritice) în format electronic, pe adresele Malusdacus2010@gmail.com şi  mail@dacia.org sau, sub formă de CD/dischetă/material dactilografiat, prin poştă, pe adresa :

Dacia Revival Internationa, Str. Cerceluş nr. 71, Sector 3, Bucureşti, România, Telefon :  +40 726 113 151

Societatea Internaţională „Reînvierea Daciei” şi revista „Dacia magazin” se mândresc cu faptul că ideile şi dovezile despre vechimea şi prioritatea culturii daco-geţilor în ansamblul concertului mondial cultural – idei ilustrate cu competenţă în cartea doctorului Napoleon Săvescu, „Noi nu suntem urmaşii Romei” – îşi găsesc confirmarea, o dată în plus, în expoziţia deschisă în New York la „Institutul pentru studiul lumii antice” din cadrul Muzeului Universităţii din Manhattan ( 15 E 84 St ) unde pot fi văzute şi admirate exponate uluitoare ce dovedesc, fără niciun dubiu, că CEA MAI VECHE CULTURĂ A LUMII A FOST ÎN SPAŢIUL NOSTRU DE ORIGINE (s.r.)
„THE NEW YORK TIMES”, cel mai prestigios ziar din Statele Unite ale Americii, publică, la 1decembrie a.c. – în secţiunea Science – un articol despre această expoziţie, articol scris de John Noble Wilford şi intitulat „A Lost European Culture, Pulled From Obscurity”.
Prezentăm mai jos fragmente traduse în limba română din acest articol. >>>>

Despre Indra, una dintre divinitaţile triadei supreme a mitologiei vedice s-a presupus că ar fi fost zeul şi călăuza spirituală a triburilor arice care au invadat India (mileniul II î.H.) distrugând, în numele lui oraşe indigene (pura) de unde şi epitetul de Purandara (distrugătorul de cetăţi).(1)

Ceea ce trebuie înţeles de aici, chiar dacă nu este pe placul exegeţilor indieni, este faptul ca la momentul sosirii lor in India, triburile arice aveau deja o ştiinţă mitologică vedică, formată cel mai probabil în teritoriul matcă. Cât despre locul de formare a acelui străvechi popor indoeuropean iată o teorie mai puţin vehiculată : indoeuropeana primitivă poseda cuvântul pentru fag (*bhagos) iar graniţa de est a fagului este linia Kaliningrad – Odesa (cel mult până aproape de nordul Caucazului) (2).

Un prestigios savant francez, George Dumezil, după descoperirile arheologice de la Boghazkoy (Turcia) avea să remarce prezenţa în mitologia hitită (în paralel cu cea iraniană) a unor zeităţi din Vedele indiene : Mitra-Varuna, Indra, cei doi Ashvini, Aryaman, Bhaga, Daksha, în forme asemănătoare ca funcţiuni şi semantică (3).

In prelungirea acestui traseu descendent faţă de direcţia de înaintare a migraţiei ariene se ajunge în spaţiul carpato-danubiano-pontic, unde zeităţile vedice predomină în antichitatea traco-geto-dacică iar urmele respectivei civilizaţii se văd până astăzi în legendele şi folclorul, limba şi obiceiurile românilor. >>>>

Există  câteva mari civilizaţii arhaice prezente şi azi, vii în  manifestările lor dublate ( lucru de la sine înţeles) de  culturile corespunzătoare, uşor de recunoscut după mai multe criterii: credinţele – un sistem :religios original, authentic,original, singular-  ritualurile, costumele, calendarele, cosmogonia etc. cum ar fi: cultura egipteană, peruană, mayaşă, chineză, iudaică , dacică ş.a.

Comparaţii, paralele, între monoteismul egiptean, iudaic şi dacic s-au scris şi există multe informaţii culminând cu istoria ultimelor două mii de ani când BIBLIA, care conţine Vechiul şi Noul Testament, dovedeşte apropierea conceptuală, dogmatică a acestor credinţe.

Doresc deocamdată să mă opresc asupra a două dintre popoarele vechi ale acestei planete şi anume : dac (docoromân)  şi chinez.

De ce le-am ales pe acestea? Pentru că deşi aşezate pe continente diferite, respectiv Europa şi Asia, oamenii acelor timpuri au simţit că Noul An începe o dată cu trezirea Naturii într-o nouă înmugurire, într-un nou ciclu vital. Aşadar ambele popoare au stabilit ceremonia acestei mari sărbători la începutul Primăverii >>>>

Rezumé:

Imaginarul religios se subsumează celui uman, constituind un spaţiu vast de cercetare pentru mitocritică, mitanaliză şi mitodologie, unde cercetătorii preistoriei, religiei, sociologiei, literaturii şi fenomenologiei îşi îndreaptă căutările, supunând atenţiei cititorilor aspecte şi interpretări inedite ale acestor domenii. Imaginaţia omului s-a manifestat încă din zorii civilizaţiei cu o forţă şi o vitalitate crescânde, astfel că adesea lumea divină se întrepătrundea cu cea a oamenilor şi animalelor. Rod al imaginarului colectiv, fiinţele misterioase din ordinea divinului ori a animalelor se căsătoreau cu oamenii, dădeau naştere unor urmaşi care aparţineau atât speciei ce deţinea atributele divinităţii sau regnului animal, cât şi pe cele ale umanităţii. Natura adevărată a fiinţei este frecvent pusă la îndoială. Se spune că în ritualul de iniţiere al călugărilor budişti, neofitului i se pune întrebarea: Tu eşti om sau şarpe? Un loc aparte în spiritualitatea poporului român îl ocupă lupul, simbol care se poate urmări din primele momente ale existenţei străbunilor noştri şi până în contemporaneitate, prin manifestările sale în[i]>>>>
imaginarul religios al geto-dacilor, în ritualurile religioase ale acestora, în textele istoricilor şi scriitorilor din antichitate, în literatura religioasă de mai târziu, în descoperirile arheologice mai vechi sau mai recente din ţara noastră, ajungând  până la scriitorii contemporani.

Este meritul lui Ion Gheorghe că a depăşit momentul istoric în care afirmarea spiritului naţional devenise politică literară şi a recuperat prin muncă tenace mituri şi legende, dându-le substanţa rafinată a poeziei, implicându-şi propria fiinţă într-o dimensiune a originalităţii. De 40 de ani se luptă să impună culturii române realitatea civilizaţiei megalitice, o lume de concepţie şi viziune sintetică. Polemic, consideră că exegezele tracologilor nu sunt validate din cauza bănuielilor clerului că le-ar putea deschide românilor ochii către altă perspectivă decât a dogmei oficiale. Crede că o armonizare a iconografiei şi a decriptelor tăbliţelor de plumb se va produce peste o generaţie sau două, iar acest lucru va consacra definitiv concepte ale magistraturii sacre şi ale zeilor conducători. În conştiinţa publicului cititor au ajuns numai segmente ale programului său literar, nicicum lucrările de sinteză care să releve densitatea şi nucleul germinativ al metafizicii sale. El umanizează un timp şi un spaţiu străvechi, îi conferă o cosmicitate fabuloasă, coboară până în neoliticul danubian pe care îl integrează nuanţat în civilizaţia tracică. Pe lângă o curiozitate nemărginită există tot mai mult sentimentul că o cultură poate fi decopertată până dincolo de bornele istoriei, fără ca semnificaţiile ei să fie descoperite integral sau să se ajungă vreodată la vârsta dintâi a omenirii. >>>>

Moto: „Însetat lupt spre a birui…

Dacia unită  să trăiască!“ (Rohonczy Codex, 2002, V. Enăchiuc, p. 267)
O teză falsă – demult şi interesat indusă din afară şi sprijinită, la noi, întreţinută, fortificată  prin „cai troieni“ sau agenţi „în soldă“ recrutaţi  „la faţa locului“ – ne-a aruncat ştiinţa istorică,  în ce priveşte originea poporului nostru, într-o „derivă“ din care nici azi nu s-a revenit la normal (cum am demonstrat într-o altă  comunicare¹).

Urmarea? Transformarea unui întreg popor, prin insistenţe academice, prin politici „educaţionale“, prin mass-media – într-un vinovat fără vină într-o problemă esenţială: necunoaşterea şi nerecunoaşterea strămoşilor autentici, – traco-geto-dacii. Este vorba despre aşa-zisa teză a „romanizării“ autohtonilor din întregul spaţiu al Daciei, atât în spaţiul cucerit de Roma imperială, cât şi … „la distanţă“, în întregul spaţiu rămas necucerit. Aceasta este susţinută şi azi, atât împotriva evidenţei din izvoarele istorice, a interpretării lor profesionale, cât şi împotriva logicii istorice, de către „ştiinţifici“ai Academiei, ai institutelor, facultăţilor şi muzeelor de profil, cât şi prin politicile şcolare, educaţionale ale guvernelor. >>>>

Societatea Internaţională ”Reînvierea Daciei” şi revista ”Dacia magazin” se mândresc cu faptul că ideile şi dovezile despre vechimea şi prioritatea culturii daco-geţilor în ansamblul concertului mondial cultural –  idei ilustrate cu competenţă în cartea doctorului Napoleon Săvescu, ”Noi nu suntem urmaşii Romei” – îşi găsesc confirmarea, o dată în plus, în expoziţia deschisă în New York la ”Institutul pentru studiul lumii antice” din cadrul Muzeului Universităţii din Manhattan ( 15 E 84 St ) unde pot fi văzute şi admirate exponate uluitoare ce dovedesc, fără niciun dubiu, că CEA MAI VECHE CULTURĂ A LUMII A FOST ÎN SPAŢIUL NOSTRU DE ORIGINE (s.r.)

”THE NEW YORK TIMES”, cel mai prestigios ziar din Statele Unite ale Americii, publică, la 1decembrie a.c. – în secţiunea Science – un articol despre această expoziţie, articol scris de John Noble Wilford şi intitulat ”A Lost European Culture, Pulled From Obscurity”.

Prezentăm mai jos fragmente traduse în limba română din acest articol.

O CULTURĂ EUROPEANĂ PIERDUTĂ, SCOASĂ DIN OBSCURITATE >>>>

Denumirea stiintifica : TECTORUM

Popular : Urechelnita, urechiusca ! Face parte din familia ALOE, planta medicinala dar si mitica, ce are o recunoastere din inca vremile preistorice, si era traditionala a exista pe acoperisul fiecarei case dacice. Devenind un semn mitic si  medicinal, de intinerire a fetei omenesti prin efectul lichidului existent in frunzele sale, ajunge a fi zeificata pana si  de faraonii Egiptului.

In poza alaturata aveti planta asta minunata TECTORUM, existenta si ingrijita si in gradina mea din Australia. Cine  trece pe la Biblioteca “Mihai Eminescu”-Cringila, N.S.W, va primi cadou si o planta  “urechiusca”, descoperita si folosita de Traco-Dacii cei preistorici si dusa apoi pe cai maritime sau terestre in diferite directii ale lumii acelor vremi!

Ioan MICLAU – AUSTRALIA

Trei comunicări prezentate la Congresele anterioare de Dacologie

… Şi a fost anul 2006-ANUL DECEBAL. S-a ţinut, în iunie, şi cel de-al VII-lea Congres Internaţional de Dacologie sub preşedinţia aceluiaşi mare român, dr. Napoleon Săvescu, Congres închinat memoriei primului mare erou şi martir din „tristul nostru călindar”, cum ar zice părintele Gala Galaction, Regele Decebal, la cei 1900 de ani de la trecerea lui în nemurire. Oficialii noştrii n-au aderat la propunerea de a-l comemora şi domniile lor pe cel care, atunci, s-a jertfit pentru libertatea ţării sale, copleşit fiind de cea mai mare forţă distrugătoare a Antichităţii, Imperiul Roman. După unele ezitări şi după schimbarea titularului, Ministerul de resort, în locul „Anului cultural Traian” s-a decis pentru a omagia „integrarea” regatului dac, printr-un război de cucerire şi jaf, în „lumea romană”, prefigurând, fie şi parţial, actuala „integrare” atât de dorită de „clasa politică”. La omagierea unei asemenea „integrări” i-a mai adăugat, probabil la o „sugestie” superioară, şi o altă omagiere: „Anul Carol I”, fapt care ne aduce aminte de prima mare eroare politică a istoriei noastre moderne – înlăturarea, prin complot, de către o mână de oameni politici şi câţiva militari înalţi dar sperjuri, a Domnului şi simbolului Unirii Principatelor, Alexandru Ioan Cuza. >>>>

Congresul al X-lea de Dacologie: Mihai Eminescu 2009 (06.15.2009)
Puţine ţări ale lumii se pot mândri cu valori perene care iluminează spiritul, care comprimă timpul şi care continuă să fie embleme ale creativităţii acelui popor din mijlocul căruia a izvorât acea valoare universală. Una dintre aceste ţări este România şi una dintre aceste valori este, fără îndoială, Eminescu.
Parafrazându-i pe Nicolae Bălcescu şi pe Marin Sorescu, îmi permit să afirm că, undeva, în spaţiul european, la nordul Dunării, de o parte şi de alta a Munţilor Carpaţi, există de milenii o ţară mândră şi binecuvântată între toate ţările semănate de Domnul pe pământ, o ţară cu şesuri mănoase şi dealuri unduitoare, cu ape limpezi şi cu piscuri semeţe de munţi, o ţară frumoasă şi primitoare cum nu e alta pereche… Şi, pentru că trebuia ca acestei neasemuite ţări să i se dea un nume, i s-a spus, simplu, Eminescu. >>>>

Câteva consideraţii privind legea fundamentală a comodităţii în vorbire – factor important în evoluţia şi continuitatea limbii daco – române

Orice limbă vorbită în prezent de o anume populaţie are în spatele ei o evoluţie care pornerşte  de la un punct originar ce nu poate fi determinat în timp cu  exactitate.

Limbile s-au format în mod diferit; dacoromâna de pildă s-a închegat prin închidere, adică prin materialul lingvistic originar, care a constituit fondul principal de cuvinte şi structura gramaticală de bază, la care s-au putut adăuga şi nesemnificative influenţe ale populaţiilor de adstrat.

Pornim de la o realitate demonstrată ştiinţific, pe baza unor cercetări ale unor savanţi de prestigiu străini precum americanca specialistă  în studii indo-europene, Marija Gimbutas, sumerologul, A.F Kifkin şi nu numai, ca şi a celor români, anume a existenţei limbii pelasge ca limbă originară, cu nucleul de formare în Carpaţi. >>>>

Peştişani nu înseamnă, aşa cum spuneam într-un articol precedent, numai comuna marelui nostru Constantin Brâncuşi şi Liceul “Constantin Brâncuşi” din localitatea de reşedinţă.

Am scris despre interglaciarul Boroşteni şi Peştera Cioara precum şi despre faptul că prezenţa lor pe raza comunei reprezintă o adevărată comoară. Ştiaţi însă că satele comunei Peştişani, cu excepţia unui metoh disputat prin moarte de om, n-au aparţinut Mânăstirii Tismana? Continuăm seria  dezvăluirilor inedite despre Peştişani, răsfoind documentele vechi legate de satele aparţinătoare.

ATESTĂRI DOCUMENTARE, DATE INTERESANTE DIN ISTORIA LOCALITĂŢII

PEŞTIŞANI – DATE GENERALE

Suprafaţa comunei Peştişani este de 216,87 km² iar populaţia în anul 2002 era de 4.283 locuitori, răspândiţi în şapte sate: Peştişani, Boroşteni, Brădiceni, Frânceşti, Gureni, Hobiţa, Seuca.

Densitatea locuitorilor este de doar 19,74 loc./km² având în vedere că teritoriul său porneşte de la o altitudine de 2-300 metri şi urcă în munţi până în creasta Oslei care ajunge până la 1946 m. Este amplasată in jurul latitudinii nordice de 45°04 min. şi pe meridianul estic de 23°02 min. >>>>

Cele două volume ale impresionantei lucrări, Spiritul Olteniei – pod peste himere – holograme pentru Europa (2007), de Dan Lupescu, sunt dedicate nepieritoarei memorii a domnitorului / regelui valah, Mihai Viteazul, cel ce – după Regalian (258 – 268 d. H.), strănepotul regelui Decebal – a înfăptuit o nouă re-Unire a Valahimii (Dacoromânimii) între hotarele superbei Dacii antice, desigur, «în ajunul împlinirii a 550 de ani de la naşterea sa, precum şi sculptorului nepereche, Constantin Brâncuşi, la primul veac de eternitate a capodoperei Sărutul, piatră de hotar în sculptura mondială a seco-lului al XX-lea…». Din cuvântul autorului, Lămurire, reţinem că lu-crarea Spiritul Olteniei era gata de tipar încă din noiembrie 1999, dar n-a putut fi publicată din motive de ordin pecuniar («a rămas suspen-dată din lipsă de prieteni cu vocaţia mecenatului»), că avea şi păstrea-ză de atunci prefaţa Fiziognomia poetului, fiziognomia publicistului – ecouri remanente, de Constantin Dumitrache (ce, „între timp, a tre-cut în lumea celor drepţi, între stele“), că – în cei opt ani care s-au scurs de-atunci şi până la tipărire – a continuat să şlefuiască şi îmbo-găţească lucrarea: >>>>

Care este originea numelui gentilic de Basarab, cînd şi cum a apărut el în istoriografia românească, care este semnificaţia sa profundă, sînt probleme de care s-au preocupat, cu rîvnă sau în treacăt, mai toţi istoricii noştri de seamă.

Scopul celor cîtorva considerente care urmează nu este de a revizui exhaustiv starea actuală a problemei, nici măcar de a dezvolta o analiză întrucîtva mai cuprinzătoare dedicată aceastei probleme, ci, doar de a semnala posibilitatea de a aşeza problema pe baze încă neluate în seamă pînă acum.

În această intenţie, ca bază de aşezare introductivă a subiectului, se va face referire la doar două studii care, în epoci total diferite, l-au abordat din două puncte de vedere distincte. Mă refer la „Basarabă” (capitol in Etymologicum Magnum Romaniae, vol. III) a lui B. P. Haşdeu şi la „Thocomerius–Negru Vodă”, cercetare oferită de profesorul Neagu Djuvara.

Privind în ansamblul lor aceste două studii se observă că, în timp ce articolul lui Haşdeu este larg investigativ, chiar „luxuriant” putem gîndi, acela al profesorului Djiuvara se reduce la >>>>