Mărunt de miercuri noaptea

Posted on by

1

carview.php?tsp=  Nu suntem pagini de romane scrise sub clar de lună pentru suflete care dor, ci acele veri de acum câțiva ani când mâncam doar sortimente de înghețată de la Big Milk. Între timp, am descoperit caserola cu înghețată de nuci de la Lidl.

Povestea noastră nu poate fi inserată într-un roman clasic ori modern pentru că nimeni nu poate spune despre noi că suntem doar niște epitete nereușite, metafore incomplete, oximoroane ultra-logice sau hiperbole cam timide, care ar fi putut să fie mult mai expansive. Suntem felul în care aud pocnetul floricelelor care trosnesc în cuptorul cu microunde înainte de a începe să ne uităm la un episod din Supernatural și cum mereu știi că vreau să mănânc cerealele de dimineață cu o lingură mare, de ciorbă, nu cu una specială, micuță.

Nu suntem punctul maxim al distrugerii, momentul când ne-am împrăștiat în sute de bucăți pe Pământ, dar nici clipele când Universul ne-a cusut la loc împreună. Suntem doar modul în care frustrarea ta și amorțeala mea s-au dizolvat în cel mai aprig foc.

Cine spune despre noi că suntem ludicul pe care îl afișez pe Facebook? Suntem doar nopțile reci de vară în care eu nu mai înțeleg uneori de ce nu vrei să intri în Mega.

Cum să menții lângă tine un bărbat din zodia Fecioară

Posted on by

0

carview.php?tsp= Știi acele femei de tip Alpha, care merg prin lume cu tocurile făcând zgomot pe cimentul care este de fapt scena de sub picioarele lor, cu buclele superbe fluturând în vânt? Puternice, cu un trup ferm, dar mai ales cu un caracter de fier? Care probabil ca învârt afaceri la degetul cel mic și mai mult ca sigur că au o grămadă de admiratori, majoritatea intimidați de ele?

E bine, dacă vrei să atragi și mai ales dacă vrei să menții lângă tine un bărbat din zodia Fecioară, nu prea ai mari șanse dacă ești genul de femeie descrisă mai sus. Și nu pentru că ar fi intimidat de tine, ca majoritatea celorlalți bărbați, ci pentru că nu ar vedea în tine…Acea “damsel in distress” căruia să îi ofere ajutorul lui. Pentru că un bărbat Fecioară adoră să fie…nu un cavaler modern, ci, poate mai mult decât un simplu “amant”, un partener care să te ajute să devii, treptat, cea mai bună versiune a ta. Iar cuvântul cheie când vine vorba de un bărbat Fecioară e treptat. Poate că un bărbat din Triada de Foc îți va arăta din prima că este interesat de tine, mai ales sexual, dar un bărbat Fecioară va fi subtil și va prefera să te “curteze” fiind prietenul tău, la început. Poate că sunt dintre puținii bărbați care nu se plâng de acest friendzone, spaima Internetului, pentru că adoră să facă mici lucruri pentru tine. Să fie acolo și să salveze situația. Dar dacă tu din start ești doar putere și doar fermitate, ei vor simți că nu mai au cum să ți se ofere așa cum știu cel mai bine: ajutând.

Este foarte important să nu fii zgomotoasă, gălăgioasă și lipsită de maniere atunci când ești în public cu el. Unui bărbat Fecioară îi plac femeile rezervate, tăcute, când vine vorba de această sferă a publicului. Iar asta ți-o spune o tipă care are tendința de a se manifesta foarte, foarte gălăgios, datorită faptului că sunt “dublu foc”. Dar, deși mă manifest gălăgios în mod normal și nimic nu va schimba asta vreodată, când sunt cu el, o singură privire de a lui mă temperează. E ceva la bărbații Fecioară: nu trebuie să strige la tine, ori să adopte un ton agresiv, poate nici măcar…asertiv. Au talentul ca dintr-o singură privire să te facă să înțelegi ce vor de la tine, într-un anumit context social.

Cel mai important lucru cu care va trebui să te înarmezi atunci când vine vorba despre a menține un bărbat Fecioară lângă tine, este răbdarea. Sau poate Răbdarea. Pentru că ei sunt poate cei mai dificili bărbați din tot zodiacul prin tendința lor constantă de a critica, dar izvorâtă din faptul că observă toate detaliile și mai ales, nu dintr-un complex de superioritate, ci poate fix invers, în sensul în care ei sunt cei mai critici cu propria persoană. Așa că fii stoică și acceptă acele ocazionale remarci care poate că uneori te fac să exclami: cum poate cineva să fie atât de pretențios și să umble veșnic prin lume cu un băț înfipt în fund? O să critice și felul în care respiri. Și nu încerca să îl convingi că există mai multe modalități de a…împacheta, să zicem, un prosop. În mintea lui există o SINGURĂ modalitate care reprezintă perfecțiunea, sistemul acela ideal creat de creierul lui și după care ordonează el lumea…Și orice faci, de fapt nu ai cum să atingi acel sistem perfect. Felia aia de pâine nu e corect tăiată. Nu te-ai legat cum trebuie la șiret. Cămașa nu îți stă bine.

Dar, dacă reușești să îți înfrângi constant dorința latentă de a-l strânge de gât ( nu știu cum de nu am apărut încă la știrile de la ora 5), bărbatul Fecioară poate fi o adevărată surpriză prin felul în care va fi acolo, pentru tine, și te va face să te gândești altfel la cuvântul romantism. Îți va arăta constant prin mici gesturi că ține la tine. Te va ajuta atunci când ai nevoie de ajutor, să spunem de exemplu într-o situație care necesită forță fizică. Dar doar să știi să ceri acest ajutor și mai ales să ai nevoie, pentru că adoră să se simtă astfel bărbat.

Asta nu înseamnă, de exemplu, că ar trebui să stai ca proasta și să îl privești cum schimbă roata sau cum demontează ori montează ceva. Ar aprecia mici gesturi de ajutor. Nu neapărat strict tehnice, dacă chiar nu te pricepi. Dar să îi aduci un pahar cu apă atunci când cere fără să învârți din ochi.

De fapt, nu te aștepta să menții mult timp un bărbat Fecioară lângă tine, dacă vei face astfel de scene. Se va retrage, pentru că bărbaților Fecioare le plac femeile rezervate, care îi ascultă, dar nu dintr-o poziție de inferioritate, ci tot din acea poziție de parteneriat. Este tradițional în această privință, fără a fi habotnic. Te lasă să transformi întreaga lume în propria ta scenă și poate că este unul dintre cele mai neposesivi bărbați din zodiac, în sensul că nu simte nevoia să te controleze, sa te verifice. Da, lumea va fi o scenă pentru tine mereu, dar dincolo de asta, ești a lui, dar într-un mod diferit de cum ai aparține unui bărbat Scorpion, să zicem. Ești a lui într-un mod trainic, ca al pământului din triada din care face parte. Trebuie să știi cum să conferi un echilibru acestor două talere ale balanței. Dacă balanța oscilează prea mult pe social în detrimentul lui, se va retrage din joc, pentru că el vrea să simtă că sunteți ca o echipă armonioasă. Uneori, poate chiar voi doi împotriva lumii.

Asta e cuvântul cheie pentru el: armonie. Uneori, haosul exterior, modul extrinsec în care lumea întreagă îi dovedește constant că nu se va mula niciodată pe acea imagine ideala, pragmatică, din creierul lui, îl bulversează chiar la nivel fizic. Măcar în căldura căminului tău, are nevoie ca tu să nu îl bulversezi. Să îl aștepți cu un ceai cald dar cu niște brațe și mai calde unde să se piardă. Și mai ales, să îl asculți atunci când îți povestește ceva, fără să îl întrerupi ori să nu îi acorzi atenție.

Nici măcar nu te gândi să joci jocuri mentale cu el, să “faci pe deșteapta” doar de dragul de a manipula. Adoră femeile inteligente, care să îl stimuleze mental și cu care să poată să vorbească despre subiecte complexe, dar aceste jocuri mentale îl lasă rece, ba chiar îi repugnă. Plus că….te va bate mereu aici, pentru că el le-a inventat. O să întoarcă aceste jocuri atât de bine împotriva ta încât tu ai să ieși singura șifonată de aici.

Ca să menții un bărbat Fecioară lângă tine, trebuie să menții și acea…poziție de pe piedestal unde te-a așezat. Pentru că bărbații Fecioară, atunci când se îndrăgostesc cu adevărat, te va așeza pe un fel de piedestal. Vei fi ca un fel de sfânt Graal. Va dori mereu să vină în “ajutorul tău.” Dar pe acest piedestal nu stai din postura de wow, ce perfectă e, ci de: wow, câte sute de moduri există pentru ca alături de mine să devină mereu, mai bună decât este.

Cum să menții un bărbat Fecioară lângă tine? E simplu: fii genul de femeie care merită să fie respectată. Pentru că dacă tu îi oferi asta,el te va respecta din toate fibrele ființei sale.

Nu eşti doar semnul tău zodiacal…

Posted on by

0

carview.php?tsp=      Nu eşti doar semnul tău zodiacal.

Nu eşti doar un Berbec aventuros, copilul zodiacului, aruncându-se mereu cu coarnele înainte, uneori prea grăbit.

Nu eşti doar un Taur care strânge pământul în mâinile sale, cu recunoştinţă, stoic, perseverent, dar uneori puţin prea lent.

Nu eşti doar un Geamăn cu mintea focusată asupra unui singur lucru şi în acelaşi timp în sute de mii de direcţii, sofisticat dar în acelaşi timp simplu.

Nu eşti doar un Rac pentru care verbul a simţi primează în faţa verbului a acţiona, care uneori se retrage în sine exact când vrea să acţioneze.

Nu eşti doar un Leu, veşnicul adolescent al zodiacului, actorul cu pletele bogate în vânt pe scena vieţii.

Nu eşti doar o Fecioară analitică, observând toate detaliile şi criticând mereu, dar din nevoia de a îi ajuta pe ceilalţi.

Nu eşti doar o Balanţă ce doreşte armonia dar cumva se găseşte mereu înconjurată de haos.

Nu eşti doar un Scorpion a cărei lumină arde cel mai bine în întuneric.

Nu eşti doar un Săgetător care, deşi poate că are copitele înfipte în cel mai adânc nămol, tinteşte cu săgeţile spre infinit.

Nu eşti doar un Capricorn care aspiră la acel infinit şi care mereu are de urcat munţi, dar dincolo de răceala lui, ard focuri eterne.

Nu eşti doar un Vărsător care îi uneşte pe toţi de undeva din afara liniei jocului, prietenul tuturor dar amicul nimănui.

Şi în cele din urmă, nu eşti doar un Peşte, chintesenţa tuturor semnelor de dinaintea lui, cel mai logic dar cel mai confuz dintre toţi.

Eşti şi ascendentul pe care îl ai. Personna ta. Masca pe care o arăţi luna. Ori modul în care semnul în care se află Luna pe harta ta natală vorbeşte despre emoţiile tale şi cum le exprimi. Eşti şi felul în care semnul în care se află Mercur oferă anumite indicaţii despre cum gândeşti. Ori semnul lui Marte exprimă aservititatea ta şi cum lupţi pentru lucrurile în care crezi. Când iubeşti, semnul în care se află Venus rezonează cu felul în care sufletul tău vibrează în faţa acestei iubiri. Când vine vorba despre călătorii şi spiritualitate, acele idealuri dincolo de trup, semnul în care se află Jupiter pe harta ta natală te ajută să le conturezi. Eşti felul în care semnul unde s-a ascuns Saturn îţi impune anumite restircţii dar te şi ajută să evoluezi. Eşti ezotericul şi visele impuse de semnul în care se află Neptun corelat într-o oarecare măsură cu excentritatea pe care trebuie să o inserezi în tradiţional adusă de semnul lui Neptun. Şi, în cele din urmă, la nivel de generaţie, eşti felul în care Pluto aduce, în semnul în care s-a aflat atunci când te-ai născut, traume colective.

În momentul naşterii tale, dansul planetelor a creionat un desen unic, şi anume harta ta natală. Ea îţi explică anumite tipare la care eşti predispus, dar nicidecum nu îţi trasează drumul. Îţi aruncă în braţe anumite arhetipuri, o duzină din sutele de arhetipuri existente, şi îţi spune: Ia şi joacă-te cu astea. Astea sunt doar ale tale. Persoanei care se va naşte după cinci minute am să îi ofer alte arhetipuri, doar pentru că uneori mă plictisesc.

Să nu te gândeşti nicio clipă că o hartă natală îţi poate prezice viaţa. Nu prezice nimic. E doar acest dans unic al Universului care s-a bucurat că te naşti. Dincolo de asta, doar educaţia şi mai ales felul în care vei trece de unul singur peste cum te vor distruge involuntar părinţii tăi, sunt cele care îţi conturează drumul. Dar uneori să afli aceste tipare, să devii conştient de arhetipurile în care a fost programat sufletul tău să funcţioneze, chiar poate fi de ajutor uneori.

Izbăvirea e în micile detalii…

Posted on by

0

carview.php?tsp=   Când stai la etajul 10 al blocului tău în faţa geamului larg deschis, acolo unde este ghena, trăgând în piept aerul rece de toamnă căruia nu îi pasă de disperarea ta paralizantă, şi te apleci cât de mult poţi peste balustradă, încercând să capeţi acel curaj de a trăi cele mai eliberatoare câteva secunde din viaţa ta…Nu gândul la cum strigătul îndurerat al mamei tale a doua zi va asurzi întreg Universul o să te facă să închizi geamul şi să te întorci în apartamentul tău. Ci reminiscenţa a felului în care cireşele cărnoase îţi mângâie limba în zilele de vară.

Când înghiţi încă o pastilă amară, rugându-te din tot sufletul ca fix aceea să fie cea care să facă diferenţa dintre o versiune a ta la pământ din cauza durerii fizice şi o versiune de a ta pe care cei dragi vor trebui să o bage în pământ, nu gândul la furia lui o să te facă să îţi doreşti de fapt prima variantă. Nu ideea că, în ciuda furiei pe care o va simţi faţă de tine toată viaţa, va fi năpădit de o durere imensă. Ci setea de următorea felie de pepene care te aşteaptă să o mănânci cu mâinile goale, cu picăturile curgându-ţi pe bărbie şi pe coate.

Când ajungi iar la etajul 10, dar ziua, şi atunci observi şi mai bine distanţa aia imensă între amorţeală şi izbăvire, nu gândul că peste opt ani de acum încolo, sora ta mai mică, când va deveni mai mare decât tine, se va prăbuşi plângând nereuşind să proceseze exact această informaţie lipsită de sens. Ci sentimentul ăla adânc în tine că poate încă nu ai trăit cel mai bun orgasm din viaţa ta.

Când stai în cada umplută cu apă, dar nu în fund, ci invers, adunându-ţi curajul de a îţi băga capul în întregime sub abă, luptând până ce nu ai să poţi să mai lupţi, iar apa te va primi într-o îmbrăţişare caldă, de mamă, nu felul în care nările încep să îţi ardă după câteva zeci de secunde te face să îţi ridici capul de acolo. Ci ideea că tu într-o zi chiar trebuie să faci o poză cu Jared şi Jansen la un ComicCon din America.

Nu, mamă, nu lacrimile şi insistenţa ta m-au salvat, ci pofta mult mult mai fadă de încă o felie de pizza. Nu, dragul meu, nu stoicismul tău m-a făcut să nu mă înec, ci curiozitatea asta: Oare ce o să se întâmple cu Klaroline la finalul serialului The Originals? Nu, sis, nu ideea că eu m-am născut pentru a fi sora ta mai mare şi ar fi o abominaţie să te las aşa singură m-a făcut să ridic capul din apă după vreo câteva secunde de stat acolo. Ci felul în care nările mele care ardeau în acele momente îmi strigau cât de mult vor să miroasă de fapt cea mai bună cafea.

De ce merită să te uiţi la Shameless…

Posted on by

1

shameesAm văzut cele 7 sezoane din serialul Shameless- U.S în aproximativ o lună ( cam 84 ore adunate în care aş fi putut face lucruri mult mai „utile”).  Nu regret niciun minut, serialul devenind unul dintre preferatele mele.

De ce merită să te uiţi la Shameless, în ciuda faptului că nu este un serial „uşor”, ci abordează subiecte tari, adeseori dintr-o perspectivă explicită? Tocmai pentru că nu este un serial „uşor”. E real. Îţi arată cum este viaţa atunci când trăieşti în ghetou, nu cum ar putea fi. Membrii disfuncţionalei familii Gallagher, precum şi ceilalţi rezidenţi din cartierul South Side, Chicago, supravieţuiesc, aşa cum pot, sistemului. Shameless nu este despre cum poţi să atingi visul american, de oriunde vii. E despre oameni care se descurcă, aşa cum pot, adeseori apelând la escrocherii sau ilegalităţi.

Destinul familiei Gallagher mi-a amintit de titlul cărţii lui Douglas Coupland, „Toate familiile sunt psihotice.” Există momente când să urmăreşti prin ce trece o astfel de familie disfuncţională te-ar putea face să te uiţi la propria-ţi familie dintr-o altă lumină. Însă, cred că toate familiile au propriii lor scheleţi ascunşi în dulapuri. Familia Gallagher nu îşi ascunde aceşti scheleţi. Şi-i expune, violent, brut, real. Dincolo de asta, la sfârşitul zilei, fraţii Gallagher fac faţă provocărilor împreună. Ce mi-a amintit Shameless a fost şi faptul că nu poţi învinovăţi în întregime părinţii, mediul în care ai crescut şi ce educaţie ai primit, ce exemple ai avut, pentru alegerile pe care le faci. De la un punct, greşelile pe care le faci sunt responsabilitatea ta. De la un moment, dihotomia natură-cultură nu mai are nicio relevanţă. E vorba de propriile alegeri şi greşeli.

Serialul dezvăluie, la fel de direct, cum îţi pot distruge viaţa alcoolul şi drogurile. Dar nu la modul în care ţi-ar spune, cumva subliminal, „uite, asta e cel mai rău lucru”. Ci la modul de „uite, aşa se întâmplă.”

Merită să te uiţi la Shameless pentru că serialul ăsta are un stil de a-ţi portretiza viaţa aşa cum este, nu cum ar trebui să fie. O dramă-comedie. Dincolo de situaţiile dramatice prin care trec membrii familiei Gallagher, ştiu cum să „petreacă”. Cum să se bucure de viaţa lor, aşa cum este. Iar asta îţi aminteşte să vezi şi tu motive de a „petrece”, dincolo de greutatea pe care o ai de cărat în spate.

Iar, dacă eşti de sex masculin ( şi poate nu numai), nu pot să las deoparte un alt motiv pentru care merită să te uiţi la Shameless: sâni.

 

 

Vacanţele alături de un fotograf…

Posted on by

0

3cbaa13cb26976de92d10ab5168b22efDacă te gândeşti, entuziasmată, că vă veţi plimba mână în mână pe Champs Elysees sau vei admira un apus pe o plajă din Grecia stând cu capul pe umărul lui, ai să fii dezamăgită. Poate că o să te roage, uneori, să îi ţii tu geanta camerei, în timp ce el va fotografia atmosfera citadină, clădiri, vitrine…Iar acel apus? Se va aşeza şi el pe nisip lângă tine, după ce îl va surprinde în câteva poze.

Va fi nevoie de răbdare. Uneori, ceilalţi turişti vor trece grăbiţi pe lângă voi, în timp ce tu va trebui să îl aştepţi să surprindă cadrul perfect. Să cadă lumina cum trebuie. Lumina asta, o să o simţi uneori ca pe o entitate capricioasă care stă între voi. O să vrei o poză, iar el o să îţi explice că „nu se poate acum. Nu e lumina bună”. Ori o să vrei să vă îndreptaţi spre următorul obiectiv pe care aţi stabilit că îl veţi vizita, iar el va spune: „Stai că acum am lumina bună” şi va fotografia încă cinci minute Basilica Sfântul Petru, de care tu deja te-ai plictisit.

Pliantul pe care îl primiţi la vizitarea unui muzeu menţionează că un tur ar trebui să dureze o oră, două? Aşteaptă-te să petreceţi acolo minim trei ore.

Uneori, nu o să înţelegi de ce fotografiază, de exemplu, tipa îmbrăcată ciudat ce traversează spre Montjuic, ori vagabondul ce şi-a făcut culcuşul pe lângă Termini. Uneori, va striga după tine să îl aştepţi, când mergi înainte.

Şi, o să ajungeţi acasă. O să te uiţi peste toate pozele, selectând câteva pentru albumul pe care îl vei pune pe Facebook. Atunci, vei înţelege de ce a fotografiat toate acele clădiri şi mai ales de ce a aşteptat lumina bună. Vei înţelege mai bine oraşul şi personalitatea lui, surprinsă în pozele cu oamenii de acolo. Te vei întreba: „Eu chiar am fost aici, pe străduţa asta? Chiar am trecut pe lângă vitrina asta? Cum de mi-au scăpat toate astea?” Şi vei fi mulţumită că lui nu i-au scăpat.

Vacanţele alături de un fotograf le trăieşti de două ori. Prima oară, când vizitezi oraşul respectiv, şi apoi când vezi oraşul prin ceea ce a surprins în poze. Şi mai ales, sunt un exerciţiu de „umilinţă”. Te învaţă, fără să vrea, că a vizita un oraş e despre cerşetorul de lângă Termini şi tipa ciudată care traversează spre Montjuic, nu despre o poză bună cu tine, pentru Facebook.

„Cum aflu dacă iubitului meu îi place de prietena mea?”

Posted on by

1

Nu urmări neapărat like-urile pe care i le-ar da, ci felul în care, atunci când tot dă scroll, ochii lui se opresc o fracţiune de secundă mai mult atunci când în news-feed apare vreo postare de a ei. Ochi care se întreabă, într-un fel, care e povestea din spatele acelei postări. Stând în culise cu tine, în sinea lui ar vrea să fie mai mult decât un simplu spectator la piesa ei.

Poate că nu vei fi tu cea care se va simţi în plus atunci când mai ieşiti împreună toţi trei. Poate că, ruşinat de gândurile sale, te va trage şi mai aproape de el. Dar, din când în când, îi va arunca priviri lungi, atunci când e convins că nu eşti atentă. Îi va asculta poveştile cu o fascinaţie greu uneori de ascuns sub o falsă indiferenţă, în timp ce cuvintele tale vor atrage doar ridicări din umeri, doar mormăieli. Pentru că poveştile ei înseamnă exotism, necunoscut, sute de „ce-ar fi dacă”, pe când poveştile tale sunt doar cotidianul pe care îl experimentează alături de tine. Pentru că ea e ca un shot de whiskey pentru un alcoolic treaz de un an în timp ce tu te-ai transformat în paharul de apă pe care îl bea în fiecare dimineaţă.

Când iubitului tău îi place de prietena ta, poate că nu îi place neapărat de ea, ci de ceea ce reprezintă. Un mister cumva accesibil prin felul în care ştie, de la tine, istoria prietenei dintre voi două. Între felul în care o percepe din cuvintele tale sau din observarea interacţiunii dintre voi două şi felul în care ajunge, treptat, să fie atras de ea, e o anumită discrepanţă. Nu o priveşte prin ochii tăi, ca pe un fel de soră de a ta, cea căreia îi spui totul, ci ca pe o alternativă. Poate că nu se uită, pe ascuns, doar la decolteul ei, ci şi la chipul ei care nu s-ar strâmba atunci când i-ar povesti cum a fost la muncă, aşa cum te mai strâmbi tu uneori. Cel puţin, nu la început.

Dacă bănuieşti că iubitului tău îi place de prietena ta, nu te aştepta neapărat să descoperi asta citind conversaţii dintre ei pe Facebook sau Whatsspap. Uneori, ele pot să nici nu existe. Uită-te la felul în care, seară de seară, adoarme alături de tine cu privirea uneori pustie, privire care se aprinde într-un mod straniu atunci când se mai întâmplă să ieşiţi toţi trei.

 

Flori de mai

Posted on by

1

petL-a întâlnit în noaptea de Revelion, în barul de gheaţă din Stockholm. A luat decizia, în acel an, să petreacă Revelionul singură, într-o capitală europeană. Se săturase de aceleaşi adunări la câte un amic acasă.

A uimit-o faptul că era singurul din bar care nu purta geacă şi mănuşi. Era îmbrăcat într-un tricou negru. Părul lui blond-deschis a făcut-o să creadă că este suedez. Se uita la el, uimită de energia pe care o emana. Povestea ceva prietenilor săi, care stăteau în jurul lui ca planetele ce orbitează în jurul Soarelui. Era atâta căldură şi sete de viaţă în felul în care vorbea, încât Irina se întreba cum de toată gheaţa din care era construit barul nu se topea.

A observat-o cum stătea stingheră, într-un colţ al barului, şi a venit la ea. I-a făcut cinste cu un cocktail non-alcoolic. Au râs când au descoperit că amândoi sunt din Bucureşti şi că se vor întoarce în ţară cu acelaşi zbor, pe 2 ianuarie, seara. Au vorbit până spre dimineaţă. Era ceva natural în modul în care treceau de la un subiect la altul, în care se contraziceau uneori, alteori exclamau: „Da, aşa e…”

Au urmat două zile în care au explorat împreună oraşul Stockholm. Se fereau cumva să se atingă. În avion, Victor stătea cu trei rânduri în faţa ei. Îi auzea, de la acea distanţă, vocea puternică, dar şi caldă. Vorbea cu bărbatul ce stătea lângă el ca şi cum l-ar fi cunoscut de o viaţă.

A surprins-o, la ieşirea din aeroport, unde o aştepta. A luat-o în braţe şi a sărutat-o, scurt, pe buze.

În două săptămâni, s-a mutat la ea. Alături de el, a trăit cea mai călduroasă iarnă din viaţa ei. Nu înţelegea uneori de unde are atâta energie. Era o provocare să ţină pasul cu el, mai ales că era o persoană preponderent introvertită. Victor o făcea însă să iasă din zona ei de confort, fără să simtă asta. Transforma întreaga lume într-o scenă doar a lor.

Până într-o zi caldă de mai, când Irina s-a întors acasă de la muncă, iar Victor stătea în pat, învelit. În cameră era întuneric, trăsese draperiile. S-a speriat şi l-a întrebat dacă se simte rău. A primit ca răspuns un mormăit de: „vreau să dorm.”

Timp de două zile, nu l-a putut scoate din acea stare. Încerca să fie ea cea care vine cu propuneri noi, incitante, dar era ca şi cum ar fi vorbit cu un perete. Când a sunat-o pe sora lui mai mare să o întrebe ce se întâmplă ( deşi, în sinea ei, bănuia), tânăra a oftat la telefon şi a invitat-o la o cafea. I-a povestit de primele semne ale tulburării bipolare, pe care Victor le-a manifestat când avea vreo 14 ani. Cum întreaga lui adolescenţă a fost un roller-coaster marcat de perioade în care accepta medicaţia şi perioade în care fugea de acasă. Cum, de câţiva ani, se ascundea de lume în episoadele depresive, dar mereu revenea, cu zâmbetul pe buze, în sânul familiei.

Irina s-a întors într-un apartament gol. Pe masa din bucătărie se afla o vază cu petunii, alături de un bileţel pe care scria: „Meriţi flori de mai şi căldură.” Şi-a şters o lacrimă stingheră. Ar fi ştiut cum să se descurce şi cu gheaţă, nu doar cu soarele care o topeşte.

După o vreme…(VI)

Posted on by

0

1e4bc49701eed5849d8da9332b304c50Majoritatea relaţiilor încep, cumva, în ritmul piesei „Shape of you” a lui Ed Sheeran. Ne îndrăgostim întâi de trupul celuilalt. Nimeni nu îşi poartă personalitatea în buzunarul blugilor ori scheleţii din dulap atârnaţi de nodul cravatei. La început, ne atrage atenţia ceea ce celălalt, involuntar sau nu, poate exprima prin trup. Nuanţa zâmbetului. Sclipirea din privire pe care nu ştim cum să o interpretăm. Felul în care râde. Cum păşeşte, cum dansează, cum se exprimă pe sine prin corp.

După o vreme, infatuarea de la început, „îndrăgosteala”, se maturizează. Când, întins pe pat lângă celălalt, nu te mai simţi neapărat ca un adolescent excitat, ci „acasă.” Un acasă care nu are legătură cu încăperea în care te afli, ci cu persoana care stă întinsă lângă tine. Un „acasă” care s-a construit treptat, pe măsură ce ai descoperit personalitatea celuilat şi ai dat chiar de câţiva scheleţi din dulap.

În acel moment, poţi alege să pleci. Să descoperi un alt trup, să te intrige nuanţa altui zâmbet. Sau poţi alege să rămâi şi, treptat, cu fiecare zi care trece, să te minunezi uneori cum ritmul din „Shape of you” s-a transformat în „Thinking Out Loud.”

Deja străină

Posted on by

1

Tricoul ăla vechi a fost singurul lucru pe care am uitat să îl iau cu mine, în ziua în care am plecat din garsoniera în care locuia. Un tricou negru, larg pentru o fată de statura mea, pe care l-am cumpărat cu mulţi ani în urmă, care şi-a îndeplinit menirea de haină de stradă şi a devenit apoi haină de casă.

Mi-am amintit de tricou după vreo două luni după ce ne-am despărţit. Am vrut să mai pictez ceva, mi-am prins părul într-un coc rebel şi mi-am amintit cât de confortabil mă simţeam când pictam îmbrăcată în tricoul negru. Pe o mânecă, era pătat de acuarelă verde.

Am mers pe jos spre locuinţa lui, încercând să nu mă gândesc la nimic. Nici la posibilul moment al revederii ( o mare parte din mine spera să nu îl găsesc acasă), nici la faptul că poate a aruncat tricoul. Pentru că a fost prima haină pe care am adus-o atunci când mi-a spus să rămân peste noapte la el. Pentru că mirosea a sex, a sos de nachos şi a toată povestea noastră scurtă. Pentru că eu, în locul lui, l-aş fi aruncat sau poate aş fi tras de el, transformându-l în cârpă de şters praful.

Am sunat la uşă, rugându-mă să nu răspundă nimeni. Mi-a deschis o tânără blondă, absolut superbă. Semăna puţin cu el. Pe un ton glacial, am întrebat-o:

-Andrei este acasă?

-Nu, dar o sa ajungă în jumătate de oră!

M-a lăsat să intru în casă. În cameră era aceeaşi dezordine caracteristică lui, dar din dezordinea aia lipseau lucrurile mele. Pe scaunul unde îşi ţinea numeroase haine, obişnuiau să rătăcească tricouri şi cămăşi de ale mele. Pe birou, stăteau împrăştiate, printre pixurile şi diverse notiţe de ale lui, desene de ale mele, tuburi de acuarele aproape terminate, agrafe şi rareori articole de machiaj. Cumva, dezordinea aia nu avea sens, acum, când era doar dezordinea lui. Era ca şi cum, atunci când am plecat, în grabă, strângându-mi repede lucrurile într-un rucsac, după o ceartă stupidă, am dezintegrat un univers. Toate mecanismele prin care, în cele două luni m-am încăpăţânat să nu dau vreun semn de viaţă s-au dezintegrat şi ele.

M-am aşezat pe canapea. Blonda a ieşit din bucătărie şi mi-a întins o cană de ceai de ghimbir. Am băut dintr-o suflare aproape jumătate de cană, fără să mă întreb de unde ştia că este ceaiul meu preferat. Observam lipsa altor haine de femeie printre lucrurile lui şi mă gândeam că este pur şi simplu o simplă aventură, genul acela de femeie perfectă care ghiceşte ce ceai preferi doar uitându-se la tine.

-Mi-a povestit multe despre tine! mi-a spus, parcă citindu-mi gândurile. Sunt verişoara lui, a adăugat, puţin amuzată.

Am râs, nervoasă. Confesiunea ei mi-a ridicat o piatră de pe inimă.

-O să caut un tricou vechi de al meu…L-am uitat, atunci când am plecat.

Chiar în acel moment, Andrei a intrat în casă. Ieşise la alergat, îmbrăcat în tricoul meu, care îi cădea perfect pe trup.

-Eu o să plec…a şoptit verişoara lui.

I-am auzit glasul de undeva, de departe. Ne uitam unul la altul ca şi cum cele două luni nici nu ar fi trecut. Ar fi trebuit să îmi reproşeze că am plecat aşa, brusc, după o ceartă, refuzând apoi două luni să îi mai răspund la apeluri sau mesaje, refuzând să îi ofer, la urma urmei, certitudinea despărţirii. Ar fi trebuit să mă justific că, uneori, asta e o meteahnă de a mea: să plec, pur şi simplu, când lucrurile devin mai complicate. Însă ne uitam unul la altul, fără să ne mai săturăm de asta.

-Mi-am amintit cât de mult îmi place să pictez în tricoul ăsta…Şi că l-am uitat aici! am rupt tăcerea plină de cuvinte dintre noi.

S-a dezbrăcat de el şi mi l-a dat. Mirosea a tot efortul pe care tocmai ce l-a depus când a alergat, dar nu mi-a păsat de asta. M-am dezbrăcat de cămaşa pe care o purtam şi m-am îmbrăcat în tricou. Am aşezat apoi cămaşa pe scaunul unde îşi ţinea numeroase haine, restaurând puţin ordinea firească a lucrurilor.

-Mă duc să fac un duş, apoi o să ies să îţi cumpăr acuarele…

Am vrut să îi spun atâtea lucruri, dar privirea lui mi-a dat de înţeles că nu îşi au rostul. Că, într-un fel, m-am întors acasă.

( în această categorie, voi posta mici povestiri inspirate de anumite cântece. Am început cu melodia: