unsprezece

Acum câteva zile mi-a revenit în memorie o situație de viață pe care vreau să o las aici, spre neuitarea mea și spre bucuria celor vreo 2-3 oameni care vor da de ea.

Se petrecea în anul I de facultate, deci în anul de grație 1991. Repetam cu spor pentru examenul de actorie de final de an. Erau dramatizări după texte propuse de noi. În ceea ce mă privea, propusesem o scenă din romanul „De veghe în lanul de secară”, al lui Sallinger. Era scena dintre Holden și Phoebe, mai precis momentul în care Holden se întoarce acasă, după exmatricularea de la colegiu, încercând să o întâlnească pe sora lui mai mică, dar încercând să amâne pe cât posibil întâlnirea cu părinții.

Din nenumărate motive (care țineau de spațiu, disponibilitatea profesorilor, numărul studenților…), eram repartizați spre a repeta, prin rotație, cu asistenții sau preparatorii. În cazul nostru (al Dorinei Chiriac și al meu), lucram în ziua cu pricina cu un preparator (din motive pe care o să le înțelegeți, aleg să nu îi dau numele). Din exces de zel pedagogic, respectiva persoană i-a cerut Dorinei să se ascundă sub pat înainte de a-mi face apariția în clasă (sau, mă rog – în cameră, pentru că spațiul scenic era dormitorul lui Phoebe). Eu (adică Holden) am intrat, am văzut că sora mea nu era acolo, am închis ușa și… am așteptat pe hol să fiu chemat în clasă. Un minut, apoi încă unul… și tot așa până la cinci minute. Când, într-adevăr, unul dintre colegi a venit să mă cheme în sală. Unde am fost întrebat:

• Păi ce faci?
• Ce fac?, am răspuns eu.
• Nu mai repeți?
• Păi am repetat.
• Cum adică?
• Adică am intrat, am văzut că sora mea nu e în dormitor, în pat, așa că am plecat în ale mele.
• Te-ai gândit că poate era sub pat?
• Nu. Ce, nu e în toate mințile să se culce sub pat?

Dintr-un motiv pe care nu îl pricep până în zilele noastre, preparatoarea respectivă a luat replica mea ca pe un afront. Că s-a supărat nu a fost mare dramă, necazul, însă, este că era asistenta care lucra direct cu mine pentru examenul de vorbire. Așa că mi-a spus că pentru asta, ea nu mă bagă în examen.

Să ai o restanță pentru așa o prostie era ceva ce simțeam că numai mie mi se putea întâmpla. Din fericire, profesorul de catedră era doamna Lucica Mureșan – o persoană minunată, o adevărată doamnă, a cărei amintire o voi purta cu drag toată viața mea. Doamna Mureșan a aflat și m-a chemat să lucrăm împreună pentru examen. Vorba e, însă, că nu prea mai era timp, iar eu m-am văzut nevoit să gonesc ca un nebun în răstimpul rămas, în lucrul pentru un examen destul de riscant, din pricina situației despre care tocmai v-am povestit.

Cert este că, în ziua primei întâlniri m-am înfățișat cu o propunere specială. În contextul în care, după obiceiul facultății, mai toți colegii mei pregăteau texte din opere dramatice, eu am propus un text din scrierile politice ale lui Mihai Eminescu. Scris cu nerv, cu aplomb și cu spirit polemic, toate caracteristici ale stilului gazetăresc ale marelui nostru poet. Doamna Mureșan m-a ascultat cu mare atenție, iar la sfârșit mi-a spus că alegerea mea este una minunată, că textul este absolut impresionant. Fericit, am întrebat-o:

• Deci îl păstrăm pe ăsta pentru examen?
• A, nu – mi-a răspuns – am să te rog să cauți un altul.
• Păi bine, dar n-ați spus că e un text bun?, am continuat eu.
• Textul e încântător, doar că… vezi tu… interpretarea ta m-a făcut să văd că tu până acolo poți, că nu poți deocamdată să susții un text de forță de mai mare anvergură. Că atâta poți. Numai că în artă, ca și în viață, trebuie să dai senzația că ai fi putut cu mult mai mult, dar ai ales să te oprești acolo.

Amintirea despre care v-am vorbit a fost unul dintre acele momente în care am realizat că în pedagogie nu e vorba despre materia pe care o predai, ci despre lecția de viață cu care pleacă învățăcelul de lângă tine. A încerca să nu îmi arăt limitele a fost un comandament pe care m-am străduit să îl aplic întotdeauna. Că nu am reușit decât arareori, asta e o altă chestiune, pentru care nu doamna Mureșan și lecția domniei sale e vinovată, ci orgoliul și neputințele mele…

Dar lecția este – cred eu – una deosebită!

Măi nene, nu sunt și n-am fost niciodată vreun admirator cu de-a sila al lui “tot ce-i românesc nu piere“, dar nici nu îmi pute fiece particulă autohtonă. Și nici nu sufăr de vreun soi de defetism local, ci mereu am ales să văd care sunt problemele locului în care viețuiesc, apoi să pun dracului mâna și să fac tot ce îmi stă în putință să le modific măcar puțin în bine.

D-aia zic: cred că una dintre belele societății noastre este, în maaaaare măsură, lipsa admirației. De la profesori la doctori, de la mecanici auto la avocați, aproape oricine vorbește despre un confrate de breaslă o face ca cel mai mare analist, cu tonuri critice și cel puțin ca un doctor docent în ale meseriei. Greu de crezut că nu ați auzit fraze de genul “cine a fost tâmpitul care te-a pus să faci/a făcut asta?”, “doamne, cât de jos a decăzut meseria noastră” sau “dacă tot ai o problemă, de ce n-ai venit de la început la mine și mergi la toți neisprăviții?”. Fiindcă numai el, ozeul!, este atot- și atoateștiutor în profesia pe care o stăpânește la perfecție.

În teatru – nu mai vorbesc. Suntem cel puțin oscarizați în a ne critica colegii de scenă, cu care adesea înghițim același praf. Culisele sunt împănate de felicitări dublate de zâmbete cu subînțeles sau de fraze perfide de genul “te-am văzut în spectacol. Vai, dragă, cât de mult mi-a plăcut cum stă costumul ală pe tine!” M-am văzut, în ani, înconjurat de tot felul de deniri, pacini sau merilstripe, incapabili – dar absolut in-ca-pa-bili – să aprecieze truda colegilor. Uitând că, într-un fel, li se aplică zicala cu musca și albina (Cei care seamănă cu musca, în orice situație caută să găsească răul și gunoiul și nu văd nicăieri nimic bun, iar cei care seamănă cu albina, găsesc frumosul în tot ce îi înconjoară).

Așa că nu uit o poveste aflată acum câțiva ani buni pe când îmi începeam ucenicia artistică la Teatrul Masca. O colegă de-ale mele cu ceva ani de experiență mi-a povestit cum, la un spectacol stradal susținut odată, neșansa a făcut să evolueze cu spectacolul Clovnii după prestația acrobaților de la Circul de stat. Evident, jongleria din spectacolul actorilor a fost mult mai stângace decât cea a profesioniștilor care îi precedaseră, așa că aplauzele au fost mai degrabă de complezență. Mai puțin cele venite dinspre un grup de spectatori, care reacționase frenetic. Erau tocmai circarii de mai devreme, transformați în spectatori, care aveau să le mărturisească, ulterior, că ei înțelegeau truda pe care actorii o depuseseră în a jongla la nivelul pe care îl prezentaseră.

Atunci am înțeles că, în artă, ca și și în viață, criticii de conjunctură sunt, de cele mai multe ori, profesioniști de doi bani. Și, ca să mă întorc de unde am plecat, că, în general, o societate hipercritică este alcătuită din oameni cu un caracter îndoielnic.

De fiecare dată când încerc să înțeleg care sunt diferențele de valoare și lecțiile pe care trebuie să le învățăm, ca societate, de la cei care ne-au precedat, îmi vine cu putere exemplul lui Nenea Anton.

Povestea cu pricina se petrecea chiar la reunirea familiei bunicului meu, cu ocazia tristă a despărțirii definitive de bunica mea. Povestea se petrecea în 1990, deci anul primei respirații „democratice”, în care pasiunile erau la cote maxime, deși societatea nu era atât de divizată ca astăzi. Pe lângă alte rubedenii era și domnul cu pricina, fost fruntaș țărănist, unul dintre cei care au trudit cu obidă la canal. Mi-l amintesc pe Nenea Anton ca fiind drept ca un copac și una dintre primele persoane pe care am întâlnit-o purtându-și bastonul cu demnitate, ca și când ar fi fost nu un sprijin, ci o parte nobilă a personalității. Stau și mă tot întreb cum de nu ne-a rămas, nouă bărbaților din țara asta,  nimic din panașul „boierilor” de altădată…

Discuția de la priveghi a alunecat, inerent, către politică, dar și către amintirile legate de perioada de recluziune. Ocazie cu care Nenea Anton a fost întrebat ce ar face dacă ar avea ocazia să se întâlnească, față în față, cu gardianul celulei, cel care îi chinuise în mod sadic în acei ani. Răspunsul lui nu am să îl uit niciodată și încerc să îl accesez de fiecare dată când am de gândit „la cald”.

• Ce să fac? Ce să-i spun? Absolut nimic. Până la urmă, el de aia era acolo – ca să ne facă nouă viața un iad. Deci nu, nu cred că i-aș spune nimic, nu m-ar interesa nici măcar să-l văd. Știți însă pe cine mi-aș dori să întâlnesc? Pe preotul care era cu noi în celulă, condamnat ca și noi. Eram cinci în celulă și, la un moment dat, unul dintre noi s-a îmbolnăvit rău, din cauza condițiilor de acolo. Și ne-a fost limpede că singura soluție să se întremeze ar fi fost să îi dăm din rația noastră de mâncare, și așa puțină. Am fost cu toți de acord, mai puțin preotul. El a spus că nu are cum să-și împartă din rație, că și așa e puțină și e singura soluție să supraviețuiască. Vedeți voi, gardianul, așa cum spuneam, era acolo ca să ne chinuiască pe noi. În schimb, preotul ăla ar fi trebuit să fie una cu noi, iar pe el nu îl înțeleg și aș vrea să îl întâlnesc, ca să-l întreb cum de a făcut una ca aia.

De foarte multă vreme, Nenea Anton e într-o altă lume, în care sunt mulți dintre cei care au înțeles că lucrurile trebuie privite în acest fel (amintesc și ultimele cuvinte spuse de Mircea Vulcănescu în închisoare – „Să nu ne răzbunați” – cea mai generoasă moștenire pe care o pot gândi). Și ne-au lăsat pe aici pe noi, cei care sărim la bătaie pe străzi pentru că un alt șofer ne-a tăiat calea…

PS. În poveste NU este vorba despre meschinăria preoților, sunt convins că slujba nu avea nicio legătură cu gestul în sine!!!

Nu știu… nu mai pricep nimic…

La o Antenă (1, 3, habar n-am, am fost „stimat telespectator” colateral), are loc următorul dialog, într-o grădiniță (sau școală – oricum, copiii erau mici), între o reporteriță și o fetiță:

• Tu ai citit Eminescu?
• Da.
• Și? Cum ți s-a părut?
• Nu mi-a plăcut.
• De ce?
• E plictisitor.
• Da, sigur, e și asta un punct de vedere.

E și ăsta CE??? Un „punct de vedere”?

Eu cred – e „punctul meu de vedere”… – că bunul-simț nu poate fi negociabil. Pentru că aici nu mai e vorba despre bun-gust, ci despre bun-simț. Iar EDUCAȚIA are DATORIA să înțeleagă asta. Și a ne crește copiii lăsându-i să CREADĂ că negarea unor valori evidente este un „punct de vedere” și că el trebuie respectat, este o dovadă clară a faptului că educația poate aluneca pe panta îngrozitor de periculoasă a „corectitudinii politice”, panta „woke”, în care să se transforme din „educație” în „ne-educație”. Fiindcă procesul educațional tocmai asta înseamnă: să îl dirijezi pe copil pe drumul pe care să ÎNȚELEAGĂ și să RECUNOASCĂ valoarea. Și, desigur, să o RESPECTE. Și nu să îi respecți tu „punctul de vedere”…

Mă gândesc uneori (deja sună prețios!) la cât de ciudată este etimologia unor cuvinte. „A dezmierda” vine de la latinescul „a șterge la fund” (!). Nu știu ce legătură ciudată o fi între „sensibil” și franțuzescul „sans cible” (fără țintă). Și, mai nou, îmi stă lipită de minte etimologia cuvântului „demoralizat”. De-moralizat? Carevasăzică lipsa aceea acută a energiei, lipsa dorinței de a întreprinde ceva, lipsa orizontului ar cam proveni din… lipsa dimensiunii morale pe care o au gesturile și acțiunile noastre!

Ce să spun? Într-o societate în care se apasă într-un mod tiranic pedala utilității practice, a avantajului material, în care singura dimensiune urmărită rămâne cea a profitabilității financiare, „experimentăm”, în egală măsură, fenomenul de escaladare a depresiei, a ratei suicidului, a scăderii natalității. De ce? N-o fi oare consecința de-moralizării acțiunilor noastre? N-o fi oare urmarea faptului că acțiunile care ne caracterizează sunt unele la limita necesarului, fără nicio dimensiune etică? (Director fiind, m-am lovit de nenumărate ori de argumentul „nu e în fișa postului!”, deși în fișa aia amărâtă nu era trecută – nu avea cum fi! – nicio prevedere legată de coordonatele utilitar-morale ale activității…)

Și n-ar putea fi, oare, soluția ieșirii din marasmul interminabil pe care îl experimentăm în epoca noastră, tocmai aplecarea asupra valorilor eticii și moralei?

Sunt cuvinte pretențioase? OK, o s-o spun mai simplu: n-ar fi, oare, o soluție să încercăm pur și simplu să devenim oameni mai buni? Nu „mai performanți”, ci pur-și-simplu mai buni. Sau acum a sunat prea simplu? Hai să caut un compromis: n-ar fi bine să renunțăm la demoralizare și să încercăm să ne re-moralizăm?

Se ia o problemă (socială?) rotundă ca o bilă. Să spunem… problema homosexualității/ drepturilor femeilor în societate/ urii de rasă/ urii de clasă/ urii dintre generații/ urii elevilor pe profesori, etc, etc. Se izbește cu respectiva problemă în moalele capului (social?) celorlalte bile: „femeile – la cratiță!”, „homosexualii – la pușcărie!”, „elevii – gura mică!”, etc, etc (completați dumneavoastră, că nu e greu…)
Bila cu pricina, așadar, lovește vârtos în celelalte bile, generând, prin șocul (social?) inițial, o îndepărtare a bilei diametral opuse. Care bilă, aruncată cât colo, se întoarce și izbește în coastele (sociale?) ale bilelor din grup, arucând cât colo bila inițial agresoare: „black lives matter”, „me too”, „gender politics”, „politically correct”, etc, etc.
Și jocul (social?) continuă, cele două bile agresându-se una pe cealaltă până la echilibrul (social?) final. Ceea ce aș vrea să observați e că, relativ la celelalte bile cuminți (social?), bilele jucăușe sunt bezmetice, abuzatoare și agresive. O agresivitate (socială) născută din cealaltă, într-un balet în care, pe rând, se înlocuiește o greșeală cu cealaltă, deși cele două bile țipă de mama focului că ele sunt cele mai… rotunde (social).
C-așa e-n… Newton.

Mă gândeam, deunăzi, la motivele de mulțumire pe care această perioadă mi le-a pus la dispoziție. Mie, șomerul „cu diplomă”. Recunosc, le-am epuizat repede. Apoi, am încercat să mă gândesc la motivele de nemulțumire. Și, pentru a nu pica în păcatul mizantropiei sau a „atoatecriticului”, mi-am propus să caut acel „ceva” care mă deranjează cel mai tare la această perioadă. Și, cred, l-am descoperit.

Cred că, mai mult ca niciodată, trăim perioada impostorilor. De ce spun asta? Pentru că s-a schimbat, oarecum, paradigma. Până acum 2-3 ani, impostorii se cocoțau în funcții, se înconjurau de specialiști și, de acolo, de pe tronul format din capetele celor din urmă, conduceau, răspândind decizii care, până la urmă, erau înnobilate de oarece gânduri corecte, chiar dacă nu emanau de la căpățâna „celui mare”. Astăzi, lucrurile s-au modificat radical. Astăzi, impostorii pun sub ei ALȚI impostori, pentru mai multă siguranță, pentru mai multe limbi introduse măcar în ureche, pentru mai marea bucurie personală, pentru mai multe aplauze trimise către epoleții plagiați. Sunt miniștri secretari de stat, consilieri, directori cu diplome de studii de management făcute într-o lună (nu credeți? – căutați pe net!). Sunt directori de spitale, de muzee, de școli care scriu agramat. Și, sub ei, se găsesc alți impostori, apoi alții și alții… Acum 20 de ani, lipitorii de afișe electorale se bucurau de un post de șef de bloc. Astăzi, dacă nu sunt cel puțin directori, nu e bine! Dar nu ei sunt problema. Ci cei care îi plantează acolo, pentru a îi putea zbura ca pe o măsea stricată, în prima clipă în care domniile-lor își doresc. Și, până la urmă, noi toți care permitem asta…
Și-uite-așa, fără să băgăm de seamă, am ajuns o țară ageamie în mai toate domeniile de activitate, țară în care valorile au devenit, dacă nu emigranți, atunci ciudățenii de nebăgat în seamă…

Nu mă abandonează de fel impresia de vizitator pe Marte când ies din țară și nici de picat din copac când mă întorc.

Am vizitat de nenumărate ori Germania (e drept, în vestul ei), dar iacătă-mă și în Est, la granița dintre Słubice și Frankfurt. Nicio diferență, habar n-ai când sari pârleazul, adică râul, dintre primul și celălalt. Adică nu, ar fi o diferență. Pentru primii, ai trecut Odra, pentru ceilalți ai trecut Oder-ul. În rest – multă armonie, multă relaxare, dialog polonez la greu în magazinele din Frankfurt între vânzătoare și clienți, așișderea în Słubice. Am înțeles că au și ei căpiații lor care mârâie apropierea asta, dar nu se simt deloc în viața de zi cu zi a locului.

Și, ca să nu uit, am tras câteva poze așa, anapoda, când și cum mi-a venit, mie care am dat mai mereu banii aiurea pe un telefon care să facă fotografii acceptabile, neavând deloc nici darul și nici chemarea fotografiei.

Cam așa pașnic arată viața la ei. Pare că și zidurile scorojite sunt frumos curățate.

… sau terenurile năpădite de verdeață (nu tu bălării, nu tu sticel aruncate anapoda, nu tu kk de homeless…)

În schimb – plin de statui ciudățele, care m-au făcut să gândesc, o dată în plus, că țările alea sunt pline aparent de anormalitate (oameni cu ținte pe haine și pe tot corpul, cu tatuaje și creste de cocoș pe cap), dar trăind într-o societate normală, căreia îi respectă perfect rostul, iar la noi lucrurile stau taman invers…

(Nenea ăsta are păsărica atașată din concept!)

Am mai prins în poză surpriza pe care am avut-o văzând cât de lată e banda pentru bicicliști la podul care face legătura dintre cele două orașe (în rest, se circulă cu bicicleta mai mult pe trotuare – ce e drept, late -, fără interdicție)…

… cât de relaxați și dezinhibați sunt în relație cu istoria…

… și cât de corecți în cea cu timpul – aici își asumă o întârziere de UN minut, pe care nici de-ai dracu’ nu au vrut să o recupereze până la destinație.

În fine, Słubice și Frankfurt sunt cam una, deja (de unde și proiectul de a numi orașul… Słufurt). Și, nota bene!, vorbim despre orașe cu populații vorbitoare de limbi total diferite! Așa că m-am gândit și eu cam cum ar fi, de exemplu, ca Ruse și Giurgiu să devină, într-o zi… Rurgiu. Sau, poate, Yorgovo, așa cum m-a lămurit Vladimir Mitev că s-ar fi numit zona, pe vremuri.

Și, așa cum spuneam, când mă gândeam mai adânc, am aterizat în țară și… am căzut din copac.