Nici nu mai țin minte de când plâng să citesc iar ceva de Brandon Sanderson. Trilogia Ultimului Imperiu (recenzii aici) mi-a plăcut teribil de mult și mi-am propus atunci să îmi croiesc, încet dar sigur, drum prin tot ce a scris el. Aliați în slujba dreptății e, din câte știu, volumul patru al seriei, acțiunea având loc la câteva sute de ani după evenimentele trilogiei anterioare, deci a părut volumul perfect prin care să mă reîntorc la Sanderson. Mare succes nu pot spune că am avut.
Volum mic și foarte ușor de citit, nu am avut nicio problemă cu a mă reacomoda cu lumea creată de Sanderson. Toate detaliile lumii respective nu pot zice ca mi le-am reamintit și nici măcar vechile personaje nu îmi mai sunt familiare (nu că ar trebui pentru a citi volumul de față, dar mai sunt uneori menționate), dar a fost suficient. Experiența lecturii însă a fost cu mult diferită de cea anterioară. Deși lumea e aceeași, sunt scrise diferit și au o cu totul altă atmosferă. Dacă Ultimul Imperiu era un epic fantasy, aici avem de-a face cu un fantasy mai mult urban, dacă mă întrebați pe mine, mult mai slab conturat și scos în evidentă și care m-a prins mult mai puțin decât mă așteptam.
Acum că stau să mă gândesc la asta, la aproximativ două săptămâni după ce am terminat romanul, cred că îmi dau seama exact de ce nu mi-a plăcut prea mult. Nu că ar fi ceva foarte în neregulă cu plotul sau personajele, pentru că nu e, dar pentru că mă așteptam să se ridice la nivelul trilogiei anterioare și nu a făcut-o. Waxillium (nu întrebați, și pe mine mă bate numele) e personajul central aici. Cu potențial, cu un trecut interesant despre care nu știm însă mare lucru și cu o traumă la fel de interesantă care ne este prezentată din start, nu m-a impresionat deloc, nu m-a atras și m-a lăsat complet indiferentă. Nu a fost conturat cum trebuie, parcă a fost mai mult o schiță, nu un personaj rotund, complex, viu. La fel și cu celelalte, ar fi putut să moară oricând și nu aș fi clipit.
Plotul are tente polițiste. Știm că trenuri sunt jefuite, știm ce se fură, știm că e ceva ce nu știm, ceva ce ne scapă și ce își doreste Waxillium să afle. Nu m-a captivat, nu m-a prins în cea mai mare parte a cărții. Uneori chiar citeam cu mai multă voracitate, dar oricum nu la nivelul la care mă așteptam.
Per total, nu regret oricum că am citit romanul, nu este deloc un roman prost. Nu este însă acel Brandon Sanderson pe care l-am cunoscut eu și pe care îmi doream să îl întâlnesc iar. Citit separat, fără așteptări și comparații, e mai mult decât ok. Vina mea aici, cred, sunt mult prea subiectivă și cu așteptări. Mulțumesc, deci, mult editurii Trei pentru roman.
Cartea lui Paul Kalanithi e una care circulă de mult timp pe blogosferă și pe care nu am vrut totuși să o citesc mult timp. Intuiam eu că subiectul e unul lacrimogen și de tăiat vena și fie am avut stări mult prea proaste pentru așa ceva, fie mult prea bune. Acum sunt undeva in between, deci ocazia perfectă să mă apuc de chiloți și să mă iau la trântă cu ea.
Când am scris recenzia la 
Cred că am mai spus aici, cândva, că am o atracție ciudată și, ca să fiu sinceră, ușor ridicolă pentru Sarah J. Maas. Nu scrie opere de artă, găsim și clișee cu duiumul, dar cumva tot reușesc, de cele mai multe ori, să mă ungă pe suflet și să îmi dea starea aia de cald și bine. De asta am simțit nevoia și săptămânile trecute, așa că am întins mâna spre singurul volum de Maas necitit din bibliotecă. Nu mi-a prea ieșit figura.
Am romanul lui Moriarty în bibliotecă de mai bine de un an, cumpărând-o din impuls la un târg de Crăciun parcă de la lucru, unde cine dorea venea cu lucruri de acasă pe care le vindeau în scopuri caritabile. M-am dus și eu să văd ce e pe acolo și am dat peste cartea asta la 10 lei, pe care am și pus pe loc labele. Cum lista mea de cărți de citit e mereu în creștere, nu am ajuns deloc la ea până acum, când v-am zis că m-a apucat o poftă ciudată de romane de genul. S-a și văzut, am devorat cartea în câteva seri, mult mai puține decât mă așteptam, și mi-a plăcut mult.
Nu știu ce e cu mine în perioada asta, dar am o poftă dubioasă de cărți polițiste, thrillere sau orice are cât de cât de-a face cu lumea asta. Un proiect sângeros, am recitit după un roman de Rodica Ojog-Brașoveanu, acum un roman cu Agatha Christie ca personaj principal și pare-se că tot nu m-am potolit, că tot de din astea am chef în continuare. Am tendințe din astea toamna, nu primăvara, dar la cum e vremea afară, who can blame me…
Știți probabil deja că îmi place mult istoria și că îmi face o deosebită plăcere să citesc despre casa noastră regală. Nu numai, însă. Peste Martha Bibescu am dat demult deja și m-a interesat din start la fel, dacă nu chiar mai mult decât regina Maria. La fel de frumoasă, inteligentă și cu un abil simț politic, Martha a fost o femeie al naibii de interesantă și influentă, deși nu chiar de pe aceeași treaptă ca regina. Aflate în competiție și oscilând între prietenie și rivalitate, cele două mi se par aparte în istoria noastră, iar dacă despre regina Maria am citit mai mult, nu același lucru îl pot spune și despre Bibescu.
Și mă întunec e un roman pe care sigur nu aș fi ajuns să îl citesc dacă nu era Shauki să mă bată la cap cu el săptămâni bune. Coperta nu îmi place de nicio culoare, descrierea nu m-a atras deloc și nici nu m-a prea făcut să îmi dau seama despre ce e vorba de fapt, nu o aveam deci deloc în vizor. Bătaia de cap și stresul moldovenesc au efect, pare-se, so here I am, vreo 2 săptămâni mai târziu.
Neil Gaiman e un autor ciudat cam din orice punct de vedere ai privi lucrurile. Stilul lui e foarte, foarte aparte, atât de aparte că ori îți place de mori, ori îl detești. Eu sunt pe undeva la mijloc. Am citit vreo patru cărți de-ale lui până acum. Două nu mi-au plăcut deloc ca scriitură, deși mi-au plăcut ideile din spatele lor și pot aprecia mintea și talentul din spatele lor (American Gods și Good Omens). Două chiar mi-au plăcut mult: Coraline și 
Dacă există o serie pe care am vânat-o și mi-am dorit-o enorm, apoi asta e. Nici eu nu mai țin minte când am auzit prima oară de ea, dar coperta mi-a rămas fixată în minte imediat, iar ideea unor Londre paralele mi-a gâdilat rău sensibilitățile literare. Am stat, m-am învârtit, nu le-am comandat nici eu nu știu de ce (e genul de serie pe care aș prefera oricând să o citesc în engleză), iar apoi am aflat că va apărea la editura Nemira, așa că am luat-o ca pe un semn și am stat pe fundul meu până am putut să o cer. Here it is then.
Cori's Bookfrenzy 