spiritualitatea creştină (iniţial evanghelică, ulterior monahală, exemplară însă şi pt mireni) este una „apolinică”, dacă e să folosesc o categorie nietzscheeană.

dihotomia fundamentală a naturii umane (trup, suflet)-precum e considerată din punct de vedere creştin- transformă fenomenologia umană într-un context (ascetic şi deci potenţial masochist) de continuă polemică între numitele „contrarii”. în acest sens sunt mobilizate cantităţi impresionante de energie psihică, „lupta”, pe viaţă şi pe moarte, germinând „mântuirea”.

ce fel de mântuire? mântuirea de păcat, desigur. şi cum păcatul este văzut în esenţă ca o concupiscenţă, foarte repede se constituie o dialectică teologică (monahală) care să promită „despătimirea”, sau mântuirea faţă de patimi, Hristosul Pantocrator şi Restaurator al ontologiei umane(precum e portretizat În Noul Testament) căpătând acea coloratură morală care-L transformă într-un Legiutor şi Judecător al faptelor umane. aşadar accentul se mută de la ontologic spre moral, moralitatea fiind prin excelenţă patria spiritelor mici.
aş numi acest proces extraordinar de complex, abia schiţat aici, „căderea în morală”. erosul -energie a ekstaticului şi adevărat instinct al morţii – e privit „după cădere” superficial de către adepţii unui simplu Mântuitor de păcate, iar manifestările erotice trebuie conformate obligatoriu cu „legea morală” a Bisericii. leul trebuie să devină pisicuţă.

salut prin acest comment articolul lui Alex şi m-ar bucura o cartografiere mai aprofundată acestui subiect din partea sa. dar mai intâi domnia sa ar trebui să îmbrace ascetica rasă a Spritului, care nu dă raze leneşilor.