Ce spuneți, e posibil ca un agent al securității care urmărește îndeaproape viața unui cuplu să se întoarcă împotriva sistemului pe care îl reprezenta cu tărie înainte și să devină empatic cu viața și libertatea umană?

În cuplul urmărit, bărbatul e dramaturg, deci întotdeauna un potențial pericol pentru că are prostul obicei de a gândi. Însă e atât de discret, iar piesele lui par atât de „nevinovate” de păcatul rebeliunii sau al apetenței pentru subtilități politice, încât nu ridică niciun semn de întrebare. Decât eventual prin compania mai rebelă pe care o are, colegii lui de breaslă. Reprezentanții securității sunt prezenți mereu în viața lor, fie la reprezentațiile pieselor lui, fie șantajându-i soția cu viitorul carierei ei pe scenă dacă nu continuă să ofere servicii periodice de o natură compromitățoare.

Informatorul pornește foarte tăios, pus pe deconspirări întru propășirea partidului, iar pe parcurs se întâmplă ceva. Cuplul are ceva ce lui îi lipsește. Are iubire, are susținere reciprocă, fiecare dorește să-l vadă pe celălalt fericit, mulțumit. Informatorul are o viață singuratică, e vizitat la cerere, uneori, de câte o domniță contra cost, eveniment care se încheie la minut pentru că o așteaptă următoarea afacere în minutul următor. În viața cuplului, există o legătură invizibilă care oferă comuniunea după care tânjește orice om de-a lungul vieții. După care probabil nu știa că și el însuși tânjea, fiind atât de dedicat muncii asidue de informator și urmăritor rece.

Aude toate sunetele din apartamentul celor doi și vede exteriorul blocului în care locuiesc. Obiceiul zilnic de urmărire îl introduce în mai-mult-decât-viața lor, îl face într-un mod straniu parte din familie. Astfel încât, atunci când știe că ea urmează să se deplaseze la sarcina nedorită de a-l mulțumi pe unul dintre șefii securității și, înainte de a ajunge la destinație, se oprește într-un bar, informatorul se apropie de ea ca un fan oarecare a unei actrițe (ce este ea, până la urmă) și îi oferă încurajări și aprecieri pentru cariera pe care o are, determinând-o să nu se mai ducă la securistul aflat în așteptare.

Pentru că aude toate sunetele, aude și muzica pe care o ascultă aceștia. Aici – o secvență care ar putea reprezenta o piesă de rezistență a replicilor din scenariu și totodată și un miez al credinței intelectualității vizavi de reprezentanții partidului oprimant. Georg Dreyman e dramaturgul nostru:

Georg Dreyman într-o discuție cu prietenii în apartamentul său, considerat cel mai sigur și „neascultat” loc din tot orașul:

– Știți ce a spus Lenin despre Appassionata lui Beethoven: „Dacă continui să o ascult, nu voi mai duce la bun sfârșit revoluția”. Poate vreun om care a ascultat această muzică, care a ascultat-o cu adevărat adică, să fie realmente o persoană rea?

Ceva similar i se întâmplă și informatorului Hauptmann Gerd Wiesler când începe să nu mai raporteze în scris tot ce aude în arpartament, locul în care e ascuns un anumit articol periculos destinat pentru a ajunge în Vest, când începe să ofere o interpretare diferită (și inofensivă) cuvintelor auzite.

Faptele lui nu vor rămâne fără urmări, atât pentru cuplu, cât și pentru el. De bună seamă, putuse anticipa, însă probabil anumite consecințe nu pot fi prevăzute. Un sistem distrugător care lucrează cu natura umană inevitabil coruptă va distruge măcar ceva din ceea ce atinge. Totuși va crea și conexiuni considerate înainte cu totul improbabile.

Mă tem că, dacă mai continui, nu mă voi putea opri, e un film despre care se poate discuta, se pare, nelimitat. Vă las în final încă o replică ce pare să descrie extrem de bine fisurile din sistem pentru cine are ochi să le observe. Tot o replică a lui Georg:

Georg Dreyman:
– Biroul național de statistică de pe strada Hans-Beimler numără totul, știe totul: câte perechi de pantofi cumpăr pe an: 2-3; câte cărți citesc pe an: 3,2; și câți studenți absolvă cu note maxime: 6.347. Dar există o statistică ce nu este colectată, poate pentru că astfel de cifre provoacă durere chiar și funcționarilor: și anume rata sinuciderilor.

Nu e doar un fel de a spune, e o descriere extrem de scurtă a ceea ce pare să urmărească filmul norvegianului Joachim Trier, în care îl vedem pe cunoscutul Stellan Skarsgård (care joacă și în recent menționatul Melancholia împreună cu preachipeșul său fiu Alexander Skarsgård), americanca Elle Fanning și recidiviștii Trier, Renate Reinsve și Anders Danielsen Lie, pe ultimul văzându-l deja în cel puțin 3 filme.

Prima jumătate de film, îl privim cu dispreț pe tatăl familiei (regizor respectat în trecut, acum într-o pauză nedefinită) pe care o părăsise când fiicele erau încă mici, lăsând familia să locuiască în casa lui natală fără să aflăm motivele acestei despărțiri care produce traume de nevindecat în toți cei rămași în urma golului lăsat de el. Pe undeva, asta a fost una dintre nemulțumirile mele, că nu aflăm ce incongruențe dau naștere acestei rupturi, deși semne ale ei sunt plasate la răstimpuri prin scenariu. Însă adevărul, pe de altă parte, e și că un film nu e nevoit să spună toate detaliile, e suficient să le sugereze, imaginația noastră construind restul neexprimat și concentrându-se apoi asupra elementelor care contează.

Supraviețuiește sau trăiește fiecare dintre personaje așa cum reușește cu aceste dureri profunde de-a lungul timpului, fiica mai mare ajungând – în mod paradoxal – să activeze în același domeniu larg al tatălui (deși teatrul e strămoșul cinematografiei, iar tatăl are o anumită repulsie față de teatru), iar fiica mai mică își face o familie și are un fiu. Chiar dacă la suprafață, ambele par să fie realizate, una având succes în carieră, cealaltă în viața de familie, ambele suferă, fiecare în felul ei, actrița având accese de panică de atac înaintea reprezentațiilor și altele depresive în perioadele dintre piese, cea mică amintindu-și scene din filmul tatălui lor în care jucase ea însăși, după finalizarea căruia el a dispărut de lângă familie.

Revenirea acasă a tatălui cu ocazia înmormântării fostei lui soții (mama fetelor) învie traumele și nemulțumirile, accentuează emoțiile. Și cele rele, și cele bune.

Cealaltă relativ jumătate de film descoperim un tată-regizor-scenarist care ascunde la rândul lui traume personale, trăite chiar în această casă natală, pe care acum ar vrea să le ecranizeze, probabil pentru a exorciza parte din întunericul lăuntric. Dar asta nu e tot. Deși nu suportă teatrul și refuză să se prezinte la invitațiile la reprezentațiile fiicei sale, el admiră enorm talentul și interpretarea fiicei sale, fapt care ajunge la ea într-o formă în care aceasta nu-l poate accepta drept compliment, ci o irită și mai mult. Pentru că el vrea să îi dea rolul principal (al mamei lui, deci a bunicii ei) chiar ei pentru a-l interpreta. Refuzul ei de a participa la acest „proiect de familie” îi destabilizează însă pe amândoi, lucru care impresionează inevitabil, dându-le amândurora un sentiment de inutilitate și gol, fiecăruia în felul lui.

Fiica cea mică, nu mai puțin afectată, cea care încearcă să dea o șansă acestui proiect, începe să cerceteze la bibliotecă istoria bunicii lor și perioada în care aceasta fusese prizonieră torturată de naziști. Fiind fiica mai mică, ea nu resimțise impactul abandonului la fel de puternic precum fiica mai mare pentru că avusese mereu un sprijin atât în mamă, cât și în sora sa mai mare. Refugiu de care sora sa mai mare nu avusese parte.

Destabilizarea pe care o produce acest refuz al fiicei actrițe de a participa la recuperarea memoriei bunicii și la actul terapeutic al tatălui (un film cu sentimental value adică) îi aduce într-un punct de criză care îi va pune față în față, fapt care poate fi foarte benefic dacă părțile știu să profite de el.

Las și ceva de descoperit pe cont propriu – poate cel mai important lucru, cel pe care am evitat să-l spun (și nu mă refer doar la finalul filmului). Impresia pe care mi-a lăsat-o acest film e faptul că, în străfunduri, există mereu mai multe drame pe care nu le cunoaștem atunci când ne vine să acuzăm sau să disprețuim pe cineva. Dacă am avea acces la toată istoria omului disprețuit s-ar putea să aflăm că nu suntem singurele victime, singurii care au dreptul să sufere și să facă greșeli. Desigur că niciun rău nu este, până la urmă, justificabil sau justificat. Însă adevărul poate face totuși oamenii liberi și de ură.

Am auzit ulterior că filmul are șanse la nominalizări importante. Chiar sper să fie nominalizat. Merită din multe puncte de vedere.

O ficțiune care s-ar fi putut întâmpla și în realitate (la fel ca 1917 dacă vă amintiți). Un japonez care este acuzat pentru uciderea unui american pe o insulă americană fictivă (la granița cu Canada), într-o comunitate ce găzduia atât japonezi, cât și americani în tumultoasa perioadă a Războiului Mondial 2 și a perioadei ulterioare.

Dincolo de acest fir principal, avem un fir ce se desfășoară în surdină, cu intermitențe, printre care ni se povestește contextul, în care avem doi copii, un american și o japoneză îndrăgostindu-se unul de celălalt. Poveste considerată interzisă, care continuă însă în secret până la vârsta măritișului, când se produce și virarea spre păstrarea tradițiilor și alegerea unui mire de aceeași naționalitate.

Americanul cu pricina, ajuns, la fel ca tatăl său, jurnalist și pasionat de adevăr și investigație, Ishmael Chambers (Ethan Hawke) suferă teribil în urma scrisorii de adio, în special când i se și refuză o ultimă îmbrățișare.

Însă, în urma investigațiilor și curiozității lui, pune mâna pe niște informații și dovezi care poate rezolva cazul juridic într-o clipă și pendulează dacă dă informația în vileag sau nu. Acuzatul e tocmai soțul fostei lui iubite din copilărie-adolescență. L-am putea numi „rivalul” lui. Ajutarea lui însemna, nu-i așa?, reîntregirea familiei și revenirea la starea de fericire deplină a cuplului.

În acest punct al filmului, mi-a semănat cu un alt film memorabil, Malena. Și acesta ridica aceeași minge la fileu: ce faci când îi poți salva viața, recâștiga demnitatea, oferi un viitor omului iubit știind că asta îl va duce și mai departe de tine? Ce faci când fericirea celuilalt stă în mâinile tale cu prețul nefericirii tale?

Well, vă las să descoperiți, atât vă spun că are și o regie interesantă pe alocuri și e realizat după un roman de succes cu același titlu.

O secvență din Endeavour, stând de vorbă cu cea care ar fi urmat să-i fie soacră:

Endeavour: You’re still at er… Byers Hall?

Caroline: What a memory you have.

Endeavour: Hm. Well, for some things.

Caroline: You were there often enough, I suppose.

Endeavour: Is William still at home?

Caroline: No. He’s visiting Susan. And Henry, of course.

Endeavour: Of course.

Caroline: Henry’s at New Carthage now. Head of the Law Faculty. The youngest they’ve ever had.

Endeavour: Yes, I read something about that.

Caroline: He’s done very well for himself. And you, Morse? What have you accomplished?

Endeavour: Not so much, I don’t suppose, by comparison. Well, if you need any assistance, then I’d certainly like to help. Here’s my card. My home number’s on the back.

Caroline: Well, I’m sure that won’t be necessary.

Endeavour: Well, if you can think of anything.

Caroline: A policeman?

Endeavour: A detective.

–

(at her husband’s death)

Endeavour: Caroline. I’m so, so sorry.

Caroline: Are you?

Endeavour: Yes, of course. Edgar was always very decent to me.

Caroline: Well, he always had a weakness for failures. The Assistant Chief Constable was a golfing friend of Edgar’s. I asked him about you. And he said that you’d never amount to much. You didn’t even pass your sergeant’s exam. You see, I was right about you, even then.

.

.

PS: Examenul de sergent pe care „nu-l luase” Endeavour era examenul pe care îl dăduse și fusese făcut „pierdut împreună cu altele”. Întrebat de către Endeavour câte alte lucrări de examen se mai pierduseră împreună cu a lui, inspectorul general i-a răspuns într-un final că doar a lui. Explicația este faptul că Endeavour deranja mafia din interiorul poliției cu anchetele sale prea precise și oneste, iar colegii și superiorii de la celelalte unități căutau mereu să-l împiedice să avanseze (fapt care nu va reuși în timp).

Legendă:

Susan: fosta logodnică

William: fratele ei

Henry: actualul ei soț

Caroline: mama lui Susan

Edgar: tata lui Susan

Ceea ce se anunță a fi o promisiune de libertate și de viață decentă se transformă, la început de Război Mondial II într-un calvar. Mai ales când ești acuzat că ai fi spion fără să fii și închis împreună cu marii trădători în Franța ocupată de germani.

Șahul este cel care îl salvează, ajungând să joace și să îi predea lecții de șah comandantului. Însă familia lui este înștiințată devreme că el e deja mort, în timp ce lui ajunge să i se permită să scrie scrisori acasă cu condiția că nu va primi niciun răspuns, pentru că e interzisă primirea de informații din exterior.

Când este totuși eliberat, rămâne de văzut ce mai găsește. Nu vă spun tot, la ăsta trebuie să rămână și ceva de descoperit. Vă dau trailerul în schimb și vă spun că sunt foarte tentante toate scenele cu șah, începând chiar de la prima scenă a filmului și modul în care vor reuși să își construiască piese și tablă în închisoare.

Fred Thursday: In the end, we all pick a team. Or a team picks you.

Endeavour: Not if you’re no good at sports. I was always the last to be chosen. The one neither side wanted in the team.

Fred Thursday: I chose you.

–

Endeavour series

“If Manech were dead, Matilde would know. Since the death notice, she stubbornly holds on to her intuition, like a flimsy wire. She never gets discouraged.”

A Very Long Engagement – Un Long Dimanche de Fiançailles (2004)

Audrey Tautou

Gaspard Ulliel

Jodie Foster

regizor: Jean-Pierre Jeunet

Pentru că Brutalistul a fost un film interesant și ca linie epică, și ca interpretare, și ca preocupare cu arta arhitecturală, și ca temă (a adaptării imigranților într-o țară ca SUA), și ca distribuție și dificultate a rolurilor, eram curioasă dacă A Complete Unknown reușește să-l detroneze în impresia mea (impresiile juriului le-am văzut deja și nu mă impresionează, nici influențează, ăsta cred că e farmecul când ai o pasiune, te poți desprinde de alte receptări pentru a ți-o forma pe a ta).

În primul rând, faptul că unul e biografic, iar celălalt e ficțiune (deși Brutalistul nu e ficțiune decât dacă îl puricăm la pașaport, pentru că s-au găsit diverse corespondențe cu anumiți arhitecți care au avut parcurs similar cu al personajului, chiar dacă e suma mai multor vieți reale pe bucăți) nu reprezintă neapărat un atu. Putem avea o biografie prost făcută și o ficțiune bine închegată.

A Complete Unknown e un film de impact, cred că sarcina juriului de a alege între personajul lui Adrien Brody și cel al lui Thimotee Chalamet pentru cel mai bun rol principal masculin a fost (sau ar fi trebuit să fie, în orice caz) una dificilă pentru că amândoi au roluri bine definite, credibile și dificile. Filme grele, roluri grele, probabil de-asta îmi vine greu să desprind „cel mai bun film” de „cel mai bun rol masculin”. E greu de spus care dintre ele iese în evidență mai mult, care e mai bine interpretat și mai meritoriu. Poate balanța dificultății chiar înclină spre Chalamet. Interpretează 40 de piese ale lui Bob Dylan pe parcursul filmului: vocea lui, interpretarea lui la chitară și muzicuță. Care mai și sună foarte bine, curat. Din punctul acesta de vedere, al efortului depus, Chalamet îmi pare că iese în avatantaj.

Firul epic nu are un parcurs clasic unui film sau unei povești, tinde să fie cumva liniar. O recenzie spunea că nu respectă formatul clasic de „rise-fall-learning-experience-comeback” și că e mai degrabă o linie de „all rise” deși una tulbure și neclară. Eu aș zice că deși, într-adevăr, are un fir ascendent (succesul lui Dylan care capătă amploare), acest ascedent e secondat mereu de o umbră a personalității lui, o anumită indiferență în relațiile cu genul feminin, o anumită afectare (care părea existentă și înainte de succes), o anumită suprapreocupare de sine și neprețuire a celuilalt. Din acest punct de vedere, e preferabil ca astfel de artiști să rămână singuri cu cariera lor, fără oameni pe care să-i nefericească lângă ei.

Pe de altă parte, în carieră, dacă la început îi admira enorm de mult pe înaintașii lui, a căror activitate muzicală, creativitate o privea așa cum un copil privește la părintele atotputernic, pe măsură ce compune și capătă recunoaștere, se desprinde de aceștia și introduce în muzica sa elemente moderne (chitara electrică) în ciuda rezistenței lor și a unei bune părți din fani. Există o evoluție a artistului Bob Dylan care virează muzica spre o dimensiune necunoscută fanilor lui (lor, a folkiștilor) în ciuda împotrivirii mulțimii. Evoluție, desprindere care e bine să aibă loc dacă artistul din el simte nevoia să o facă. Maturizarea unui artist – dacă simte nevoia acestei schimbări – trebuie să aibă loc așa, cu urmarea propriului stil indiferent dacă mulțimea te urmează sau nu. Cei care vor vedea în creația ta un bun vor veni. Dacă acela ești tu în prezent, atunci merită să te arăți artistic așa ca cei care te apreciază să-l aprecieze pe cel care ești.

În sensul acesta, există o o replică ce mi-a rămas în minte. Ea exprimă, după mine, orice criză sau orice impas pe care îl întâmpini atunci când vezi înainte altceva.

Într-o discuție contradictorie cu Joan Baez cu privire la repertoriul pe care să-l adopte la un concert, Baez prefera să rămână la piesele lor clasice folk pentru că lumea pe acelea le așteaptă, pe când Dylan prefera să-și interpreteze noile sale compoziții zicând:

– Ce să fac, să cânt toată viața Blowin’ in the Wind?

Există o plafonare în care unii artiști nu vor să rămână dacă întrezăresc un drum diferit în față.

Filmul creează reacții ambivalente, așa cum sunt și oamenii din jurul nostru, cum e și viața. Tocmai de aceea merită văzut și cunoscut un personaj care e și persoană (încă în viață). În cel mai rău caz, vă alegeți cu o frântură din viața unui artist, nu urmărește toată viața lui, doar câțiva ani. Bob Dylan a primit și Premiul Nobel pentru Literatură în urma versurilor din compozițiile sale. E singurul artist muzical care a primit așa ceva. În cel mai bun caz, vă trezește interesul de a-i asculta măcar câteva piese. Eu am ascultat deja 3 albume cronologic și sper să ajung și la cele cu electrică. Deși piesele emblemă sunt cunoscute, probabil, de majoritatea.

Enjoy și curioasă de impresiile voastre.

Edward: Tell him what?

Grace: That God exists.

Edward: You can’t tell people a thing like that. God is not information. God’s a conviction. It’s like love. You don’t tell love, you feel love.

Am vrut să văd HOPE GAP (2019) pentru actorul care îl interpretează pe fiul celor doi, Josh O’Connor (Prințul Charles din The Crown, de exemplu), însă trailerul mi-a dezvăluit o atmosferă aparte și profundă și per ansamblu. E scris și regizat de William Nicholson, același care a scris și Gladiator, Les Miserables 2012, Shadowlands, Elizabeth: The Golden Age, Unbroken.

Părinții de vârstă mijlocie ai lui Jamie (Annette Bening și Bill Nighy) par a se afla într-un veșnic joc de-a șoarecele și pisica, ea interpretând fiecare gest sau cuvânt al lui ca un afront la adresa ei, el retrăgându-se tot mai mult în carapace sau relativizând situațiile la fiecare astfel de atac. Dialogul curge bine atât timp cât se discută lucruri inofensive, cât nu discută despre ei înșiși, despre fiul lor. Cu cât ea încearcă mai mult să-l determine să vorbească despre ceea ce îl nefericește, cu atât el se simte mai incapabil. Și să vorbească, și să rămână în preajmă.

Jamie știe ce așteptări să aibă de la dialogul lor atunci când vine la ei în vizită, însă îl va surprinde chiar și pe el faptul că tata vrea să plece. Jamie e chemat să atenueze impactul, șocul despărțirii, despărțire la care nu vrea să asiste, dar la urmările căreia va lua parte în mod sensibil.

Jamie este copilul care devine adultul familiei când cei doi copii, părinții, se ceartă. El este, deja, oricum acel adult, doar că nu e observat. Tatăl îl vede mult mai adult decât îl vede mama. Tatăl îi invidiază atmosfera solitară (independentă) de la oraș în care s-a mutat, mama nu ratează nicio ocazie de a i-o ironiza, minimaliza ca fiind insuficient de fericită sau el insuficient de priceput să fie fericit pentru că seamănă cu tatăl său.

În ciuda atitudinii mai distante, taciturne a tatălui și a celei războinice, nemulțumite, manipulatoare a mamei, Jamie ține legătura cu amândoi, în special cu mama, suportându-i atacurile pe care i le interpretează mai îngăduitor decât ne-am aștepta, suferind cu fiecare în parte.

Îi înțelege pe fiecare, ăsta mi se pare unul dintre aspectele fascinante în film. În același timp, radiografiază corect problemele dintre ei și soluțiile cu care vine atât înainte de despărțire, cât și după despărțire. Își amintește tulburat cum părinții îl săltau ca într-o hilintă de brațe, între ei, atunci când era mic. Acum, fără să își dea seama, el devenise cel care îi saltă pe ei în sus, susținând moralul fiecăruia.

Un alt lucru fascinant mi s-a părut faptul că aflăm despre relația cuplului după ce aceasta se destramă tocmai din gura taciturnului care îi povestește fiului povestea lor de dragoste. Nu cred că l-am văzut pe tatăl atât de vorbăreț în tot dialogul dintre el și soție cât l-am văzut în destăinuirile față de fiu. Dintr-odată, în dialogul cu propriul fiu, redevine el însuși.

O altă porțiune emoționantă mi s-a părut un anumit dialog dintre Jamie și mamă, în care aceasta, nefiind dispusă să își analizeze parcursul relației și autocritic, se refugiază într-o atitudine permanent acuzatoare față de toți ceilalți și și autodistructivă. Recunoaște față de Jamie că s-a gândit să dispară de pe lume, idee care apare de mai multe ori din dialogurile lor. Jamie îi spune aici ceva memorabil, ceva ce așteptăm de fapt toți din partea alor noștri:

– Dacă tu o să vrei la un moment dat să o închei, eu nu o să te pot obliga, nu te pot forța să lupți, mai ales nu te pot obliga să lupți să trăiești pentru mine. O să te înțeleg, dar vreau să știu înainte, nu vreau să fie un șoc, vreau să am timp să-mi iau bun rămas. Însă, dacă o să reușești să trăiești cu ea și să înduri durerea asta, atunci o să știu și eu că, indiferent cât de greu ar fi, o să pot să răzbesc și eu pentru că tu ai reușit asta înaintea mea!

Teribil de profund film și multe de observat în el. Mă opresc, că nu mai găt.

Soundtrack emoționant, de asemenea, vă las mai jos trailerul și o piesă.

Titlul Hope Gap provine de la denumirea unei zone joase de la malul mării unde îi plăcea lui Jamie să meargă cu părinții, aproape de casă. A fost tradus în română cu Ceea ce ne desparte. Cred că ar fi meritat să păstreze tensiunea din versiunea în engleză. Poate un: Deschizătura/Fanta/Prăpastia speranței.

PS: text scris în februarie 2025

First, prefer titlul din limba engleză pentru că e mult mai generos semantic și sună mai dramatic, mai aproape de atmosfera filmului. Originalul însă e în franceză (deși în franceză sună mai mult a comedie), ca producția, dar se vorbește în 3 limbi, ca în război. În engleză ni se spune că mai poartă titlurile de Darling Buds of May și The Evacuation.

Despre asta e vorba. Despre evacuarea propriilor locuințe, despre disperarea că ești invadat în propria țară, propriul sat, propria casă și trebuie să îți strângi jucăriile și să pleci acolo unde sunt mai puține șanse să ajungă inamicul. Germanii se apropiau. Am putea redenumi filmul Exodul francezilor.

Pentru a scrie scenariul, Christian Carion s-a inspirat din povestea mamei sale, căreia îi dedică filmul. Originară din orașul Cambrai, în nord, ea plecat de acasă în 17 mai, la fel ca cele 8 milioane de francezi care au fugit de armata germană, în mai 1940. În timp ce mareșalul Pétain îi asemăna cu niște „fugari”, Carion crede, dimpotrivă, că aceștia sunt „uitați de istoria oficială”, față de care cinematografia a manifestat puțin interes. Regizorul a adunat multe alte mărturii de la persoane care au trăit evenimentul. El a reușit să le obțină făcând un apel la martori, care suna astfel:

„Am nevoie de voi, de mărturiile voastre despre aceste săptămâni în care totul s-a schimbat. Acest film va fi într-un fel al vostru, pentru că voi încerca să mă inspir cât mai bine din ceea ce bătrânii voștri sau voi înșivă ați păstrat în memorie”.

Între localnicii satului Lebucquière care se pun la drumul dificil al exodului, se află și un tată german (August Diehl) cu fiul lui de 8 ani, care fugiseră din Germania ca să nu fie luați pe sus din cauza împotrivirii față de nazism. Arestul îl ajunge pe Hans și în Franța pentru că, în vreme de război, fiecare suspectează pe fiecare mai ales dacă e prins cu vreo minciună, iar Hans se dăduse belgian pentru a nu trezi suspiciuni.

Câteva momente care mi s-au părut memorabile.

În vremea în care nu erau telefoane mobile și trebuia totuși să lași mesaje cunoscuților, familiei pentru când vor trece pe la casa ta să te caute. Unde te vor găsi ei? Trebuie să găsești soluții pentru a putea comunica cu celălalt în absența lui. Un mesaj care să îl aștepte pe când se va întoarce. Unii își scriu pe poartă unde pleacă. Fiul lui Hans împreună cu învățătoarea din sat găsesc ca soluție – pentru când acesta va ieși din închisoare și îi va căuta – mesaje lăsate pe tablele din școlile localităților prin care trec. Un prim astfel de moment, în care Hans găsește mesajul în școala lor, este cu totul impresionant. La găsirea acestui prim mesaj din partea fiului lui, pare că l-ar fi regăsit chiar pe el.

E greu de ales cel mai puternic sau emoționant moment din film pentru că sunt multe. Totuși, cred că cel mai de impact l-am resimțit a fi acesta. Pe drumul străbătut de sătenii din Lebucquière spre sud, se întâlnesc la răstimpuri cu nemți fie terestru, fie pe sus, când trebuie să fugă din calea avioanelor, neștiind dacă vor trage după ei. Învățătoarea merge uneori în avans în recunoaștere pe drumul pe care intenționează să continue cu caravana.

De data aceasta, se întoarce rapid, nu spune ce a văzut, dar îi cere insistent primarului (care și conduce grupul) să o ia pe drumul de sus, nu pe cel normal de jos. Fără să dea explicații. Îi strigă cu toată puterea pe copii (ca și cum s-ar afla la școală și urmează să facă o activitate foarte interesantă împreună) să i se alăture toți într-una dintre căruțe, după care începe să cânte împreună cu ei (așa, ca la școală) un cântec vesel. Extraordinar de vesel și extraordinar de tare. Atât de tare, încât să acopere șocul de pe fețele sătenilor care îi urmează și care au timp să observe drumul de jos pe care l-au evitat și tragedia care se întâmplase pe el cu, probabil, doar puțin timp înainte. Clipul 1 din comentarii. Învățătoarea este una dintre eroinele filmului prin refuzul de a se lăsa copleșită de drama mutării, de a avea grijă de fiul lui Hans până la reunire, de tragediile văzute pe drum, ci ia inițiativa să transforme acest exod într-o trecere suportabilă și chiar veselă pentru cei din jur.

În paralel îl urmărim și pe Hans care, ieșit din închisoare, caută drumul spre sat și apoi spre sătenii porniți la drum. Pe acest drum însă se întâlnește cu diverși cunoscuți și necunoscuți, între care și un scoțian (Matthew Rhys), care îi va deveni sprijinul potrivit și care va alege să trăiască extrem de transparent față de propriile convingeri în ciuda oricărui risc. Deși a avut un rol scurt, mi-a făcut o impresie suficient de puternică încât să caut mai apoi filme cu el.

Cât de folositor e într-un război să ai în echipă oameni care pot vorbi limba inamicului, nu? Îi poți învinge cu propriile arme intrând în diverse roluri. Așa este Hans pentru scoțianul Percy când preia un sistem de telecomunicații dând germanilor săi informații false cu privire la un atac. Lupți împotriva conaționalilor tăi dacă acești conaționali omoară nevinovați. Nu vă dezvălui tot, vă las să descoperiți și surprizele.

PS: text scris în decembrie 2024

Am așteptat filmul ăsta pentru încărcătura istorică, artistică (arhitecturală) și emoțională pe care o anunța. Și pentru actorii ce urmau să interpreteze. Nu m-am înșelat în privința lui și mă bucur că a luat câteva premii, între care și Adrien Brody pentru cel mai bun actor. Mai rămâne de văzut A Complete Unknown ca să pot face o comparație, însă consider că premiul pentru Brody a fost meritat pentru că rolul a fost dificil și bine interpretat, l-am așteptat. Nu e de mirare că Brody a intrat ușor în rol pentru că mama sa a avut un parcurs asemănător, fiind unguroaică ce a emigrat în SUA și cu origini evreiești. Accentul „făcut” de Brody e, de asemenea, nimerit.

Chiar dacă este o ficțiune, nu este în întregime o ficțiune. Filmul e prezentat ca nefiind o biografie, ci fiind o îmbinare a mai multor istorii. Scenariștii și-au dorit ca filmul să nu urmărească în întregime biografia unei persoane reale pentru că, în felul acesta, spectatorul nu se mai concentrează la ideile din film, ci migrează doar înspre veridicitate, spre istorie. Filmul se dorește mai mult de atât. Ca element corespondent în realitate pentru o parte din viața personajului, îl avem pe arhitectul maghiar-german de origine evreiască Marcel Lajos Breuer (1902 – 1981), care emigrează de asemenea în State, deși mai devreme, și care s-a format la Bauhaus. Interesante comparațiile dintre creațiile arhitectului real și ale personajului Laszlo Toth din film, arhitect evreu maghiar, supraviețuitor al Holocaustului. Soția și nepoata lui vor fi și ele supraviețuitoare ale Holocaustului ce i se vor alătura mai târziu cu intervenții din partea americană.

De reținut amestecul de promisiune a unei vieți (libere, de succes) reprezentată de America – mai ales ieșind cu traume din Holocaustul european – și realitatea din teren de care se va lovi treptat, pe parcursul anilor, în care victima pare să continue să fie victimă chiar dacă sub altă formă, iar salvatorii sunt interesați în primul rând de financiar și renumele propriu. Există cicluri ale vieții sale care încep pline de optimism, de avânt și care apoi se încheie sau se întrerup în dezamăgire, apoi colaborările se reiau și din nou se lovesc de impedimente.

De reținut felul în care se exploatau și se profita (din mai multe puncte de vedere) de unii dintre refugiați, care sperau să își găsească în America o viață normală, în care să își poată profesa meseria sau să se poată măcar întreține făcând orice muncă, remunerată cât de cât decent.

M-au atras construcțiile în care era angajat arhitectul. Construcții masive, aparent neatrăgătoare pentru ochiul obișnuit cu piese artistice fine, romantice, însă construcții care favorizau o iluminare interesantă și creativă, simbolică. De remarcat atât prima sa construcție după venirea în America (biblioteca bogatului van Buren, imaginea pe rândul 2 din colajul postării), cât și institutul Van Buren – un complex ce conținea și o biserică, proiectată extrem de inovator pentru momentul în care soarele urma să se afle fix deasupra domului și în care lumina avea să pătrundă în interior pe altar într-un anume fel. Veți vedea în imaginile din postare și din comentarii.

Sensibilitatea, inteligența și creativitatea lui Toth, voința și susținerea soției lui, în ciuda infirmității ei, în fața exploatatorului lui lasă o impresie puternică la finalul filmului. Final care vine, pe de o parte, ca o recompensă a unei vieți realizate, pe de alta ca o dezamăgire în urma unui vis care s-a pornit cu mare greutate, a înaintat șubred și pe care a trebuit să și-l adapteze mereu în funcție de greutățile întâmpinate. Greutățile puse, de multe ori, de oamenii din jurul lui. Afișul nu este făcut așa din întâmplare.

E un film care se întinde pe 3h20′, însă un film care trebuie văzut, observat și ascultat. Peste unele traume se poate trece doar cu o doză de inconștiență. Din unele traume poate nu se iese niciodată complet, dar, măcar parțial, prin transformarea durerii în artă. Iar creațiile sale sunt mărci ale construcțiilor în care a fost închis în perioada Holocaustului, emană atmosfera experiențelor avute de el și și pentru a rezista distrugerilor cauzate de posibile războaie, pentru a rămâne în picioare. Cam așa ar trebui să procedăm cu traumele. Să nu le ținem în interior, să le exteriorizăm în ceea ce creăm.

Curioasă de părerile voastre.

Am văzut Conclave. Un film polițist deghizat în haine catolice și nu subtil tezist, dimpotrivă simplist de tezist. Te ține curios pe durata lui, dar din alte motive decât ai anticipa înainte. Imagine bună, muzică potrivită pentru suspans (nu știu dacă s-ar putea încadra la thriller totuși), decorurile extraordinare (doar au fost plimbați prin Vatican), vestimentația, actori foarte renumiți și buni, care atrag spectatorii și interpretează excelent.

Filmul m-a ținut curioasă (și m-a interesat) pentru procedurile conclavului și pentru anchetele desfășurate; momentele cele mai satisfăcătoare par a fi cele în care se descoperă informațiile adevărate și sunt dezvăluite public. Deci un fel de film cu detectivi, dar nu la fel de bun ca un film cu detectivi. Dacă vă sunt familiare povestirile polițiste bune, acesta va fi cam dezamăgitor; cam prea suspect de la vedere e ascuns raportul (în loc să fie distrus, de exemplu), cam prea sincronizate anumite descoperiri. De la scenele de început care prezentau în detaliu procedurile de după moartea papei, mi s-a părut stranie insistența regiei asupra anumitor momente mai.. tipice legiștilor, scene care m-au făcut să mă întreb ce gen de film e acesta totuși.

Procedurile de alegere a papei și atmosfera generală sunt interesante. Construirea personajelor distincte – interesantă și ea, însă prea puțină nuanțare în același timp. Personajele pozitive sunt prea pozitive, cele negative sunt prea negative, un fel de „unul împotriva tuturor”, de aici sentimentul acut de simplist și tezist. Nu știu câtă greutate poate avea ideea că toți cei pe care îi cunoaștem sunt corupți, iar singurul perfect este cel pe care nu-l cunoaștem. Despre cei pe care îi cunoaștem aflăm tot adevărul disponibil și îl facem public, nu însă și despre necunoscutul perfect. Cam ciudată măsura.

Apoi discursul care subliniază superioritatea îndoielii față de certitudine poate fi viabil dacă vine pe fundalul credinței, al certitudinii. Ceea ce ar trebui contrat ar fi prea-certitudinea, cea care nu mai lasă loc de revelație, de taină. Îndoiala în sine nu este o calitate, însă dacă vine ca o contrabalansare a prea-certitudinii, poate fi. Poate ziceți și voi cum v-a părut discursul. La suprafață, pare un discurs binevenit, inocent. Depinde cât anume se pune la îndoială și pe cine.

Iar apoi discursul hotărâtor care vine la țanc pentru a face pace între cele două tabere, pentru a-i ajuta pe nehotărâți să se decidă spre alegerea bună, singura alegere posibilă (dintre atâtea posibile, nu-i așa?) conține niște clișee uzate care totuși sunt primite cu atât de multă gravitate, încât ai zice că acești cardinali nu au mai auzit în viața lor concepte precum iubirea aproapelui, primirea străinului etc.

Mă întreb ce priză avea filmul să nu fi avut actorii pe care îi are. Sunt vehiculate deja liste de Oscar, iar Conclave figurează la multe categorii, rămâne de văzut dacă va și fi nominalizat, însă nu mi se pare un film de Oscar. Eventual decorurile, costumele, care sunt formidabile.

E mai ușor de înțeles dacă știți câte ceva despre operațiune înainte de vizionare. Asta pentru că aspectele ce țin de semnificația operațiunii și procesul de organizare se desfășoară pe repede înainte și e nevoie să aveți fie o capacitate de familiarizare rapidă cu informațiile noi, fie o măcar vagă cunoaștere prealabilă. Ăsta e unul dintre punctele slabe ale filmului, o operațiune extrem de spectaculoasă, riscantă și complicată trebuie să poată fi digerată bine într-un ritm accesibil.

Povestea de dragoste ce se suprapune peste tensiunea principală a filmului dezvoltă și un interes de altă natură față de film, ceea ce e un atu, pentru că îndulcește atmosfera și ia din presiunea strict politică și de viață și moarte care planează.

Studiind puțin operațiunea în sine, aș zice că filmul merită văzut exact pentru piesele istorice, reale pe care le prezintă, e o operațiune extrem de spectaculoasă. Planul aliaților era să îi determine pe naziști să creadă că urmează un atac asupra Greciei și Sardiniei, ca apoi să desfășoare, de fapt, un atac nestânjenit, surprinzător asupra Siciliei. Însă, pentru a-i păcăli pe naziști să creadă că aliații au astfel de intenții, era necesar să pună la cale un plan în care să iasă la iveală anumite documente veridic măsluite pentru a da impresia de autenticitate din care să reiasă așa ceva. Iar aceste documente trebuiau să fie duse și lăsate de cineva într-un loc în care naziștii să aibă acces, dar în care să nici nu dea impresia că au fost plasate intenționat. Așa că trebuia să fie aleasă o destinație neutră, pe unde se putea presupune că ar circula aliații, însă cu mijloace de transport care să asigure integritatea documentelor așa-zis secrete. Destinația aleasă este Spania, țară neutră însă cu legături strânse cu naziștii, iar omul ales este un mort recent (fără nicio legătură cu domeniul militar) căruia îi construiesc o identitate de maior în marină, asupra căruia plasează documentele secrete și efectele importante, care zice-se va avea un accident aviatic și va ateriza în mare.

Dacă un astfel de proiect dădea greș, pierderile ar fi fost imense. Ceea ce mi se pare fascinant în plus e că astfel de tactici se întâlnesc și în jocul de șah. Abatere/deviere (deflection) și ademenire (decoy). Ambele descriu tactica din război, poate că cel mai bine o descrie cea de ademenire: atragi o piesă importantă într-un loc anume pentru a o îndepărta de zona importantă pentru tine, ca apoi să poți lansa atacul în zona eliberată. Pe scurt: păcălire.

Filmul are la bază cartea scrisă de judecătorul și ofițerul de informații navale Ewen Montagu, unul dintre organizatorii operațiunii, The Man Who Never Was, mai exact a doua ecranizare.

În film apare și personajul lui Ian Fleming, a locotenent comandorului Ian Fleming (fascinantul actor Johnny Flynn),care, de bună seamă, scrie. Naratorul istorisirii. Narator care, după terminarea războiului, scrie seria James Bond, folosindu-se de experiența militară acumulată.

Destul de mulți actori renumiți și reușiți în acest film, rămâne de văzut impresii pe care le aveți după vizionare.

Un thriller detectiv-polițist interesant. Nu doar prin distribuție (Christian Bale, un preferat), ci și prin introducerea unor personaje reale într-o ficțiune. Dacă vă uitați cu băgare de seamă la poza a doua, vedeți de vă seamănă cu vreun scriitor băietul. Edgar Allan Poe se înființează într-o investigație a unor omoruri produse la Academia Militară la care este și el cadet, la solicitarea detectivului retras din activitate Augustus Landor. Nu e inspirat din viața reală a lui Poe, dar știm că Poe a scris nu doar poezii lugubre, ci și povestiri polițiste oleacă gotice, oleacă groaz-nice, așa că ni l-am putea imagina cu ușurință asistând un detectiv în rezolvarea unor crime.

Fragilitatea exterioară e, de regulă, inducătoare în eroare, creând impresia că omul fragil e vreo trestie negânditoare, indecisă, fără simț critic. Dacă stai să cunoști mai bine omul, observi că de fapt fragilitatea aparentă ascunde niște principii puternice, o minte ageră și raționamente care pot întrece media. Uitați-vă bine la cei emotivi pentru că sunt mai profunzi decât relaxații și musculoșii lumii. Actorul reușește să întruchipeze bine acest paradox viu.

Pe lângă asta, ce mi-a mai plăcut și ce m-a dezamăgit în același timp. Același aspect. Dacă se poate imagina, nu-i așa? Cine nu l-a văzut și nu vrea distrusă vraja, să sară peste rândurile ce vin. :))

Detectivul se ascunde suficient de bine și suficient de prost, încât Poe, din simplu cadet, din ajutorul detectivului, să devină în final detectivul detectivului, identificând criminalul exact în legiuitor. Când crezi că ai asistat la rezolvarea cazului și, oficial, totul se termină, Poe revine cu analiza tuturor momentelor care l-au dat de gol pe detectiv. Iar acum stă în puterea lui Poe să hotărască ce face cu adevărul descoperit.

Curioasă de impresii, of course.

Louis Zamperini, ajuns alergător la Jocurile Olimpice de la Berlin, 1936, locul 8. Apoi pilot în armata americană și capturat de japonezi. Devenit în final creștin, având în spate și creșterea în credința creștină din partea părinților, și influența soției sale. Nu vreau să insist asupra firului epic. Doar câteva lucruri care mi-au atras atenția.

Angelina Jolie (regizoarea) a cam exagerat cu expunerea durităților, destul de surprinzător. Ca duritate, aproape că l-aș compara cu Patimile lui Mel Gibson. Ca fir epic și evoluție a personajului, îl asemănam cu un film care mi-e aproape de suflet, în topul personal, The Railway Man (2013, Collin Firth, Nicole Kidman), care vizează tot tratamentele dure ale japonezilor îndurate de prizonieri în lagărele lor de muncă. Nu mă îndoiesc, așadar, de realitatea pe care o prezintă Unbroken, doar că preferam poate ca aceste secvențe dure să fie echilibrate puțin – pentru a fi suportate mai ușor – de secvențe mai tonice, de bunătate. The Railway Man le conține, probabil tocmai datorită prezenței soției lui Lomax, motorul de viață, tandrețe și voință. Louie Zamperini a fost nevoit să apeleze în schimb mereu la amintirile din copilărie, la încurajările familiei și la credința pe care aceștia încercau să i-o insufle.

În primul rând, cred că filmul merită văzut și apreciat pentru viața acestui Zamperini și a colegilor săi care ne sunt descoperite în el. Astfel de mărturii sunt întotdeauna binevenite pentru a ne face conștienți de deciziile luate în istorie, impactul lor asupra oamenilor, felul în care puterea poate mutila un om (sau poate doar scoate la iveală răul care se află deja acolo), felul în care suferința și credința poate anima un om să supraviețuiască. Sau chiar să trăiscă din plin, în ciuda torturilor și condițiilor cu totul ostile. De notat că înainte de a fi prinși de japonezi, supraviețuiseră (2 din 3) pe o plută vreme de 47 de zile în larg, mâncând și bând extrem de puțin și de prost.

Louis Zamperini 1917-2014. Aproape 100 de ani.

Extrem de tonic mi s-a părut modul în care a reușit să se motiveze Zamperini în cele mai grele momente, reușind uneori să îi facă în ciudă torționarului lui, Mutsuhiro Watanabe, „Păsăroiul”, rezistând la tratamente la care alții ar fi cedat.

De la un punct încolo în suferință, Zamperini începe să se gândească la omor. Chiar speram să reușească, „legitima apărare” nu exista în acea lume.

Muzica și imaginea sunt alte motive pentru care merită văzut. Excelentă muzică, voi reda mai jos coloana sonoră (compusă de cunoscutul Alexandre Desplat și pentru alte filme), o puteți asculta în timp ce vă ocupați cu altceva: e o combinație de sensibilitate sufletească, de tonic, de armonie, de teroare.

Filmul sequel, făcut după aceeași carte și care acoperă perioada trăită de Zamperini după întoarcerea din război este Unbroken: Path to Redemption. Mai sunt însă ecranizări după viața lui Zamperini.

La 80 de ani, ajunge să alerge din nou la Jocurile Olimpice, acum în Japonia. Admirabil că a dorit să se întâlnească cu torționarii lui ca să îi ierte, mânat de aceeași credință. Doar Watanabe – ascuns mulți ani după război, declarat într-un final criminal de război, iar apoi amnistiat de americani în dorința de reconciliere cu Japonia – refuză întâlnirea. Oare de ce, nu?

Curioasă dacă l-ați văzut și impresii.

Aproapele tău
nu trebuie atins
cu niciun fir
de răzbunare,
mai degrabă
suferi ca stâncile
în eroziune.

Creștinismul tău
molipsitor
îl face pe Cristos
posibil
pe pământ
în formă umană,
imperfectă,
în oamenii păcătoși
și totuși
vii în cele nemuritoare.
Veșnici încă de pe acum
veșnici dintotdeauna
pentru totdeauna.

O melodie surprinzător de romantică pentru un film de război. Însă, până nu vezi filmul, nu știi ce poate fi emoționant în el. Dacă chiar se găsește ceva.

Reclama filmului spune că e inspirat din evenimente reale și că regizorul/scenaristul/producătorul Sam Mendes s-a folosit de amintirile bunicului său pentru a-l produce. Totuși, evenimentele – s-ar putea spune „prea eroice pentru a fi adevărate” – nu sunt adevărate, dar ar putea fi. Așa scriu cronicile. Există frânturi disparate care au fost relatate, dar firul roșu al filmului nu li s-a petrecut personajelor așa.

M-am uitat la câteva film de război (în ultima vreme s-au adunat destul de multe) pe care le-am găsit emoționante, vibrante, memorabile. De regulă spun că nu mor după ele din cauza violenței fără margini, a dramelor inimaginabile prin care au trecut oamenii – chiar dacă probabil nu fix așa ca în film, (deși precis în condiții mult mai aspre), însă sunt filme cu impact pentru sâmburele de adevăr pe care îl aduc în economia înțelegerii bucăților de istorie pe care o avem în spate. Ceea ce m-a impresionat în 1917 e tocmai doza asta de eroism ce nu poate fi certificat și de vulnerabilitate (care cred că ar putea fi certificată fără probleme).

Doi soldați englezi sunt trimiși din batalionul lor în celălalt batalion al Aliaților cu un mesaj de anulare imediată a unui atac, ce urma să se sfârșească într-un masacru. Pentru a preveni tragedia, trebuiau să treacă de linia frontului, prin terenul zice-se abandonat de către germani. Pe drum este omorât soldatul care are un frate în batalionul-destinatar și care era cel mai direct interesat să ajungă acolo cu mesajul. De aici urmează un parcurs eroic al soldatului rămas în viață ce reușește, în cele din urmă, să ducă mesajul și să-l și cunoască pe fratele prietenului său.

Ce m-a impresionat, dincolo de acest eroism: hotărârea de a duce la capăt sarcina la care s-a angajat, indiferent de evenimentele imprevizibile, de dificultate etc. E idealizat, sigur că da. Cu toate acestea, toți cunoaștem pe lângă noi oameni care sunt eroi datorită aceleiași hotărâri de a termina ce încep, de a-și ține cuvântul indiferent de condiții, de a fi om până la capăt. Uite de-asta mi s-a părut impresionant filmul. De-asta – sau și de-asta – merită văzute filme ca acesta.

După vizionare, melodia a căpătat o altă semnificație, chiar mai profundă, și o altă justificare. O nuanță a umanității care trece de granițe.

Asta e piesa.. declanșatoare.

PS: surprize scurte în film:

Colin Firth

Benedict Cumberbatch

Avem și actori cunoscuți aici, dar și unii mai noi sau noi pentru mine care încep să se facă remarcați. Pe lângă Jeremy Irons și de-acum-cunoscuta Oscar Sandra Hüller (pentru nominalizatele Anatomy of a Fall și Zone of Interest), remarcabil mi s-a părut George MacKay, despre care veți spune că nu știm prea multe.

Rolul principal pe care îl face tânărul mi s-a părut de aceeași forță, flexibilitate și natură precum i-a fost rolul din filmul 1917, care de asemenea m-a impresionat și despre care am scris (dau postarea în comentarii). Uitându-mă la Munich, îmi spuneam „Uite, ăsta are exact același rol ca în 1917! Trebuie să ducă „dincolo de linia frontului” un mesaj esențial și riscant, ar putea muri. Will he do it?”

În 1917, însărcinarea de a duce mesajul de oprire a planului de atac era primită de prietenul lui care avea frate în batalionul destinatar, el fusese doar partenerul, adiacentul, ajutorul lui. Secundul care, rămas brusc singur pe traseu din cauză că prietenul lui fusese omorât, putea renunța și hotărî să se întoarcă sau să se ascundă. Secundul însă devine jucătorul principal ce duce mesajul jonglând printre pericole, eroismul care impresionează prin asumarea riscului.

În Munich the Edge of War, este Hugh Legat, secretarul personal al prim-ministrului britanic Chamberlain în 1932 și este cerut de către fostul lui coleg de facultate german, Paul von Hartmann, – în prezent traducător în serviciul Ministerului de Afaceri Externe în Berlin și aflat în posesia unui document care dezvăluie planurile secrete ale lui Hitler de cucerire pe teritoriul Europei (nu doar a regiunii sudete) – pentru a-i înmâna acest document vital în München, cu ocazia discuțiilor și a eventualei semnări a Acordului, acord pe care își dorește să-l împiedice. Pentru că Hitler nu se va opri la Cehoslovacia, va cere bucată cu bucată. Secretarul prim-ministrului, până atunci în poziție secundă, aparent doar de birou, deși cu răspundere suficient de mare, acum are din nou o însărcinare de prim-plan. Iese din umbră și toată greutatea acțiunii și a suspansului atârnă de acceptul lui și de eventuala reușită.

George MacKay îmi pare, oricum, un actor pe care îl vom mai vedea pe ecrane și cred că în roluri tot mai semnificative.

Chiar dacă evenimentele nu au un corespondent exact în realitate, acestea e posibil să se fi întâmplat în mod similar (exact ca în 1917). Tentative de omor asupra lui Hitler precum cea a lui Paul von Hartmann au fost raportate. Acțiuni ale rezistențelor – de asemenea.

Parcă nu aș dezvălui prea mult din el, vă las și trailerul, ca să gustați puțin din film și vă voi lăsa și o piesă din soundtrack care mi-a plăcut în mod special. Să vedem dacă le-ați urmărit și cum vi s-au părut.

Nemuritori
și
liberi.
Liberi de dureri
De vieți trecătoare.

Nemurirea
cu Nemuritorul
suprem
ne va consola
de murire.