ne mai jucăm? m-a întrebat
nesigur 
deși eu intenționat 
venisem anume 
pregătit cu cele necesare 
să iau aminte la frageda bogăție 
a inimii (lui)

și-am hoinărit împreună 
prin joacă 
ciulind urechiile 
acuțind coada ochiului 
să nu care-cumva să ratez 
intersecția (aia prielnică) 

cărarea devenirii o ia ușor la stânga 
– spre cealaltă dreaptă –
și-n jocul conștienței de sine 
se poate citi sub lumină 
în-semnul că 
nu toate drumurile 
duc la roma..

ce altceva măreț mai știm de Adam 
– din tot mileniul vieții lui – decât 
c-a ascultat de nevastă-sa într-o nebună zi 
și-a fost concediat 
din slujba lui de grădinar 
(și-odat` cu el și noi..)

de atunci tot cântă sprinsteen 
pe coarde de aramă personală 
faimoasele grădini secrete 
pierdute undeva-n obscuritate 
iubirile din tinerețe pe care 
se depune grosolan 
praful uitării 
și suspendatele grădini din babilonul 
acelor ani de glorie 
zac în țărână mute 

cum „ce grădini?” cine-i Adam?
strămoșul ce-i ascuns adânc în noi 
cu care măsurăm tot ce-i uman 

oare cu timp se poate doar 
a măsura declinul meu, al tău 
al altcuiva.. 
[poate că nu, ..poate că da]

până și faptul că ați prins ideea din prima 
ne aseamănă – acel ceva ce avem în comun cum ar fi 
reacția sprâncenei ridicate când se bate apa în piuă 
sau state the obvious – cum ar zice asemănătorii noștri
de dincolo de oceanul lingvistic 
al etichetelor verbale care ne diferențiază 
și al comunicării totale ce ne aseamănă 

toți avem același izvor, deși nu ne revărsăm în aceeași mare 
și afluenții influențelor (noastre) de care avem parte 
au cenepe-uri diferite, deși cu toții au cenepe-uri 
fiecare vrea ceva însă fiecare vrea ceva 
înrobiți de atâta libertate care ne diferențiază 
și ne aseamănă deopotrivă:
tânjirea veșnic neîmplinită 
gândul c-ar fi putut fi altfel 
călătoria căutării de sine ce se întoarce mereu acasă
la oglinda aia ușor ciobită pe margini de rușine 

toți avem ceva în comun 
gândul înșurubat în stele 
ușoara teamă de moarte 
fiorul (atât de diferit al) vieții!

moartea dă târcoale în fiecare seară 
ca un lup pe lângă cotețul găinilor 
râvnind cel mai mult ouăle de aur ale gândului
în pomul vieții am agățat o ghirlandă 
cu lumini galbene 
ce se-ntind până pe terasele dimineții 

celălalt pom l-am tăiat bușteni 
bucăți aproape identic-egale
l-am descojit de coajă să văd ce sevă 
ascunde pe dinăuntru și cât de spiralate
îi sunt circumferințele cunoașterii

îl crăp lemne de foc în vatra nopții 
și-n viețile friguroase ale zilei 
fac surcele din care sar scântei  
ce ne descriu atât de..
în două fracțiuni de secundă 

acolo în anotimpul inimii mă găsesc
scormonind în cuvinte jarul lumii

oamenii i-au dat nume și-au construit 
bănci pe malurile ei și-au stat să-i asculte 
cântecul la umbra de curiozitate 
a vorbei

toate poveștile cărate-n rucsace – ajunse la culme
și date mai departe din gură în gură 
se rostogolesc ca niște mingi de pe un 
versant pe altul și-apoi irigă valea 

ajunse-n cănile oamenilor le astâmpără setea 
setea lor nesfârșită de viață se strecoară 
în rădăcinile sălcilor – devine duh de viață 
merelor coapte din care mușcă copiii
cu zgomot 

și se varsă într-o poveste mai mare 
cu corabii ce transportă lumea dintr-o 
parte în alta și care se revarsă poveste 
în urechile mării 
în neasfârșita poveste cu maluri nisipoase 
și cu lumină rotundă ce rupe granița 
dintre zi și noapte 

[toate poveștile se varsă-n povestea 
ce mereu și mereu se rosto-golește]

visele devorau noaptea 
hiene sfârtecând hoitul zilei 
 lumini mișcătoare inconștiente 
duhuri de viață tiptile 

desculță cu dansul haotic 
visare vie-reală și iară și iară 

se cuibărește-n mine casa lungă 
ca o îmbrățișare dureroasă 
plouă cu soare picuri mari de umbră 
și viața-i dintr-o dată.. răcoroasă!

când mă întorc acasă e spectacol 
toți pomii îmi zâmbesc foșnind din palme 
în iarbă-s flori cu suflete de păsări 
ce s-au întors din țările lor calde 

și plouă-ncet cu suflet de felină 
și mă pândesc din colțuri ochii vremii
și plouă parfumate mirodenii
și plouă cu iertare peste vină 

când mă întorc acas` tot timpul plouă 
minutu-i opt, clipirea lui e nouă..
 

țipam ca să-ți așez aureola 
cu pumnii ascuțiți de nerostire
țipam cu funii, cu săgeți, cu stele 
țipam cu viața `ntreagă creioane ascuțite 
de suflet să te regăsesc descrisă 
ca printre niște dărâmături
de tăcere 

sub un cutremur de țipete 
zgârie-norii noștri îngenuncheați 
de durere

tu vino să dansăm pe acoperișe 
pe pantele de timp în alergare 
când tac și-ncremenesc în amintire
tu să mă-mpingi c-o nouă încercare 

ferestrele sunt de-orizont ovale 
pășim desculți prin sparta lor privire 
doar muzica ne este sprijinire – pune 
discul cel vechi să deșire – cele mai vechi 
povești de sub soare 

gheața înflorește sub tălpile noastre 
alergăm spre malul ce se îndepărtează 
tinerețea fără de bătrânețe e ca viața 
fără de moarte în povestea aceasta 
străveche 

aripile sunt doruri și sunt vise 
șuruburi de rugină îmbălsămate 
cu matematici piramidal (de)scrise 
poți socoti doar viețile ce-s moarte 

înlănțuirea nu e necesară 
o ramură ce cântă o poveste
o pasăre ce rupe-n două cerul 
zig-zagul veștilor 
misterul 

la gura sobei focul troznește și tresaltă 
transformă lemnul zilei în noapte de cenușă
citește pomi de veacuri îngenuncheați la ușă 
cerșind să plece-n ceruri cu suflete de fum 
în veșnicia clipei de acum 

cu sufletul la gură tresar ca o scânteie
la fiecare pocnet al oaselor de lemn 
deschid ușa la sobă ca să danseze lupii 
din limbile de flăcări și umbrele ce gem 

și arde focu`n suflet și sufletul e focul 
ce-n schimbul lui ne dăm pe o mână de căldură 
cu limba-i de lumină – poveste cu îndemn 
ne mistuie ca lemne – creioane fără semne 
și fără foc rămânem cenunșă 
cât un ghem 

unii zic c-ar râde de oboseală 
alții de fericire
iar subtilitatea câtorva insistă 
că râsul nu poate fi tradus exact 
niciodată – și că nici el 
nu știe de ce râde 
anume – după cum se miră 
și atunci când n-o face..

eu zic – pentru că o pot face, 
deși nu mi-a cerut nimeni părerea – 
că râde de noima neînțeleasă a lumii
și de faptul că l-a prins în capcana ei
încă o dată 

ce dacă poveștile închipuite au 
titlul de big-bang și ce dacă 
credințele sunt și cu da și cu nu 
fără să existe necredincioși 

oh, dacă n-aș fi încredințat 
că voi vedea bunătatea Domnului 
pe pământul celor vii 
nu cred c-ar fi posibile scrieri 
de genul ăsta 
n-am întâlnit încă bibliotecile broaștelor 
a lupilor sau a liliecilor 
deși urșii hibernează ritmic 
în fiecare an 
și haita lupilor pare extrem de bine
organizată 

despre lilieci și ghidajul lor sonor-nocturn
nu știu ce să zic..

îmi pare minunat de ciudată
această împărtășire de lumină 
de timp, de spațiu, de dialoguri cântate 
și de întâmplare 
[cu toate umbrele răului ei
cu tot cu păcate..]

azi, parcă-i joi, după mult timp 
numărat pe degetele anilor 
zic cum mi s-a zis 
există mântuire pe lume, 
dar este asemenea lumii!
– iar cum e lumea știți – 

îs curios cum o descrieți voi 
că știți cum e doar pentru că o descrieți 
într-un fel, sau altul, cum fac și eu acum
cu mântuirea..
mântuirea asta paradoxală ce
te eliberează spre înrobire
ce te învie spre moarte 
cum face recolta cu grâul ce-l crește
spre secerare

sau oile ce taie iarba munților
spre tăiere

doar cine nu știe că grâul este crescut 
pentru pâine 
și oile pentru lână și carne 
nu înțelege behăitul mieilor 
înainte de Paște
nici linia asta întrerupt-continuă 
a vieții ce moare 
a morții cu care se hrănește 
a susului-coborâtor și a 
smeririi-spre-înălțare, a
dăruirii sărăciei și a sărăcirii
agonisitoare

a înțelepciunii ce înnebunește
și a neghiobiei recunoscute ce începe să 
priceapă propria-și neghiobie

există mântuire pe lume 
o mântuire de care nu poate scăpa
nicicare..

până și vremea pare când și cum
ba arde lumina dogoare
ba fulguie cenușie a scrum
un frig ce mârâie și doare 

poate că te-ai grăbit un pic cam mult 
să fugi din ani și din copilărie 
de-a v-ați ascunselea, acum, adult, 
parcă nu te tentează, nici îmbie..

poate că weekendurile-s chinezești 
nu țin prea mult – doar munca-i veșnicie 
ai sta să croșetezi niște povești 
că o poveste-i viața – se prea știe 

poate c-ai vrea să fii un pic mai `nalt
și poate ai vrea culoare în privire 
poate c-ai mai rămâne și-ai mai sta 
poate-ai pleca hălăduind prin lume 

poate că niciodată și nicicând 
nu-i îndeajuns – mereu lipsește o parte 
și ai trei cărți în biblioteca ta 
și simți în suflet c-ai avea și carte 

poate c-adidașii cei noi sunt vechi 
poate la anu` o să-ți iei mașină 
în podul amintirilor poteci 
și peturi îmbibate cu benzină 

poate cândva speranța ca un vis 
se va spăla pe dinți cu amintire 
poate că azi-ul e un paradis 
fără de izgoniri și ocolire.. 

preferați doar ce aveți voi chef
acceptați ce se ivește acceptabil

pământul e plat dacă vrem noi 
totuși apa fluviilor și-a râurilor 
nu se sinchisește de părerile noastre
ele curg mereu spre ovalul orizontal 
al mării 

suntem prea mici ca să vedem lumea 
așa cum e și-o tot oglindim 
în felul nostru de-a fi 
glumiți – mereu glumiți – din orice glumiți 
facem bâză, miști, batjocură de orice
diminutivare

zâmbiți – mereu zâmbim și suntem veseli 
până când temeliile zâmbetelor noastre
se surpă sub povara realității 
ca blocurile slabe peste cutremure 

prin ferestrele închise trec porumbei
ca niște stafii ce fâlfâie spargerea geamurilor
discul cântând o inima frântă
îmi pare că-i a mea câteodată
dar bătăile din aripi ale porumbeilor
seamănă între ele
după cum stafiile trecutului 
se amestecamuflează în 
năluca prezentului

pașii tăi se aseamănă cu bătutul în ușă
și tresar și mi-e teamă 
să aprind lumina ca zorile ce curmă
uneori visul

atârnă la mijloc firul vieții
ca un izvor ce picură din tavanul 
întunecat al viitorului 
cu firul lui albastru și firul lui roșu 
de zici că ieri a fost prima zi a lumii
și pomul cunoștinței binelui și răului 
înfipt în mijlocul grădinii
e firul ăsta al vieții sădit în mijlocul sufletului 

îmi apăs degetul pe întrerupătorul alegerii
și închid ochii 

liane verzi prin vene
îmi cresc neîncetat
iar inima-i o junglă încâlcită
aleargă – sar pantere de păcat 
iar bogăția-i toată
o risipă

în albia capilarelor în rădăcini 
gânduri cu pești în ele curg alene 
iar visele sunt cai cu coame vii
iar inima-i o deltă cu himere

și litere în loc de sânge am
simt pulsul în cuvinte și taifase 
vocale lungă inima tiran
din înțelesuri coase și descoase 
semnificații ca priviri pe geam
ca noima măduvei 
în oase

am tăiat o fereastră-n privire
cu chinul strădaniei înmugurite
să văd din lume partea ei frumoasă 
– nici copiii nu mai sunt ce erau – 
nu mai știu să se joace în tot mai multe case 
e tot mai îngustă fereastra frumuseții
umane 

păcat că-i locuită planeta asta frumoasă! 
țara asta frumoasă
limba asta în care-i oglindim frumusețea!
așa că m-am certat cu individul 
ce-a descris frumusețea cu urâțenie 
i-am zis să vorbească doar pentru sine 
și să se mute în altă țară 
pentru că ferestrele înadins sunt sparte
spre a vedea prin ele frumusețea
– pe unde o fi ea și câtă – 
că până și-n cioburile ferestrelor sparte
se oglindește cerul 

am băut din fântână trei stele 
colțul lunii și un pic de noapte
iar apa am lăsat-o pentru că 
doar de frumusețe 
mi-era sete..
 

zidul mi-a ieșit perfect strâmb 
după o mulțime de alte găsiri 
folosite ca măsurătoare – câtă 
frumusețe poate avea un zid 
în care o mulțime de alte cărămizi 
o strâng în brațe pe prima 
și cu umerii lor susțin noima 
singurătății ce-a dispărut?

am lăsat un gol aproape pătrat
n-am înghesuit în el lipsa de cărămizi 
îl va umple răsăritul cu lumină 
și-i va da numele de fereastră 
deși el tot gol este cu pervaz 
de mușcate – roșu izvorât din verde 

zidul nu-i cine știe ce 
golul dreptunghiular încuiat cu cheie
ce descuie nu-i cine știe ce 
trei scândurele sprijinite de patru picioare 
nu-s cine știe ce, dar 
scaunul așezat lângă masă 
foștii brazi ce se odihnesc sub țiglă 
lutul întărit ce sprijină ploaia 
golul devenit fereastră 
toate împreună într-o dezordine ordonată
în loc să își piardă înțelesul 
și-l capătă deodată 
cu zgomotul pașilor deodată
cu mâna care le-nsuflețește cu noimă 
cu frumusețea pe care o dă 
și o ia deopotrivă 

cărămida nu era cine știe ce 
ca acuma..