O doamnă terapeut scria recent pe Facebook:

„Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta” spune porunca străveche. Acum, știind că o relație nu e un drum cu sens unic, adaug „părinte, cinsteşte-ți copilul ca la randul său acesta sa te cinstească.”

Evident, Biblia are reciproca ei proprie pentru părinți, alta decât cea dată de doamna terapeut. Reciproca biblică este: „Și voi, părinților, nu întărîtați la mînie pe copiii voștri, ci creșteți-i, în disciplina și învățătura Domnului” Efeseni 4:6. Cred că nu e întâmplător că Biblia nu ne poruncește nouă, părinților să ne cinstim copiii. Ne poruncește însă să-i iubim jertfitor și să-i ocrotim. Ne poruncește să nu-i provocăm la mânie ci să-i învățăm ce e disciplina cu ei înșiși și cu cei din jur, în ascultare de Domnul.

https://halloftheblackdragon.com/reel/wp-content/uploads/2010/09/father-son-bond.jpg

Această reciprocitate în relația părinte-copil pare, la prima vedere, că eliberează copilul de autoritarismul egoist al părintelui și că îi dă șansa să fie tratat cu „echi-demnitate”. În realitate însă raportarea „de la egal la egal” între părinte și copil promovată în zilele noastre face să dispară responsabilitatea părintelui. Copiii sunt considerați egalii noștri nu numai în demnitate și umanitatea lor creată de Dumnezeu, ci sunt egalii noștri și în opțiuni, alegeri, voință, stabilirea regulilor etc. Iar aceasta este o rețetă pentru dezastru, datorită lipsei de experiență și de maturitate a copiilor, care nu au încă baza, abilitățile și disciplina de a hotărî cu folos. Demisia noastră ca părinți, în numele acestei imposibile egalități, de la autoritatea care ne revine nu este în realitate altceva decât fuga noastră de răspunderea de a ne crește, hrăni, forma și dezvolta copiii. Ne este mai comod să facem din ei mici idoli pe care încercăm apoi să nu-i supărăm, mai degrabă decât să lucrăm constant la formarea lor.

Știu că pare mai atractiv, mai modern și mai la modă să fii „egalul” copilului tău. Pare chiar că îl iubești mai mult în felul acesta și-i dai șanse mai mari să descopere cine este și să știe ce-și dorește. Dar în fapt prin aceasta nu faci altceva decât să-ți declini responsabilitatea de a-ți forma copilul pas cu pas pentru a ști mai apoi cum să-și ia deciziile singur. Pentru mine este mai important ca atunci când vor fi adulți, copiii mei să fie oameni integri și echilibrați, capabili să ia decizii bune pentru ei și pentru familiile lor, decât ca acum să nu sufere rigoarea unei disciplinări sau ca în anumite momente să nu le fac pe voie. Prin comparație cu efectele pe care le-am subliniat în prima parte, ale lipsei de autoritate parentală, aceste neplăceri sunt nesemnificative. În Epistola către Evrei 12:5-11 scrie:

Voi nu v-aţi împotrivit încă până la sânge în lupta împotriva păcatului şi aţi uitat în întregime încurajarea pe care v-o spune ca unor fii:

„Fiul meu, nu dispreţui disciplinarea Domnului,

nu te descuraja când eşti mustrat de El,

pentru că Domnul îl disciplinează pe cel pe care-l iubeşte

şi pedepseşte pe orice fiu pe care-l primeşte.”

Răbdaţi încercările de dragul disciplinării! Dumnezeu se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Care copil nu este disciplinat de tatăl lui? Însă dacă voi nu aveţi parte de disciplina de care au parte toţi copiii, atunci sunteţi copii nelegitimi, nu fii! Mai mult, în cazul părinţilor noştri omeneşti, ei ne-au disciplinat, iar noi i-am respectat; n-ar trebui, cu atât mai mult, să ne supunem Tatălui duhurilor şi să trăim? Ei ne-au disciplinat pentru scurt timp, aşa cum li s-a părut lor cel mai bine, însă El ne disciplinează pentru ca noi să avem parte de sfinţenia Lui. Întotdeauna, orice disciplinare este mai degrabă dureroasă decât plăcută, dar, mai târziu, cei care au fost disciplinaţi prin ea adună roada paşnică al dreptăţii.

Pentru că pedeapsa fizică a devenit nepopulară – pe drept cuvânt, datorită abuzurilor – părinții de azi nu sunt suficient de creativi s-o înlocuiască cu alte forme de disciplinare, așa că își lasă copii nedisciplinați… Trăind într-o cultură care pune mare preț pe gratificarea instantanee, acel „mai târziu” la care ne este promisă „roada pașnică a dreptății” este prea târziu pentru noi, așa că ne pierdem interesul și renunțăm la dureroasa disciplinare.

Voi încheia cu o observație de bun simț: lipsa de autoritate parentală este total ne-economică. Cu cât n-o aplici, cu atât îți va fi tot mai greu să menții situația copilului tău sub control, întocmai cum la un meci de tenis, fiecare punct pierdut te obligă să muncești în plus pentru a câștiga meciul.

Lipsa disciplinei și libertățile acordate devreme copilului par soluții comode pe moment, dar în realitate îți dau mult mai mult de lucru pe urmă. Să crești cu bine până la 18 ani un copil seamănă puțin cu un zbor lung cu un avion, pe care îl decolezi tu, dar știi că trebuie ca la final să-l aterizeze copilul tău. Avionul are două scaune cu acces la comenzi: scaunul pilotului și scaunul copilotului. Dacă îți pui prea devreme copilul în scaunul pilotului și acesta începe să umble la manșe, pedale și butoane, fără să știe cum să controleze avionul, imaginează-și prin ce emoții vei trece în scaunul copilotului fiind, și ce reacții va trebui să ai pentru a contracara acțiunile lui haotice și a menține avionul stabil, pe traseu și în siguranță. Dacă amâni prea mult așezarea copilului în scaunul pilotului, acesta nu va mai avea timpul necesar să învețe să piloteze și va prăbuși avionul la aterizare. Cea mai folositoare atitudine însă ar fi ca începând cât mai devreme posibil, în mod treptat să-ți familiarizezi copilul cu comenzile avionului, apoi să-l lași puțin în scaunul copilotului și să-l înveți să acționeze o singură comandă, apoi să-l înveți treptat să acționeze și alte comenzi, pentru ca până la final să-l lași pe el în scaunul pilotului și să ai încrederea că va ateriza avionul în siguranță pe pistă.

M-am întrebat, dacă ar fi să produc un ghid al autorității parentale pe un cartonaș de mărimea unui card bancar, oare ce aș pune în el? Iată la ce m-am gândit:

• Dezvoltă-ți din timp un caracter după voia lui Dumnezeu, înainte de a deveni părinte: fii bun, drept, harnic, jertfitor, generos, pro-activ, disciplinat și creativ.
• Iubește-ți copiii.
• Pune-le limite ce se lărgesc odată cu vârsta.
• Fii consecvent.
• Fii într-un gând cu soția/soțul tău; aplicați aceleași reguli față de copil.
• Dă-le copiilor tăi timp și atenție; vorbește cu ei; ascultă-i și povestește-le.
• Crează-le amintiri de neșters, din care să transpară căldura, siguranța și bucuria din sânul familiei.

Fără îndoială, atât Biblia cât și întreaga tradiție (în sens bun) a credinței creștine au multe de oferit părintelui care e dispus să învețe. Există chiar și sfaturi practice în Biblie în această privință, dar mai ales sunt multe lucruri pe care le putem deduce din Biblie cu privire la felul în care ar fi bine să ne exercităm autoritatea parentală.

https://www.bible-promise.com/

În primul rând avem numeroase exemple de părinți, atât pozitive cât și – foarte important – mai ales negative! Biblia este realistă în această privință, nu idealizează lucrurile. A greși e parte din natura umană, dar ideea este să învățăm ceva din greșeli – ale altora și ale noastre.

Un exemplu negativ de părinte din Biblie este regele David… Deși în alte privințe este un erou, ca părinte el eșuează lamentabil, chiar dacă oarecum își iubește enorm copiii. Iar eșecul lui seamănă cu eșecurile noastre din ziua de azi, adică autoritatea lui de părinte e într-o criză din care nu mai iese niciodată. De exemplu, David se confruntă cu un viol incestuos al unuia din fiii lui, Amnon, asupra uneia din fiicele sale, Tamar, care era sora vitregă a lui Amnon. Atacul este planificat și dus la îndeplinire de Amnon prin șiretlic, iar pe cât de irezistibilă fusese inițial dorința acestuia, pe atât de mare este și ura cu care la sfârșit o alungă pe Tamar. Întregul incident era un lucru foarte grav, chiar și pentru vremea aceea. Curios, răspunsul lui David la situație este că se mânie și nu îl mai primește pe fiul violator să-l vadă, dar fără să-l confrunte, să-l mustre sau să-l pedepsească.

Pe fondul acestei lipse de inițiativă a tatălui, fratele bun al Tamarei, Absalom, planifică și execută o răzbunare, în urma căreia Amnon, fratele său vitreg este asasinat. Astfel, după incest, David se confruntă și cu un fratricid în familie. Absalom se refugiază la rudele mamei sale, care erau din casa regală a Gheșurului (situat înspre Siria, în zona înălțimilor Golan de astăzi). David reacționează exprimându-și durerea la vestea morții lui Amnon. Suntem lăsați să înțelegem că în prima fază cere ca Absalom să fie urmărit, dar după un timp încetează să mai facă acest lucru, iar la trei ani după incident, cei din jurul lui își dau seama că îi duce dorul lui Absalom. Așa că Ioab, generalul lui David, înscenează un incident prin care reușește să-l înduplece să-și dea curs sentimentelor și să îl cheme pe Absalom să se întoarcă. Numai că David iarăși reacționează în stilul caracteristic: poruncește să fie adus înapoi Absalom, dar odată venit, nu-l primește ci dă porunci ca acesta să stea la casa lui. Din nou, nu își confruntă fiul cu privire la ce făcuse, nici nu îl pedepsește ci preferă doar să îl  țină la distanță.

Fără îndoială, unul din motivele pentru care David nu și-a asumat autoritatea parentală a fost faptul că n-a fost un exemplu de urmat exact în aceleași domenii morale în care au greșit mai apoi fii săi. Și el a comis o imoralitate sexuală luând nevasta altuia; și el a comis o crimă aranjând ca soțul acesteia să fie ucis…

Aspectul pozitiv al stilului de a fi părinte pe care l-a avut David a fost dedicarea acestuia necondiționtă față de copiii lui, dovedită prin faptul că a fost gata să-i ierte indiferent ce au făcut. Amenințat fiind de Absalom, e gata să renunțe la tron mai degrabă decât să ajungă acesta să fie ucis.

Mai există și alte exemple negative de părinți, printre care de notat sunt preotul Eli și profetul Samuel. Ambii sunt oameni dedicați lui Dumnezeu, dar care nu-și administrează bine familiile. Poate acest lucru ar trebui să constituie un avertisment și pentru tații care sunt în ziua de azi implicați în lucrări bisericești!

După cum anticipam deja, există și exemple pozitive. Unul din cele mai extraordinare gesturi pe care le face un părinte în Biblie este cel al Anei, mama lui Samuel. Suferind de infertilitate, în urma rugăciunilor aceasta primește un copil, pe care mai apoi nu-l ține pentru ea ci îl închină Domnului și îl dă de mic să crească pe lângă preotul ce slujea Domnului. Ana ne reamintește tuturor că micuții noștri sunt un dar de la Dumnezeu și trebuie să-i dedicăm lui. Ei nu sunt posesiunea noastră; nu suntem proprietarii lor. Îi avem în grijă pentru o vreme, pentru a-i crește ca să devină oameni destoinici pentru gloria lui Dumnezeu.

Alte exemple pozitive ar include părinții lui Moise, Amram și Iohebet sau bunica și mama lui Timotei, Lois și Eunice.

E interesant însă că nu avem în Biblie nici o familie exemplară în care totul merge perfect, care să poată fi pusă la panoul de onoare și pe care noi să trebuiască doar s-o copiem.

Secretul multor modele pozitive de părinți din Biblie este că umblând cu Dumnezeu, chiar și din situații familiale dezastruoase sau care încalcă toate regulile de stabilitate și confort, aceștia ajung să aibă copii extraordinari. Este cazul părinților lui Moise, al Mariei, mama Domnului Isus și al lui Iosif, al lui Avraam și Sara, și exemplele ar putea continua. Mesajul indirect al Bibliei pare a fi: „Nu te descuraja uitându-te la problemele, greutățile și eșecurile din familia ta. În schimb uită-te la ce poate face Dumnezeu din copiii tăi, în ciuda acestor lucruri, dacă alegi să-l onorezi în relația cu ei.”

Nu mă voi opri la îndrumările specifice ale Bibliei pentru creșterea copiilor sau exercitarea autorității parentale. Astfel de învățături apar în Cartea Proverbelor, de exemplu, unde printre altele se sugerează că dragostea față de copil poate însemna uneori și disciplinarea acestuia, deși acest lucru este contra-intuitiv! De asemenea, în Noul Testament relația dintre părinți și copii este înșirată la rând cu alte relații de autoritate de care creștinul trebuie să fie conștient și să le onoreze, cu toată responsabilitatea: relațiile politice (dintre conducătorii politici și cetățenii lor), relațiile de muncă (dintre stăpâni și sclavii lor) și relațiile de cuplu (dintre soți și soțiile lor).

Cel mai important lucru pe care eu l-am învățat din Biblie despre a fi părinte, este următorul:

Dumnezeu este adevăratul părinte iar caracterul și lucrarea lui sunt menite să ne provoace și pe noi la a fi părinți mai buni.

Autoritatea parentală se învață. Nimeni nu se naște cu ea. Atunci când ni se naște un copil nu primim nici o diplomă care să ne confere o autoritate la care să apelăm mai apoi la nevoie. Ar fi comod ca ori de câte ori copilul ne crează mai apoi probleme să fie suficient să acea diplomă și automat copilul să ne asculte.

La fel cum copilașul crește în greutate, înălțime și capacitate mentală, tot așa și noi creștem în autoritate parentală, dacă suntem gata să învățăm de la Dumnezeu, de fiecare dată când copilul ne pune în fața unei noi provocări.

Copiii ne simt atunci când încercăm să părem mai cu autoritate decât suntem. De aceea părinții care apelează la un autoritarism arbitrar, dar fără a fi ei înșiși de caracter, sunt mai apoi disprețuiți de copiii lor. E ca și cum ți-ai pune pe cap o căciulă mai mare decât măsura ta, ca să pari mai impunător. Se vede de la o poștă că ești prea mic pentru ea. La fel e și cu autoritatea. Trebuie să ne-o dobândim în fața copiilor noștri. Și ce alt mod ar putea fi mai bun pentru a o dobândi decât imitându-l pe Dumnezeu, Tatăl nostru?

În episodul viitor, despre pericolul „egalitarismului” între copii și părinți.

Toate acestea însă pentru mine subliniază cât de important este să medităm la aceste lucruri, să ne detașăm puțin față de modelele părinților noștri și să ne analizăm motivațiile și reacțiile. Aș spune de asemenea că e important să citim cărți despre rolul de părinte, dar din păcate nu tot ce se publică este întemeiat pe o practică sănătoasă, dovedită peste generații, sau pe principii consonante cu Biblia. Totuși, o bibliografie bine aleasă, exemplul bun al altor familii care au trecut înaintea noastră prin aceleași probleme, sfatul altor părinți cu experiență, ca și studii biblice pe tema familiei și creșterii copiilor pot fi tot atâtea surse pentru însușirea unei perspective bune și folositoare.

Lumea noastră abundă în prezent de perspective nesănătoase asurpa rolului de părinte. De exemplu, o perspectivă nesănătoasă este să confunzi, ca părinte, dragostea cu permisivitatea. Unii părinți nu spun aproape niciodată „Nu” copiilor lor – din falsă dragoste, din comoditate, pentru că urăsc ideea ca ei să fie catalogați drept părinți severi, pentru că cred clișeul conform căruia copiii lăsați să facă ce vor ajung mai descurcăreți în viață… Efectul acestui lucru este că odraslele lor nu vor învăța ce sunt limitele și vor ajunge, mai târziu, incapabili să-și impună singuri limite.

Altă perspectivă nesănătoasă provine chiar din unele cărți din categoria self-help, cărți de popularizare a unor teorii psihologice umaniste. Se pleacă de la premisa că fiecare copil este bun în sine și că în creșterea lui trebuie eliminată orice coerciție, că trebuie să îi clădim stima de sine repetându-i mereu ce grozav este, indiferent de ceea ce face sau nu face. De exemplu, dacă sparge un lucru, eventual îi spunem că ne-a supărat ca a spart lucrul acela, dar nu îi spunem că e rău să spargă lucruri și nici nu-l avertizăm că dacă va mai sparge, data viitoare va primi pedeapsă – avertisment de care apoi să ne ținem la nevoie. Se consideră că în felul acesta îl ajutăm pe copil să-și capteze potențialul interior, să aibă inițiativă, să-și judece acțiunile doar relațional și empatic etc. Cele mai multe cărți de acest gen au la bază teorii izvorâte din mișcările anilor ’60.

E interesant însă că multă lume începe să se îndoiască de sustenabilitatea acestor teorii educaționale. Îmi amintesc că încă prin anii 1995-96, într-o discuție particulară Baronesa Cox din Marea Britanie, care era la vremea respectivă cancelar al unei universități de prestigiu și avea o bogată experiență în politici de educație atât în Marea Britanie cât și în țări subdezvoltate, prin activitatea caritabilă pe care o desfășura, imi spunea cât de încântată este de elevii români de liceu pe care i-a întâlnit, pentru că au o cultură generală foarte solidă. Este, desigur, posibil să fi întâlnit dumneaei doar tineri buni la învățătură, pentru că știm că nu se putea susține acest lucru cu privire la toți elevii de liceu, nici măcar în anii ’90. Diferența importantă pe care a sesizat-o Baronesa Cox a fost în politica educațională. În România încă se mergea pe o educație clasică, bazată pe dobândirea de cunoștințe, pe care apoi le utilizai (sau nu) în practică. În Marea Britanie se mergea deja de mulți ani pe o politică educațională bazată pe dezvoltarea personală, fără accent pe cunoștințe. Părerea dumneaei era că efectul acestor politici a fost dezastruos, școlile producând copii tot mai inculți.

O lucrare recentă publicată de cercetătoarea americană Jean Twenge prezintă rezultatele unui studiu desfășurat pe parcursul ultimilor 47 de ani în SUA (vezi aici, aici și aici). Acest studiu a arătat că părerea despre ei înșiși a tinerilor americani din colegii a crescut în tot acest interval cu aproximativ 30%, în timp ce rezultatele la învățătură și timpul petrecut pentru studiu au scăzut.  Iar componenta cea mai pronunțată și cea mai nocivă totodată a acestei creșteri a stimei de sine semnalată a fost narcisismul, adică auto-admirația, obsesia cu ei înșiși.

Ceea ce a arătat studiul însă a fost că nu părerea despre sine e cea care le influențează tinerilor succesele de mai târziu din viață, ci mai degrabă dacă provin dintr-o familie bună și dacă au capacitate de autocontrol. Deci mediul familial sănătos cu o educație aleasă și cu valori adevărate e o bază mult mai bună pentru realizări ulterioare decât imaginea de sine. La fel, capacitatea de autocontrol pe care copiii o învață de la părinții lor îi va ajuta mai apoi să se disciplineze și să își atingă scopurile în viață.

Nu degeaba Biblia spune că „nimeni să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine”, ci dimpotrivă, să aibă „simțiri cumpătate” despre sine (Romani 12:3).

Așadar, pentru a fi exercitată cum trebuie, autoritatea parentală presupune pe de o parte, efortul însușirii unei perspective sănătoase asupra rolului de părinte. Dar pe lângă asta, implică numeroase sacrificii pe care trebuie să fii dispus să le faci.

Cel mai mare sacrificiu este dragostea dăruitoare. E greu când treci de la a fi tu copilul părinților tăi, de la a fi un tânăr sau o tânără autonomă sau de la a fi un cuplu tânăr, la a fi părinte, respectiv, părinți.  Atunci când ești părinte, trebuie să treci interesele tale pe planul al doilea și să pui binele suprem, pe termen lung, al copilului înaintea binelui tău, iar acest lucru nu ne vine de la sine.

Din cauza aceasta mulți copii sunt abuzați prin neglijență. Sunt lăsați în fața televizoarelor pentru că părinții își folosesc timpul în interesul lor, nu în al copiilor. Alții caută să-și spele păcatul neglijării mituindu-și copiii cu cadouri. Efectele sunt devastatoare în ambele cazuri.

Un alt sacrificiu este faptul că dacă vrei să ai autoritate asupra copiilor tăi, trebuie să fii și un model pentru ei. Or, dacă noi suntem plini de eșecuri morale, relaționale, profesionale, și nici nu suntem dispuși să ne îndreptăm, e clar că nu putem fi modele.

Un alt sacrificiu major din partea părinților este consecvența. Copilul se dezvoltă normal într-un mediu în care e suficient de clar ce e bine și ce e rău și în care albul e întotdeauna alb, iar negrul e întotdeauna negru.

Sunt sigur că mulți dintre noi cunoaștem exemple de părinți care atunci când sunt nervoși își pedepsesc copilul pentru abateri mărunte sau imaginare, iar atunci când sunt bine-dispuși, îi permit să facă orice. Ei bine, efectul acestui comportament e că acel copil fie va deveni foarte nesigur în viață, fie va deveni foarte dominator și nestăpânit – sau cel mai adesea o combinație de ambele. De ce? Pentru că nu va putea să-și dezvolte un for interior asupra a ce este bine și ce este rău, ca astfel să aibă siguranță asupra acțiunilor sale; să și le cenzureze sau să și le valideze. Totul va fi pentru el o bătălie a voinței sale, care uneori va fi contradictorie.

Consecvența presupune o disciplină al cărei preț mulți părinți de azi nu sunt dispuși să-l plătească. Trebuie să luptăm cu noi înșine și cu temperamentele noastre ca să reușim să nu fim influențați de propriile noastre toane atunci când ne raportăm la copii. Colericii și histrionicii sunt dezavantajați aici, dar nici lor nu le este imposibil să-și adapteze comportamentul în direcția consecvenței.

Mama mea era colerică, și uneori când vorbeam obraznic mă pedepsea pe loc, cu nervi, trăgându-mi câte o palmă. Îmi amintesc distinct că nu simțeam nici o durere în urma acestor palme și nici nu mă gândeam să-mi schimb comportamentul. În schimb tatăl meu, care era un flegmatic, întâi mă lua la întrebări despre ce făcusem, îmi spunea cât de supărat este pentru greșeala mea, îmi spunea de ce este rău ceea ce făcusem și abia apoi, eventual, îmi aplica și o pedeapsă – fizică (destul de rar) sau ne-fizică. Acest gen de disciplinare dădea roade instantaneu.

Aceste diferențe de temperament, dar și de istorie familială dintre cei doi soți fac ca discuțiile și consultarea permanentă dintre ei cu privire la creșterea copiilor să fie extraordinar de benefice. Discutați, rugați-vă împreună și încercați să adoptați politici comune. Iar dacă simțiți nevoia să vă corectați unul pe altul, n-o faceți în prezența copiilor. Eventual puteți atrage atenția discret, iar apoi discutați problema mai târziu, când sunteți singuri. Altfel copiii vă vor manipula, instinctiv, pe unul împotriva altuia.

Un alt sacrificiu important este să ai scopuri de durată cu privire la dezvoltarea copiilor tăi. Pentru aceasta trebuie să petreci timp reflectând la aceste scopuri, poate trebuie să citești o carte care să te inspire și să-ți sugereze soluții practice pentru diverse greutăți pe care le întâmpini, trebuie să citești și să studiezi Scripturile pentru a afla ce e important în perspectivă eternă pentru copilul tău, ș.a.m.d.

Apoi, trebuie ca mijloacele pentru a atinge aceste scopuri să fie incluse în rutina zilnică, cu consecvență și creativitate. Trebuie găsit modalități plăcute, interesante pentru copil, de a dezvolta anumite trăsături și valori în el. Trebuie să ne folosim la maxim creativitatea pentru a crea amintiri de neșters în copiii noștri, care mai apoi să-i ghideze în viață.

E mult mai simplu și mai comod să fii un părinte neglijent, permisiv sau autoritar în sens arbitrar, numai că o faci sacrificându-ți propriul copil.

În episodul următor, despre modul cum poate să ne inspire Biblia, sau credința creștină, pentru a fi părinți mai buni și pentru ieși din criza de autoritate parentală în care ne-a târât cultura seculară.

Nu știu alții cum sunt, vorba lui Creangă, dar mie mi se pare că în ultimul sfert de veac felul în care mare parte dintre români înțeleg să-și exercite rolul de părinte s-a deteriorat tot mai mult. De ce spun eu asta? Mai întâi, pentru că văd în jurul meu tot mai mulți copii necooperanți, care se dau cu fundul de pământ sau se luptă cu părinții lor să-și impună punctul de vedere, și câștigă! În anii 2000 încă mai vedeai părinți care-și luau cu ei copiii la supermarket. Mai nou, în Timișoara cel puțin, sunt lăsați acasă tocmai pentru că nu pot fi stăpâniți. Iar copilașii care până la doi-trei ani nu învață să-și stăpânească pornirile, devin mai apoi mici teroriști pentru părinții, educatorii și profesorii lor. Plângerile din partea acestora abundă!

Văd, iarăși, tot mai mulți părinți neajutorați în fața copiilor lor, depășiți de problemele pe care creșterea acestora le pune, incapabili să le spună uneori „Nu”, sau să-i modeleze pentru a deveni cooperanți.

Având copil de vârstă școlară, am avut apoi ocazia să aflu faptul că, din punct de vedere academic, foarte mulți copii se pierd încă din clasa I-a, adică nu țin pasul cu cerințele și trec prin școală fără șansa de a mai recupera handicapul care se acumulează, datorită deficitului de atenție și lipsei de disciplină personală de studiu.

Ce să mai zic apoi de perspectiva spirituală și morală? Nu prea mai văd, nici măcar de fațadă, vechile valori fiind cultivate în creșterea copiilor; vorbesc despre cinste, dreptate, hărnicie, frumos. Dimpotrivă, copiii sunt parcă încurajați, sau cel puțin tolerați, să crească iubind necinstea, superficialitatea, imaginea pur exterioară, sexualitatea prematură, jocurile de putere. E drept că mijloacele moderne, gen Facebook, le dau și ocazia și mijlocul să cultive exterioritatea și superficialitatea, dar nu văd ca părinții să încerce măcar să-i învețe, că adevăratele valori sunt altele. Sau când încearcă s-o facă, e de obicei prea târziu. Iar de la necinste și superficialitate nu mai e decât un pas la cultivarea cu orice preț a plăcerilor, la abuzul de substanțe nocive, larg răspândit printre elevii din Timișoara, și la infracționalitate.

Toate acestea – și lista nu e completă –  mie cel puțin îmi spun că avem în fața noastră o criză. Părerea mea este că e vorba de o criză a autorității parentale. Știu că mulți din cititorii mei deja s-au zburlit când au ajuns la cuvântul „autoritate”. Știu că e un cuvânt rău famat, căzut în dizgrație încă din anii ’60. Știu de asemenea că pentru multă vreme, în numele acestui concept s-au comis abuzuri de neiertat.

Dar eu nu vorbesc aici despre un autoritarism arbitrar care să strivească copilul, ci vorbesc despre o autoritate înțeleaptă, grațioasă și empatică, dar principială și robustă în același timp.

Nu-mi propun să răscumpăr acest concept pornind de la propriile mele nostalgii, regretând „vremurile bune de odinioară”, ci pentru că mi se rupe inima când văd în jurul meu părinți disperați și copii debusolați, iar eu știu că se poate mai bine. Am văzut părinți care și-au crescut copiii cu succes bazându-se pe un alt mod de a fi părinți. Mai mult, am și în Scriptură și în morala creștină principii solide care pot fi de folos oricărui părinte care e în căutare de soluții.

Iarăși, nu vreau să mă întorc în timp și să neg progresele majore pe care le-am făcut în ultimii 50-80 de ani în mai buna înțelegere a psihologiei copilului – a fenomenului învățării prin joc, de exemplu –, în înțelegerea importanței unei hrăniri echilibrate sau în recunoașterea principalilor dușmani ai unei dezvoltări armonioase a copilului.

Apropos de relele din trecut cu privire la tratamentul copiilor, îmi amintesc una din poveștile rămase la noi în familie pe care am auzit-o de la mama mea. Se spune că străbunicului meu îi plăcea foarte mult carnea afumată care fierbea în oală împreună cu sarmalele. Iar duminica la prânz, acesta îi cerea soției lui să răstoarne oala cu sarmale într-un castron mare, iar lui să-i pună în farfurie toată carnea, ca s-o mănânce singur. În acest timp, copiii lui, adică bunicul meu și cele trei surori ale lui, n-aveau voie să se uite la masă, ci trebuiau să șeadă pe prag, întorși cu spatele, și să-și mănânce în liniște cele una sau două sarmale pe care le primeau. Singurul lucru care îmi potolește oarecum indignarea față de această atmosferă îngrozitoare de familie este faptul că lucrurile acestea se petreceau undeva prin 1880 – 1890, deci cu mult timp în urmă, într-o familie de țărani simpli…

Deci nici pe departe să vreau să idealizez trecutul. Și în trecut s-au făcut greșeli. Dar dacă au fost și lucruri bune, m-aș bucura dacă am avea înțelepciunea să le păstrăm.

Motivul pentru care leg manifestările descrise mai sus de problema autorității parentale este că din observațiile mele, dar și din ceea ce spune literatura de specialitate, toate acesta sunt cauzate de abdicarea părinților de la responsabilitățile lor de părinți. Autoritatea responsabilă de părinte este combinația aceea de aur dintre protecție, dragoste, fermitate, stimulare și provocare. Ea a produs în trecut și continuă să producă și în prezent tineri adulți capabili, echilibrați și de caracter din care ne-am dori să fie cât mai mulți în jur.

Ceva ne-a determinat însă să abandonăm unele din ingredientele acestei combinații de aur și rezultatele nepălăcute n-au întârziat să apară. Eu zic că ceea ce am abandonat este acea fermitate calmă, care inspiră încredere și care ajută copilul să se auto-controleze, să se focalizeze și să discearnă între ce este bine și ce este rău. Și am mai abandonat timpul de calitate petrecut cu copiii în care să-i stimulăm și să-i provocăm, pregătindu-i astfel pentru viață.

Autoritatea nu e un lucru ușor, mai ales atunci când n-ai avut nici tu parte de modele parentale sănătoase. Pentru a fi exercitată cum trebuie, ea presupune pe de o parte, efortul însușirii unei perspective sănătoase asupra rolului de părinte, iar pe de altă parte implică numeroase sacrificii pe care trebuie să fii dispus să le faci.

Dar despre asta în episodul următor.

Philosopher Sticks Up for God

În conştiinţa celei mai mari părţi a europenilor şi nord-americanilor există la ora actuală, în aparenţă cel puţin, o diviziune clară între ştiinţă şi religie. Această diviziune n-a fost însă prezentă dintotdeauna. Dimpotrivă, au apărut în ultima vreme mai multe lucrări de istoria ştiinţei care scot în evidenţă legături neaşteptate ale practicii ştiinţifice cu practicile religioase sau cu magia.[i] Deci, cel puţin istoric vorbind, raporturile au fost mult mai complexe decât suntem azi obişniuţi să credem. În această lucrare îmi propun să arăt printr-o abordare epistemologică a celor două domenii că mai mult decât atât, legătura dintre ştiinţă şi religie supravieţuieşte Iluminismului şi poate fi regăsită cu claritate şi în contemporaneitate. Desigur, în orice investigaţie de acest fel apare o problemă. Dacă ştiinţa, cea modernă cel puţin, este relativ unitară, domeniul religios este foarte divers. Înainte de a compara ştiinţa cu religia, cercetătorul ar trebui să producă un model unitar al religiei. Este de prisos să spun cât de periculoasă ar fi o astfel de întreprindere şi cât de subiective ar fi rezultatele ei. Acesta e unul din motivele pentru care în cele de mai jos voi prefera să mă limitez la cazul creştinismului şi al teologiei creştine. Un alt motiv înrudit cu acesta, şi de fapt motivul determinant, este că, după cum arată criticii modernismului, poziţia de neutralitate implicită într-o abordare de genul „ştiinţă–religie“ este un fals, şi că de fapt singura alternativă viabilă ar fi o abordare de pe poziţia asumată a unei particularităţi. Particularitatea pe care mi-o asum eu este cea creştină.[ii]

Voi începe prin a identifica patru atitudini principale printre autorii contemporani în ceea ce priveşte relaţia dintre ştiinţă şi religie sau, în general, dintre ştiinţă şi credinţă. Aceste patru atitudini însă îi vizează doar pe aceia care nu se împacă cu teza lui Peter Berger, a separării dintre cele două domenii, ele aparţinând în mod ireductibil sferei publice a fapticului şi respectiv sferei private a valorilor. Aici ne interesează doar încercările de a rezolva într-un fel sau altul polaritatea dintre ele. Prima atitudine ar fi cea a unui naturalism şi a unui scientism militant, atitudine reflectată de biologul britanic Richard Dawkins.[iii] Pentru el credinţa şi religia tradiţională sunt infantile şi lipsite de sens. Ele reprezintă reflexe primitive, obscurantiste de care ar trebui să ne debarasăm pentru a putea progresa. Locul şi funcţia socială şi spirituală a vechilor religii, susţine el, ar trebui acum să fie luat de ştiinţă, care ar deveni astfel o cvasi-religie. A doua atitudine ar fi cea reflectată de cosmologul şi laureatul premiului Nobel, Sephen Hawking. Autor al cunoscutei lucrări de popularizare Scurtă istorie a timpului,[iv] Hawking pleacă de la premisa primatului ştiinţei, în sensul că ştiinţa este cea care asigură cunoaşterea. Teologizarea lui (scurtă de altfel) este puternic impregnată de metoda şi premisele ştiinţei, în timp ce tradiţia teologică creştină, de exemplu, este reprezentată doar în mod anecdotic sau chiar naiv. Una din concluziile lui, de exemplu, este că dacă am cunoaşte modelul matematic perfect care să descrie întreaga realitate a universului am cunoaşte gândirea lui Dumnezeu. Or chiar şi un student de anul I la teologie ştie că deşi creaţia ne poate comunica anumite lucruri despre Creator, ea nici nu epuizează „gândirea“ lui Dumnezeu şi nici nu îi este necesară. A treia poziţie asupra relaţiei dintre ştiinţă şi credinţă este reprezentată de profesorul din Cambridge, John Polkinghorne. După o carieră strălucită ca profesor de fizică matematică, Polkinghorne şi-a îndreptat atenţia cu precădere asupra relaţiei dintre gândirea ştiinţifică şi credinţa religioasă. Perspectiva lui este în mare măsură cea a teologiei naturale: adică, omul raţional găseşte în creaţie suficiente indicatoare în aşa fel încât prin analiză imparţială să ajungă să ştie destul de mult despre Dumnezeu. Deci ştiinţa este un pas în direcţia credinţei. Credinţa nu este un act întemeietor, ci o rezultantă. Pentru el credinţa este bazată pe dovezi. El aplică modul de gândire ştiinţific la esenţa credinţei creştine exprimate de crezuri, în lumina unei viziuni moderne despre lume. În aceeaşi categorie cu Polkinhorne l-aş încadra şi pe teologul german Wolfhart Pannenberg, deşi există diferenţe esenţiale de metodă şi interese între cei doi. Animat de aspiraţia modernă a unităţii cunoaşterii, Pannenberg a căutat să întemeieze şi teologia pe matricea generală a unei ştiinţe. A patra categorie de gânditori ar fi cea reprezentată de teologul scoţian Thomas F. Torrance, fost profesor la Universitatea din Aberdeen. Torrance se înscrie în tradiţia teologului elveţian Karl Barth şi a filosofului britanic de origine maghiară Michael Polanyi. Pentru el orice cunoaştere începe cu acte de credinţă şi de aceea relaţia dintre ştiinţă şi teologie este una de similitudinte. Ambele au tradiţii, premise, rigori de procedură şi rezultate. Ambele domenii ne conduc la o mai bună cunoaştere a adevărului, care este unic, întreg şi atotcuprinzător. Raportul dintre ştiinţă şi teologie este unul benefic şi fertil pentru ambele domenii, dar aceasta nu duce pentru Torrance la o încălcare a competenţelor. Ambele tradiţii merită asimilate în particularitatea şi autenticitatea lor, folosind instrumentele lor specifice de investigare.

Pornind de la această schematizare a poziţiilor aş vrea în cele ce urmează să clarific câteva lucruri în ce priveşte cadrul actual al ideilor despre credinţă şi cunoaştere, iar apoi să sugerez şi coordonatele unei soluţii asupra raportului acestora. Din motive teologice, coordonatele acestei soluţii se vor înscrie în paradigma reprezentată mai sus prin Thomas Torrance.

Cadrul gândirii actuale în ce priveşte credinţa şi cunoaşterea

De ce este atitudinea majorităţii oamenilor educaţi de astăzi atât de negativă faţă de credinţă? S-ar părea că această atitudine se bazează pe o prejudecată adânc înfiptă în minţile noastre în mod indirect prin sistemul educativ. Într-o retorică de tip iluminist, se pleacă de fapt de la falsa idee că credinţa este tot una cu credinţa oarbă, care la rândul ei este asociată cu obscurantismul şi primitivismul. Pe acest fond, credinţa devine punctul slab al omului într-o relaţie de putere care aduce cu sine potenţialul manipulării. Acest tip de raţionament nu este altceva decât esenţa analizei marxiste a religiei. Conform acestui mod de gândire, Evul Mediu creştin, care s-a caracterizat printr-o viziune unitară asupra realităţii determinată de credinţă, este numit Evul Întunecat. Evident, percepţia modernă asupra acestei probleme a fost determinată de gândirea iluministă. Pentru Descartes subiectul uman se auto-întemeiază, conform celebrului raţionament: „mă îndoiesc, deci cuget, deci exist“. Pentru el la baza conştientizării şi certificării existenţei de sine stă de fapt îndoiala. Astfel, odată cu Iluminismul, se naşte un nou mod de raportare la cunoaştere. Dacă înainte însuşirea tradiţiei, şi implicit credinţa, constituia elementul de bază în obţinerea cunoaşterii, acum îndoiala, dubiul şi suspiciunea devin instrumentele normative în procesul cunoaşterii. Pentru moderni lucrurile nu sunt ceea ce s-a spus prin tradiţie că sunt, nici ceea ce par a fi la suprafaţă. Pentru a afla ce sunt trebuie în primul rând să ne îndoim de ceea ce credem că ştim şi apoi să procedăm la cunoaşterea lor prin dezasamblare şi reasamblare mentală. În acest proces suspiciunea devine o virtute iar credinţa devine viciu.

Această schimbare de perspectivă a revoluţionat cunoaşterea umană. Consecinţele ei sunt dramatice în toate planurile vieţii. În primul rând îi urmează un progres extraordinar în ştiinţe; omul modern nu se lasă înşelat de aparenţe, ci prin aplicarea sistematică a îndoielii caută să afle esenţa lucrurilor. Apoi, la nivelul omului comun această nouă epistemologie se manifestă printr-o cultură a noului, orientată înspre prezent. Nu se mai pune preţ pe ceea ce este vechi şi ne parvine de la generaţiile trecute, ci pe ceea ce este nou şi ne parvine de la autorităţile în materie ale zilei. Cu cât un lucru este mai nou, cu atât îl privim ca fiind mai bun şi mai adevărat. O altă consecinţă deosebit de importantă se manifestă la nivelul autoritatăţii. Autoritatea, de orice fel, cade sub acelaşi spectru al îndoielii şi este pusă sub semnul întrebării. Singura autoritate acceptată este aceea a raţiunii umane autonome. Trebuie precizat aici că raţiunea nu este o invenţie iluministă. Dimpotrivă, gânditorii antici şi cu atât mai mult cei ai Evului Mediu se folosesc în chip magistral de instrumentul ei. Cine se îndoieşte nu are decât să citească scrierile Sf Toma din Aquino pentru a vedea o rigoare a discursului raţional care nu este nici pe departe egalată de majoritatea autorilor contemporani. Odată cu Iluminismul se impune însă un anumit tip de raţionalitate, caracterizată prin autonomie. O ultimă consecinţă pe care aş menţiona-o aici, şi care a fost analizată în detaliu de sociologul Peter Berger, este privatizarea religiei. După cum am pomenit în treacăt mai devreme, ideologia şi cultura modernităţii induce credinţa că religia are de-a face cu sentimentele intime, private ale omului, nu cu adevărul public. Adevărul public este rezervat domeniului empiric, faptic şi ştiinţific dominat de raţiunea autonomă. Ceea ce a rezultă din această separare este o epistemologie divizată, ruptă. Se induce prin aceasta credinţa că există un fel de cunoaştere în cazul lui Dumnezeu şi un cu totul alt fel în cazul realităţii lumii.

Ultimul aspect, acela al unei epistemologii dualiste, este de fapt punctul principal de interes al acestei lucrări. Aş vrea să arăt aici că ceea ce trebuia privit ca o simplă distincţie epistemică — între cunoaşterea lui Dumnezeu şi cunoaşterea lumii — se transformă în cultura contemporană într-o dihotomie mult prea polarizată. De fapt, felul de cunoaştere implicat în cunoaşterea lui Dumnezeu şi cel implicat în cunoaşterea oricărei alte realităţi nu sunt chiar atât de diferite cum am fost obişnuiţi să gândim. În realitate atât ştiinţa cât şi teologia trec prin paşi foarte asemănători în procesul cunoaşterii. Dacă teza aceasta este adevărată, implicaţiile ei se ramifică în multe aspecte ale vieţii creştinului de azi. Nu în ultimul rând, viaţa lui religioasă ar trebui să fie puternic impregnată de exerciţiul intelectului, la fel cum viaţa lui „laică“, la şcoală, la birou, în laborator sau în fabrică ar trebui să fie locuită de conştiinţa de Dumnezeu şi valorile ce decurg din aceasta.

Cunoaştere şi tradiţie

Un prim aspect pe care îl voi lua în discuţie în abordarea tezei enunţate mai sus este acela al relaţiei dintre cunoaştere şi tradiţie. În ciuda orientării spre prezent a culturii contemporane despre care pomeneam mai sus, una din sursele cele mai importante ale cunoaşterii în general, chiar şi în ziua de azi, este tradiţia. Prin tradiţie o generaţie îşi transmite experienţa de viaţă generaţiei următoare. Procesul educativ din toate culturile reflectă din plin acest fapt.

Versiuni ideologizate ale istoriei ştiinţei adesea subliniază totala noutate a ştiinţei moderne, ca fenomen ce s-ar afla în discontinuitate faţă de tot ce le-a precedat. Adevărul este însă că deşi ştiinţa modernă o rupe în multe privinţe cu epoca anterioară şi aduce ceva cu adevărat nou şi unic, premisele care o fac posibilă îi parvin tocmai din tradiţia pe care o neagă parţial. Bunăoară este greu să ne imaginăm apariţia ştiinţei fără tradiţia raţionalităţii medievale, fără spiritul analitic al tradiţiei aristotelice sau fără desacralizarea iudeo-creştină a timpului şi spaţiului şi disponibilizarea lor ca parte a unui câmp deschis cercetării umane. Mai mult, se vehiculează astăzi ideea dezvoltării în salturi a ştiinţei, conform modelului sugerat de Thomas Kühn.[v] După acest model, la un moment dat o ştiinţă este dominată de o anumită paradigmă, adică de o anumită constelaţie de credinţe, valori, tehnici etc., împărtăşite de membrii unei comunităţi ştiinţifice date. Cu vremea, pe măsură ce teoria dominantă a paradigmei respective se dovedeşte incapabilă să asimileze şi să explice noi şi noi fapte cu care se confruntă membrii comunităţii ştiinţifice, această paradigmă intră în criză, iar pe fondul acestei crize apare o revoluţie ştiinţifică, prin care o nouă teorie devine dominantă şi o nouă paradigmă este adoptată de comunitate. Observaţia mea ar fi că revoluţia ca şi concept, care atrage atenţia asupra rupturii, a schimbării pe care o aduce o asemenea înlocuire de paradigmă, conduce la o analiză istorică de tip sincronic, foarte utilă de altfel, dar care nu spune întreaga poveste. O privire holistă asupra ştiinţei respective şi o analiză istorică diacronică însă vor pune în lumină aspectele de continuitate arătând că de fapt revoluţiile se întâmplă în interiorul tradiţiilor respective. Este adevărat, de exemplu, că la vremea când a publicat teoria relativităţii restrânse Albert Einstein nu ajunsese să fie foarte puternic îndoctrinat în toate subtilităţile teoriei dominante a fizicii din aceea vreme, lucru care poate fi privit ca un atu care i-a permis să încerce o perspectivă novatoare; dar pe de altă parte este limpede că prin noua teorie el se înscrie într-o tradiţie atât a fizicii cât şi a matematicii a cărei istorie nu neagă, deşi depăşeşte, cadrul gândirii newtoniene. În cazul teoriei relativităţii generalizate înscrierea şi fundamentarea în tradiţia anterioară este şi mai evidentă.

Vocile care să conteste rolul tradiţiei în domeniul teologiei sunt mult mai puţine, în afară poate de unele perspective marxiste sau în general sociologizante radicale care subliniază cauzalitatea socială şi relativitatea culturală a teologiei. Într-adevăr, şi teologia funcţionează în cadrul unei tradiţii, deşi suferă din când în când schimbări de paradigmă, sau permite chiar existenţa în paralel a unor paradigme sau sub-tradiţii diferite. Astfel, teologia reformatorilor reprezintă o nouă paradigmă faţă de cea medievală, sau metoda criticii istorice şi liberalismul clasic reprezintă o schimbare de paradigmă faţă de teologia protestantă clasică. În acelaşi timp însă în contemporaneitate coexistă de exemplu teologii specifice diverselor biserici sau denominaţii creştine, sau teologii evanghelice şi teologii liberale.

Exemplul ştiinţei şi cel al teologiei arată clar cum tradiţia comunităţii joacă un rol major în cunoaştere. În toate domeniile cunoaşterii foarte multe lucruri sunt mai întâi dobândite prin credinţă, din tradiţie. Aceste lucruri au, desigur, un grad de provizorat, fiind deschise criticii şi amendării, dar constituie, cu toate acestea, singura bază şi singurul punct de pornire posibil pentru orice cunoaştere.

Percepţia senzorială, experienţa şi cunoaşterea absolută

Un alt lucru care se cere clarificat înainte de a trece mai departe este raportul dintre, pe de o parte, percepţia senzorială şi experienţă, şi pe de altă parte cunoaştere. Una din obiecţiile destul de comune astăzi când este vorba de credinţa în Dumnezeu sună cam aşa: „Nu cred în Dumnezeu pentru că nu pot să-l văd“. În această afirmaţie există două premise greşite: (1) că percepţia noastră senzorială ne dă acces la o cunoaştere sigură şi directă, nemediată; şi (2) că credinţa este tot una cu cunoaşterea. Începând cu a doua premisă, este foarte important să distingem între trei concepte care sunt toate implicate aici: credinţă, cunoaştere şi certitudine. A crede nu înseamnă încă a cunoaşte, după cum a cunoaşte încă nu înseamnă a cunoaşte în mod absolut, cu certitudine.

În ce priveşte prima premisă, o sucurtă privire în istoria filosofiei este suficientă să ne arate cât de problematică este ea. Empirismul a încercat să depăşească atît raţionalismul cât şi scepticismul prin postularea percepţiei senzoriale drept sursa unică a cunoaşterii. Mai departe, pozitivismul logic a făcut din ea criteriul universal de verificabilitate nu numai a adevărului unei propoziţii ci şi a faptului că ea are sens. Îngustimea de perspectivă a acestei soluţii şi reducţionismul ei o descalifică însă. Există zone mult prea largi ale experienţei umane care sunt pur şi simplu excluse în mod nejustificat din spaţiul discursiv de către această teorie. Pe lângă aceasta, hermeneutica ne învaţă că datele care ne parvin prin simţuri ar fi lipsite de sens dacă nu le-am interpreta. Procesul de interpretare este cel puţin tot atât de important ca şi datele însele ca aport la conţinutul de cunoaştere care rezultă. În aparenţă empirismul ne dă un instrument foarte plauzibil de dobândire a certitudinii. Există o anumită soliditate în întâlnirea noastră cu lumea prin simţuri, care ne face să n-o putem eluda. De pildă învăţăm încă de la o vârstă fragedă că nu putem trece prin ziduri. Totuşi, la o analiză mai atentă observăm că există mult prea multe lucruri situate în afara acestui nucleu tare al empirismului şi în care procesul de interpretare, sistemul de presupoziţii, experienţa şi imaginaţia chiar, joacă toate roluri foarte importante. Multe astfel de lucruri sunt îndeobşte considerate adevărate şi cu sens.

Cunoaşterea absolută este un lucru foarte rar. Chiar şi ceea ce am numi cunoaştere simplă, neabsolută, se reduce, mult mai des decât ni s-ar părea, la acte de credinţă. Cel mai adesea, dacă un lucru ne este repetat de un număr suficient de mare de ori şi dacă el nu perturbă în mod drastic modul nostru deja stabilit de înţelegere a lumii, îl acceptăm ca adevărat fără să-l mai verificăm noi înşine. Adică îl acceptăm prin credinţă. În ce priveşte cunoaşterea certă, voi da şi eu celebrul exemplu al scaunului. Nu avem la dispoziţie nici un mod de a şti cu siguranţă că atunci când ne aşezăm pe un scaun acesta nu se va rupe sub greutatea noastră. Nici măcar disciplina rezistenţei materialelor nu ne poate ajuta aici. Tot ce putem realiza prin calcule inginereşti se bazează pe repetarea unor experienţe în laborator asupra unor materiale. Dacă, de exemplu, experimentul — repetat de un număr suficient de mare de ori şi în condiţii date de omogenitate a materialului probelor — conduce în mod practic la forţe de rupere situate într-un interval, inginerii trag concluzia că forţa de rupere de luat în calcul este minimul acelui interval. Există astfel de valori pentru mai multe feluri de încercări: întindere, compresiune, oboseală, forfecare, etc. Calculând forţele care se exercită asupra diverselor părţi ale unui scaun putem să le comparăm cu valorile tipice de rezistenţă ale materialelor respective, dar asta nu ne dă o cunoaştere absolută ci în cel mai bun caz o cifră probabilistică aproximativă — fie ea şi foarte apropiată de 100% — că scaunul nu se va rupe. Inginerii însă nu îşi pun problema din punct de vedere filosofic, ci din punct de vedere practic. Ei nu aspiră la o cunoaştere absolută. Dacă probabilitatea ca sacunul să reziste este suficient de bună, din punctul lor de vedere problema este rezolvată.

Cazul scaunului este tipic pentru foarte multe din lucrurile pe care noi le „ştim“ despre lume. Ori de câte ori nu avem acces la cunoaştere absolută, sau măcar la cunoaştere, pentru a rezolva probleme practice noi aplicăm metoda euristică. Învăţăm din experienţă că anumite lucruri se comportă de obicei într-un anumit fel, dar nu avem certitudinea că o vor face întotdeauna. Natura lumii noastre şi natura capacităţii noastre de cunoaştere ne forţează să ne mulţumim cel mai adesea cu o cunoaştere imperfectă, parţială şi provizorie.

Credinţă bazată pe dovezi sau credinţă căutând înţelegerea?

Următoarea problemă pe care aş vrea s-o trec în revistă se leagă de o dispută veche din istoria epistemologiei. Încă din Evul Mediu găsim păreri opuse cu privire la baza şi la procesul cunoaşterii, în speţă cu privire la ordinea cauzală a credinţei şi înţelegerii. Astfel, pe de o parte Pierre Abelard este cunoscut pentru o metodă sintetizată în formula: „înţeleg pentru a crede“, iar Anselm de Canterbury propune o epistemologie bazată pe: „cred pentru a înţelege“. Cele două poziţii medievale au, bineînţeles, nişte precursori, la fel cum au şi o istorie ulterioară. În epistemologia modernă ele se regăsesc oarecum în două curente, sau mai degrabă poziţii, distincte. Pe de o parte este vorba despre fundaţionalism, care afirmă că există nişte fundamente, adică nişte propoziţii simple şi acceptate de toată lumea, pe care se bazează întreaga cunoaştere. Acestea se numesc „credinţe de bază“ şi ele ar trebui să fie auto-evidente. Un exponent al acestei tradiţii în varianta ei clasică este teologul american Carl Henry. O variantă modificată a fundaţionalismului poate fi găsită în aşa numita „epistemologie reformată“, reprezentată de gânditori precum Cornelius Van Til, Herman Dooyeweerd sau, mai recent, Alvin Plantinga. Pe de altă parte este vorba despre fideism care, urmând ideea lui Kant că raţiunea nu poate dovedi adevărurile religiei, afirmă că în cunoaştere, şi în special în cunoaşterea lui Dumnezeu, trebuie să ne bazăm pe credinţă, fără dovezi raţionale. Termenul a fost adesea folosit în mod peiorativ pentru a desemna teoriile subiectiviste, bazate pe experienţa religioasă şi care subapreciază folosirea raţiunii în teologie, dar şi pentru a desemna gânditori influenţaţi de existenţialism, începând cu Sören Kirkegaard. Karl Barth este de asemenea calificat de către unii drept fideist, după cum şi acelora dintre urmaşii lui Wittgenstein care subliniază caracterul sistemic şi suficienţa internă a jocurilor de limbaj li se aplică termenul de „fideism wittgensteinian“. Pentru mulţi aşa-zişi fideişti însă, raţiunea continuă să joace un rol important. Plecând de la o poziţie de credinţă dedicată, cunoscătorul, spun ei, îşi sporeşte cunoaşterea prin interacţiune angajată cu obiectul cunoaşterii, modificându-şi eventual credinţele iniţiale.

Deşi fundaţionalismul este capabil să confere un anumit confort mental prin unitatea potenţială a cunoaşterii sub semnul unor criterii universale de inteligibilitate, confort care lipseşte în cazul fideismului, această poziţie nu este lipsită de dificultăţi. Voi pomeni aici doar problema selectării acelor „credinţe de bază“ şi a caracterului lor auto-evident, care este de natură să genereze discuţii interminabile, şi care ar trebui selectate de pe o poziţie de neutralitate care în fapt nu există. S-ar părea mai degrabă că înainte de a şti orice, trebuie să crezi ceva, fără dovezi. Chiar şi acţiunea de a începe să investighezi se bazează pe credinţa că poate exista ceva de investigat!

Credinţă şi revelaţie în practica ştiinţifică şi în teologie

Voi aduce în discuţie la acest punct câteva din ideile filosofiei lui Michael Polanyi, un autor britanic de origine maghiară. Polanyi pune un mare accent pe dimensiunea personală a cunoaşterii. Pentru el cunoaşterea nu este tot una cu informaţia. Cunoaşterea presupune o participare personală a cunoscătorului şi o interacţiune angajată cu obiectul cunoaşterii. În timp ce modelul cartezian presupune observarea exterioară, dezangajată a obiectului, Polanyi arată că în realitate realizarea cunoaşterii se produce tocmai în interacţiune şi angajare. De aceea un rol foarte important în acest proces este jucat de intuiţie, sau de ceea ce el numeşte dimensiunea tacită a cunoaşterii. Proiecţia umană, departe de a împiedica cunoaşterea, aşa cum presupune modelul cartezian, o poate în fapt facilita. Domeniul fizicii atomice şi subatomice ne arată foarte limpede acest lucru. Întrucât percepţia senzorială nu ne mai poate ajuta aici decât într-un mod mult prea indirect şi limitat, în fizica atomică devine mai evident decât în alte domenii modul în care modelele matematice, care nu sunt altceva decât proiecţii abstracte ale aşteptărilor minţii noastre, pot în fapt să extindă domeniul cunoaşterii. Faptul că avem de-a face cu o proiecţie nu invalidează nicidecum rezultatul, iar dovada acestui lucru o avem în funcţionalitatea aplicaţiilor care se bazează pe ecuaţiile respective. Dar Polanyi este de asemenea atent să sublinieze cealaltă dimensiune, a primatului obiectului cunoaşterii în raport cu cunoscătorul. Pentru ca procesul să se soldeze cu succes trebuie ca obiectului cunoaşterii să i se dea voie să se reveleze pe sine. În timp ce instrumentele de măsură ca şi toate echipamentele care ne mediază contactul cu obiectul cunoaşterii sunt şi trebuie privite ca extensii ale trupurilor şi simţurilor noastre, este esenţial ca aceste extensii să se potrivească, să fie dictate chiar de natura obiectului investigat.

După Polanyi, înainte de orice investigaţie trebuie să credem că există ceva de investigat. De asemenea este nevoie, ca punct de pornire, de multe alte credinţe cu privire la obiecul cercetat. Chiar dacă în urma investigaţiei multe din credinţele noastre se dovedesc false, totuşi, ele vor fi jucat un rol esenţial în proces, cel puţin prin faptul că fără ele n-am fi pornit la drum.

Întorcându-ne acum la domeniile clasice de interes ale cunoaşterii umane, şi anume Dumnezeu şi creaţia, vom observa mai întâi că în ce priveşte cunoaşterea naturii există în practica ştiinţifică o anumită procedură. Un bun om de ştiinţă îşi adună mai întâi datele relevante, apoi formulează o ipoteză de lucru elementară, iar apoi îşi începe cercetarea. În proces, o parte din date vor fi eliminate ca fiind irelevante iar la unele din ipotezele de lucru se va renunţa. La sfârşit însă, omul de ştiinţă se va hotărî asupra unei teorii care să explice cel mai bine fenomenul sau obiectul studiat. Factorul determinant pentru acea teorie este obiectul şi datele obţinute despre el, dar la fel de prezente în ea sunt mintea, capacitatea logică şi chiar personalitatea omului de ştiinţă.

Cum stau lucrurile însă în privinţa cunoaşterii lui Dumnezeu? În cazul exemplului cu scaunul, relaţia este unidirecţională: noi încercăm să-l cunoaştem, sau cel puţin să ştim dacă va rezista sau nu sub greutatea noastră, dar scaunul nu are nici un fel de iniţiativă să ne cunoască sau să ne spună ceva despre sine. Dumnezeu însă, aşa după cum este El înţeles în tradiţia creştină, dar şi în alte tradiţii, este o persoană. El e capabil să se comunice pe Sine. Şi în cazul lui Dumnezeu putem porni doar de la ceea ce există, de la ceea ce găsim la îndemână ca şi cunoaştere despre El; adică dintr-o tradiţie. Pentru cei mai mulţi, tradiţia evidentă de la care să pornim şi pe care s-o examinăm prima este creştinismul. Ca şi în ştiinţă, şi aici se cere să pornim de pe o poziţie de credinţă dedicată şi să lăsăm ca Dumnezeu să ni se descopere. La fel ca omul de ştiinţă, şi teologul trebuie să fie disciplinat în gândire, coerent şi exhaustiv. Ca şi munca omului de ştiinţă, munca lui este întotdeauna încă pe drum, încă neterminată şi deschisă îmbunătăţirilor. Deşi se bazează pe un text, acela al Scripturii, şi pe un set de dogme, discursul teologic are şi el un anumit grad de provizorat, întrucât nu-şi poate epuiza niciodată obiectul şi întrucât se adresează unei audienţe mereu cu alte întrebări şi mereu în schimbare. Există, desigur, şi deosebiri semnificative între cunoaşterea lui Dumnezeu şi cunoaşterea lumii. Ele decurg în primul rând din faptul că El este Creatorul, situat deci afară din creaţie, creaţie din care facem parte atât noi cât şi restul naturii pe care o examinează ştiinţa. Dumnezeu este transcendent. De aici decurg foarte multe lucruri care fac cunoaşterea Lui unică, iar metodele şi procesele respective cu totul speciale. Obiectul cunoaşterii în acest caz este un subiect, şi mai mult decât atât, este Subiectul, Creatorul şi Susţinătorul turutor lucrurilor. Unul din lucrurile specifice cunoaşterii lui Dumnezeu ar fi de exemplu teologia apofatică din tradiţia răsăriteană. Aceasta merge mult mai departe decât metoda negaţiei — metodă pe care o putem aplica şi la cunoaşterea altor fiinţe (lucruri) — adică a explorării a ceea ce ceva nu este. Atâta timp cât rămânem la un grad de generalitate suficient de mare, paralela dintre cunoaşterea ştiinţifică şi cunoaşterea teologică poate să ne fie foarte folositoare, în speţă pentru a ne oferi baza unei epistemologii unitare. Trebuie însă ca deducerea implicaţiilor mai specifice ale unei astfel de epistemologii să se facă în aşa fel încât specificitatea proceselor de cunoaştere din domeniile respective să nu fie violentată.

Un mod unitar de cunoaştere a realităţii

De ce este important să avem un mod unitar de cunoaştere a realităţii? În primul rând, un mod divizat, schizoid, de cunoaştere conduce la o perspectivă schizoidă, la un mod schizoid de a acţiona, şi în final de a fi. Separarea aceasta, pe care o putem trasa în urmă pas cu pas în până la Kant şi chiar mai departe până la precursorii modernismului, este străină Scripturii şi vocaţiei originale a creştinismului. Mai mult, chiar şi într-o paradigmă seculară, efectele unei astfel de diviziuni la nivelul persoanei umane pot fi dezastruoase. Nu numai împlinirea şi fericirea personală este aici în joc, ci însăşi integritatea noastră ca persoane. Efectele colective ale acestui lucru se văd limpede în bâjbâielile vieţii religioase şi sociale din modernitate. Dar cel mai important argument în favoarea unei epistemologii unitare este faptul că Dumnezeu este creatorul a toate; revelaţia biblică ne spune că toate se ţin împreună în Fiul, în Iisus Hristos. Unitatea creaţiei ne conduce în mod necesar la unitatea cunoaşterii. Voi apela şi eu la butada că tot adevărul este adevărul lui Dumnezeu. Oricât de laică ar fi sursa lui, nici un lucru adevărat nu este izolat de Dumnezeu.

Teza unei epistemologii unitare are două corolare, ambele la fel de necesare în lumea în care trăim. În primul rând, există o mulţime de oameni astăzi care apreciază ştiinţa, dar nu vădesc aproape nici un interes în domeniul cunoaşterii lui Dumnezeu. Constatarea rolului credinţei în ştiinţă şi a similarităţilor acesteia cu teologia ar putea să-i ajute să se apropie de cunoaşterea de Dumnezeu. Să se apropie de ea ca de un domeniu nou, dar nu total străin. În al doilea rând, există mulţi oameni religioşi astăzi, dar cu o religiozitate total ruptă de viaţa lor intelectuală şi de restul proceselor de cunoaştere. Inautenticitatea unui astfel de mod de a trăi credinţa are consecinţe tragice pentru astfel de credincioşi şi pentru comunităţile lor. O perspectivă unitară asupra cunoaşterii ar trebui să-i motiveze să descopere relevanţa credinţei pentru întregul existenţei lor şi pentru societatea în care trăiesc. Ca şi creştini avem nevoie de o perspectivă epistemologică unitară pentru că este datoria noastră să ducem până la capăt implicaţiile realităţii lui Dumnezeu pentru toate aspectele vieţii omului, societăţii şi culturii.

Max Turner este proful meu de Noul Testament de la LBC din anii ’90. El este un excelent teolog, cu o minte foarte limpede, atent și precis în tot ce spune. Cred că nu se putea un moment mai potrivit pentru acest seminar, într-o vreme în care lumea evanghelică românească se frămantă cu problema Duhului Sfant. Felicitari organizatorilor de la Areopagus.

Organizatorii mă asigură că seminarul nu va fi extrem de tehnic, deci va fi accesibil și pentru cei care nu au studiat telolgia, dar sunt interesați de problema în discuție.

Mai multe detalii pe https://www.areopagus.ro

Urmaţi linkul de mai jos. Merită văzut!

Centenar Wurmbrand la Închisoarea Jilava

Orientare, creştere, mentorat

Înconjurat de creste muntoase superbe, de oameni speciali şi de o atmosfera relaxată şi deschisă; acesta este cadrul în care te invităm să te gândeşti la lucrurile care contează cu adevărat în viaţa ta şi să te reîncarci cu energie spirituală pentru provocările care te aşteaptă mai departe.

Dacă vei hotarî să participli la tabăra „Căutări esenţiale”, sigur te vei întoarce de acolo schimbat şi îmbogăţit. Vezi mai jos cate ceva despre felul cum au fost schimbaţi participanţii la alte ediţii.

Scopul taberei este să ofere un cadru de orientare intelectuală şi spirituală pentru toţi cei care doresc să se dezvolte sau se află în căutarea unor răspunsuri la întrebări importante.

Tabăra este la a treia ediţie. Tematica şi activităţile taberei vor urmări:

• Dezvoltarea personală/emoţională
• Dezvoltarea relaţională
• Creşterea în viaţa spirituală;
• Dezvoltarea unei perspective creştine;
• Integrarea credinţei cu viaţa profesională sau cu studiile.

Mentori: Daniel şi Florina Bulzan, Stuart şi Dorothy Elford, Emil Toader, Petrică Mihenţ şi Andrei Bulzan.

Detalii complete la https://paltinis.cuvantulscris.org.ro/

A.I. Ati vorbit mai devreme de a da socoteala si ca este important cui dai socoteala. Mi s-a parut o idee interesanta legata de influenta banilor asupra teologiei. Pentru ca de multe ori aceasta socoteala pe care unii au dat-o a fost in fata celor de la care au primit banii; si odata cu banii astia au venit si anumite directii, chiar si teologice. Cum credeti ca au contribuit banii la conturarea unui model de biserica?

Cred ca lucrurile difera foarte mult de la caz la caz in aceasta privinta. Pe de o parte au fost biserici cu coloana vertebrala care au facut parteneriate cu alte biserici sau cu organizatii finantatoare si au avut proiecte serioase, pe perioade determinate, urmarind scopuri bine definite si respectand interesul si valorile ambelor parti. De exemplu, se construia o cladire sau se facea o anexa pentru scoala duminicala sau printr-o fundatie romaneasca se finanta o cauza sociala. Toate acestea pot functiona bine si in multe randuri chiar au facut-o, fara ca prin finantare sa se impuna agende straine de interesele evanghelicilor din Romania sau straine de imparatia lui Dumnezeu.

Pe de alta parte insa, a existat si urmatorul scenariu, care din pacate a facut mult rau, si continua sa faca: o organizatie sau o grupare reprezentand un anumit pol ideologic in Occident s-a gandit sa faca pui in Romania. Primul lucru pe care il face o astfel de organizatie e ca stabileste contacte si trimite reprezentanti in recunoastere. Dupa ce identifica cateva persoane, o biserica sau o organizatie existenta, care nu prea au o fundatie ferma, dar au mare nevoie de bani si multa disponibilitate, incepe sa aduca bani. Evident, banii sunt canalizati pentru cauze bune: probleme sociale, constructii de biserici, educatie etc., dar implicit se creaza cateva locuri de munca si exista si niste beneficii secundare pentru localnicii implicati, materializate cel putin in prestigiu. Impreuna cu banii insa treptat vine si persuasiunea de a imbratisa respectivul pol ideologic. Nu conteaza daca respectiva ideologie este de folos sau nu, sau daca este potrivita pentru contextul romanesc sau nu. Scenariul acesta s-a repetat de mult prea multe ori in ultimii 18 ani. Printre „victimele” – mai mult sau mai putin cu buna stiinta – ale acestui scenariu s-au numarat, fara nici o deosebire, anonimi sinceri, arivisti frustrati sau mari lideri evanghelici.

Printre relele produse de acest fenomen se numara si faptul ca prin el s-au creat aici in Romania probleme care pana atunci nu existau. S-au cauzat scindari artificiale, cearta, dispret si invidie. Multe din bisericile independente s-au creat in acest fel. Nu ca o astfel de biserica este ceva rau in sine, dar cand totul e facut dintr-un spirit de dezbinare, atunci nu-i bine… S-au creat biserici care tin sa se numeasca „fundamentaliste”, de exemplu. Acum, bisericile din Romania au fost fundamentaliste de la mama lor, daca e s-o luam asa, pentru ca au ramas statornice langa fundamentele credintei crestine; s-au bazat pe ceea ce a vrut fundamentalismul sa fie initial, o articulare a unei pozitii crestine, autentice in fata pericolului modernitatii. Lucrurile s-au nuantat mai pe urma si cei care nu au mai vrut sa se numeasca fundamentalisti dar au vrut sa se numeasca evanghelici au fost cei care si-au dat seama ca nu-i suficient sa articulezi un punct din asta de vedere si sa stai asa incremenit in el, ci trebuie sa interactionezi cu cultura, sa dialoghezi si sa cauti s-o influentezi. Ei bine, datorita banilor veniti de peste ocean, unii au ajuns, si in Romania, incremeniti in proiectul acela depasit de vremuri, desi bisericile de aici nu intampinau riscul de a sucomba in fata atacului modernitatii. Dar asta nu era o problema pentru zelotii fundamentalisti. Ei au venit si si-au exportat aici ideologia, si odata cu ea si problemele. „A, faceti parte din uniunea baptista, uitati ce fac baptistii in America. Nu e bine sa fiti baptisti. Trebuie sa fiti baptisti fundamentalisti si independenti; numai atunci sunteti buni.” Asa s-a ajuns la aberatia ca in nu mai stiu ce comuna din judetul Timis, biserica baptista normala sa se transforme in biserica baptista independenta si fundamentalista. Sau, ce sa mai vorbim… in mediul penticostal exista chiar mai multe grupari din acestea care reprezinta diverse centre de influenta si de interese.

Poate Dumnezeu va folosi aceasta scadere a oamenilor spre ceva bun in viitor, dar asteptam sa vedem asta. Pe moment cel putin vedem doar lucrurile negative datorita banilor care vin la pachet cu iedologia. O sa mi se spuna ca fara mici compromisuri n-am putea realiza nimic; ca astfel de aranjamente ne permit sa tinem scoli teologice, sa ne educam tanara generatie, sa construim… Raspunsul meu e ca le fel se justificau si conducatorii cultelor care colaborau cu Securitatea. Plateau un „mic” pret ca sa obtina in schimb autorizatii de constructie pentru biserici, cateva locuri in plus la seminar si alte asemenea beneficii, foarte necesare de altfel. Cum sunt insa judecati ei astazi?

Nu stii daca sa razi sau sa plangi cand vezi oameni care n-au nimic de-a face cu pozitia ideologica respectiva, dar au ajuns peste noapte sa fie mari partizani ai ei pentru ca au primit bani. Este total anormal din partea celor care vin cu bani conditionati de astfel de agende, dar si din partea celor care sunt aici si numai ca sa li se faca cladire sau sa li se plateasca 2-3 salarii ei accepta cauze straine si de ei si de evanghelie. E mare pacat, pentru ca am avut inclusiv oameni-institutie din mediul evanghelic romanesc care au facut gafe de genul asta. Au venit cu puncte din astea ideologice forte, care dincolo aveau o anumita rezonanta dar in Romania nu insemnau nimic si au facut valuri mari aici cu ele, tocmai ca sa se poata canaliza fondurile spre proiectele lor.

Nu am date care sa-mi permita sa-mi dau seama cat de extins e fenomenul si nu as vrea sa para ca toti evenghelicii sunt asa. Ma bucur ori de cate ori vad oameni, biserici si organizatii cu coloana vertebrala si cu politici intelepte cu privire la sponsorizari. Sper ca odata cu maturizarea noastra si cu cresterea economica a tarii sa scapam pentru totdeauna de acest rau.