Amintirea palida a muntilor este primul roman scris de Kazuo Ishiguro, si de altfel primul roman pe care il citesc, de acest autor japonez.

Amintirea palida a muntilor este istorisirea melancolica a vietii lui Etsuko, o japoneza care a imigrat in Anglia, dar si romanul cronica a razboiului moral intre valorile traditionale japoneze si cele moderne, de influenta occidentala, pe care l-a aprins sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial ; bombele de la Hiroshima si Nagasaki par sa fi distrus cu fierbinteala lor nu numai doua orase si vietilor locuitorilor de acolo, ci si increderea in valorile traditionale ale tinerilor japonezi.

Etsuko, eroina romanului Amintirea palida a muntilor, este o japoneza din Nagasaki, care emigreaza in Anglia, casatorindu-se cu un englez. Pe Etsuko o cunoastem in casa ei din Anglia, singura, melancolica, alaturi de fiica sa cea mica, Niki, care se afla in vizita, incercand s-o consoleze in urma sinuciderii fiicei sale cele mari, Keiko. Gandurile si amintirile lui Etsuko curg lin si ne descopera lumea ei din Nagasaki, tineretea sa, prima sa casatorie cu tatal lui Keiko si prietenia sa stranie cu la fel de strania Sachiko si fiica sa Mariko.

Inapoi in perioada imediat post-belica din Nagasaki, Etsuko e o tanara naiva, simpla, casatorita, asteptand un copil, neavand niciun motiv de ingrijorare cu privire la viitor. Contrar ei, Sachiko este o tanara vaduva care viseaza sa plece in America, nu pare sa fie foarte materna, isi neglijeaza fiica si sfideaza valorile traditionale, intrupate cumva de Etsuko.

Dar, desi Kazuo Ishiguro nu ne spune nimic explicit, din tacerile lui Etsuko si din momentele lungi in care priveste campul de la fereastra, ne dam seama ca aceasta liniste ascunde un urlet. Desi are toate motivele sa fie, Etsuko nu este fericita. Tanjeste spre altceva. Si poate ca acest ceva nu e decat tot ceea ce reprezinta Sachiko : nevoia de schimbare, de aer, de a trai cu adevarat, in mod egoist, pentru tine si nu pentru ceilalti, nici macar pentru proprii copii. Regasim in Etsuko din Anglia ca intr_o oglinda pe Sachiko din Nagasaki, incat ajung sa ma intreb daca aceste amintiri nu erau cumva fictive ? Sau poate erau amintiri reale si doar prevesteau criza prin care va trece Etsuko mai tarziu. Abia sinuciderea lui Keiko pare sa fi declansat in Etusko, un proces de reflectie asupra propriei vieti si a deciziilor luate. Din casa lui Etsuko se degaja un miros de ploaie, de moarte, de frustrare, de vinovatie, de amaraciune, de singuratate.

Amintirea palida a muntilor este o lectura antrenanta, Kazuo Ishiguro iti starneste curiozitatea, ai nevoie sa afli ce resorturi ii face pe acesti oameni sa traiasca, de ce, ce disperare ii impinge de la spate si spre unde. Apoi, sub aparenta unei lecturi facile, se afla un roman subtil, despre drama unei femei, drama unei generatii (tinerii japonezi de dupa cel de-al doilea razboi mondial care dispretuiesc Japonia traditionala si imbratiseaza valorile occidentale, pentru ca mai apoi sa-si dea seama ca aceste valori nu sunt ei insisi), o drama care cere rabdare si empatie.

Bucuria vietii este biografia pictorului Vincent Van Gogh ce relateaza cautarile lui Van Gogh pana a ajunge la calea picturii si viata sa dramatica, de la sfarsitul adolescentei pana la sinuciderea sa la 37 de ani.

Irving Stone, scriitor a mai multor biografii faimoase, si-a bazat romanul Bucuria vietii pe o serie de documente ale epocii, calatorind pe urmele pictorului si incercand sa gaseasca surse cat mai veridice, cat si pe studiul a celor cateva sute de scrisori pe care Vincent Van Gogh le-a trimis fratelui sau Theo, de-a lungul timpului.

Romanul reda foarte clar viata pictorului dar si framantarile sale interioare. Vincent Van Gogh este intr-o permanenta cautare de sine si cautare a sensului vietii. Functionar la galeriile de arta Goupil ale unchilor sai, Vincent renunta si incearca sa devina preot la sugestia tatalui sau, el insusi preot, insa predicile sale dintr-un sat de mineri din Belgia, in loc de a-l apropia il indeparteaza pentru totdeauna de Dumnezeu si il aproprie iremediabil de pictura si desen.

Fara noroc in dragoste, bolanvicios, sarac lipit, descurajat in mod constant referitor la pictura sa (cu exceptia fratelui sau Theo, care il sustine si il iubeste neconditionat), Vincent Van Gogh trece din esec in esec. Cu toate astea, pictura este cea care ii da un sens, care il face sa simta ca traieste: de aceea picteaza frenetic, nebuneste, cu pasiune, fara masura. Boala, societatea, si chiar pasiunea sa nemasurata, il inving insa pe artist: acesta se sinucide la varsta de 37 de ani, iar un an mai tarziu, fratele sau, Theo Van Gogh, care nu reuseste sa treaca peste moartea fratelui sau, se sinucide si el, urmandu-si credincios fratele.

Acest roman, viata artistului Vincent Van Gogh, se cheama totusi Bucuria vietii. De ce? Cred ca fiecare isi afla propriul raspuns in aceasta carte. Pentru mine raspunsul este lupta, care da sens vietii, iar viata care are un sens, ne bucura.

„Lumea in care traiese fusese totusi buna. Cum spunea Gauguin: „Pe langa otrava, exista si antidot.” Si-acum parasind-o, ar fi vrut sa-si ia adio de la ea [..] Tututor ar fi vrut sa le spuna ramas bun.Dar el era deprins cu alt mijloc de exprimare a emotiilor decat cuvintele. Ar fi trebuit deci sa picteze acest ramas bun.

Dar un ramas bun nu se poate picta. Isi ridica ochii in sus, catre soare. Apasa revolverul in pieptul inimii si trase.”

Femeia cu Parul Rosu, cel mai recent roman semnat de scriitorul turc Orhan Pamuk aduce in discutie una din cele mai fascinante legende grecesti, povestea regelui Oedip si al destinului sau necrutator.

Dar mai mult decat o reluare a vechii teme oedipiene si a analizei postmoderne a acestui „complex Oedip”, romanul Femeia cu Parul Rosu ne vorbeste si despre dragoste, despre femeie si statutul femeii in lumea islamica din Turcia cat si despre istoria actuala a Turciei. Din roman transpare teama sau avertizarea scriitorului Orhan Pamuk in legatura cu gruparile nationaliste din Turcia, in legatura cu pericolul privind drepturile si libertatile femeilor si despre conflictul mocnit din societatea turca intre populatia occidentalizata, acuzata de modernism si europenism, si populatia care isi regaseste si isi traieste propria identitate prin islam si traditiile religioase.

Astfel Femeia cu Parul Rosu este o fresca a societatii turce, Orhan Pamuk realizand un soi de psihanaliza colectiva si incercand sa caute raspunsuri cautand pe axa fiu-popor-conducator-figura paterna, dar si o repunere moderna in scena a piesei din teatrul antic grec, ‘Oedip’.

„Ne dorim sa avem un tata puternic, ferm, care sa ne spuna ce sa facem si ce nu. Dar e ce? Oare pentru ca ne e greu sa decidem noi insine ce avem de facut [..]? Oare avem nevoie de tata mereu, sau il dorim doar cand suntem confuzi, cand ni se destrama universul, cand simtim ca ne inabusim?”

Povestea lui Pamuk este o poveste despre prezent, dar una in care se foloseste de toate simbolurile si temele trecutului:se refera la mitul apei, la menirea fantanarilor de pe vremuri, la mitul lui Oedip dar si la mitul persan al lui Sohrab si Rostam din Cartea Sahilor, la legendele popoarelor in legatura cu parul rosu si la prejudecatile legate de femei,in general. Femeia cu Parul Rosu e o carte ce te poarta ca o corabie peste mai multe ape, o carte bogata in referinte culturale, care dau greutate povestii si care te cuceresc pe masura ce avansezi in poveste. Este interesant ca odata cu avansarea naratiunii, sfarsitul ei devine din ce in ce mai usor de imaginat de catre cititor, dar asta nu stirbeste farmecul cartii, dimpotriva il sporeste, caci mecanismele psihologice si nu faptele ajung in centrul atentiei.

Citind aceasta carte, mi-e din ce in ce mai clar ca nu multi au darul povestirii si de a impleti atatea culori si povesti intr-una singura precum Orhan Pamuk sau Salman Rushdie.

Lectura placuta si un pic de teaser:

„A cazut o stea. Mi-am concentrat toata atentia asupra cerului de iulie, simtind intens ca universul pe care-l vedeam atunci era aidome cu universul pe care-l purtam eu in minte. Parea ca, daca aveam s-o deslusesc, randuiala stelelor avea sa-mi dezvaluie tainele vietii mele. Totul era, de fapt, minunat, totul era pe masura lor. In noaptea aceea mi-am dat seama destul de bine ca urma sa devin scriitor. Ca sa fii scriitor nu e nevoie decat sa privesti, sa vezi, sa pricepi ceea ce vezi si sa transpui totul in cuvinte.” (Femeia cu Parul Rosu, Orhan Pamuk)