Ce este putinismul?, mă întreabă insistent un prieten.

De 3 ani de zile am fost jigniți și etichetați ca ”putiniști” și ”oameni ai rușilor”, toți cei care am spus că războiul din Ucraina nu este războiul nostru, că este treaba rușilor cum se guvernează la ei acasă, nu este treaba noastră, că NATO a greșit și greșește hrănind războiul din Ucraina, că prioritatea României ar trebui să fie românii, că dacă este în interesul românilor și europenilor să aibă afaceri corecte cu Rusia, ele trebuie să fie lăsate în pace.

Deși ceea ce spunem noi este rostit și de papa Francisc, și de lideri politici din toată lumea, logica propagandei oficiale și presei mainstream de la noi a fost aceea că suntem ”putiniști”.

Eu, mai mult decât alții, am îndurat campanii de ură pentru că o simplă colaborare de presă a mea- absolut neutră și corectă, iar textele scrise de mine pot sta oricând ca dovadă- a devenit ”dovada” că aș fi chiar ”șeful propagandei Ruse din România”.

Asta mi-a închis uși în nas, ”prieteni” nu au mai vorbit cu mine, alte colaborări au încetat, am fost marginalizat și de unde eram invitat la televiziuni (doar la meteo și sport nu m-au invitat), doar prieteni foarte curajoși au mai acceptat să mă mai cheme în emisiunile lor, am fost etichetat ca ”putinist”, ”agent rus” și alte căcaturi.

Am îndurat pentru că tot timpul am fost și sunt responsabil de ceea ce scriu eu. Nu scriu cu pseudonime, nu o dau cotite din interes. Dacă descopăr că am făcut o tâmpenie, o asum și o spun.

Pentru mine e mai important să am conștiința împăcată decât să am bani. Și să nu credeți că am trăit sau trăiesc pe roze din pricina conștiinței mele, dar fiind un spirit mai boem și mai liber, am rezistență mai mare la lipsuri.

Și nu cred că am spus o tâmpenie când am zis că războiul din Ucraina nu este războiul nostru, războaiele nu trebuie hrănite- așa cum fac SUA, UE și NATO, că numai proștii și manipulații pot crede că ce se întâmplă în Ucraina ar fi un război între îngeri și demoni….

A trebuit să îndur acuza că vreau „să vină rușii”, sau că aș vrea o dictatură ca în Rusia.

Căci în Rusia nu este democrație. Este un regim autoritar ca și cel care se dorește în România și care a fost instaurat aici, în mod oficial, prin puciul dat de CCR, de vineri.

Adică există formal putere și opoziție, dar de fapt este un singur sistem care le controlează pe amândouă.

Exact ca ceea ce a făcut sistemul în România și s-a confirmat prin puciul dat de CCR, în aplauzele partidelor mainstream, vineri.

Vreau așa ceva? Nu. Categoric nu.

Așa cum nu vreau să trăiesc într-o țară aflată în război, cum este cazul Rusiei.

Însă, pe de o parte amuzant, însă predominant tragic, cei care mă acuzau pe mine de ”putinism”, aplaudă acum felul în care România ajunge ca în Rusia: cu presă controlată de către sistem, alegeri organizate să câștige doar puterea ”noastră” și opoziția ”noastră”.

Și tot cei care mă acuză pe mine de ”putinism” împing România într-un război care nu este al nostru, așa cum Putin a împins Rusia într-un război care nu este al ei.

Deci – lucru pe care tot voi insista zilele astea- dacă există putinism: acela nu e unde au pus ticăloșii din acest sistem eticheta, ci la ei.

România este victima unei lovituri de stat agreate de sistemul mainstream, care ne va arunca în dictatură și în război, în care libertățile noastre vor fi bine controlate, orice vom vota, dacă vom vota- și probabil că vom fi și obligați să votăm, ca să se vadă că e ”democrație”- va ieși ”cine trebuie” și cine e agreat de sistem, în care banii noștri de școli, spitale și siguranță publică se vor duce să hrănească războaie ce nu ne privesc….

Deci…ca în Rusia.

Și partidele mainstream, și presa mainstream, refuză să se confrunte cu realitatea.

Se ascund în spatele prostiilor cu ”oamenii rușilor”, Tik Tok-ul chinezesc care le-ar fi furat lor privilegiul de a fi singurii care pot manipula conștiințele în România și alte prostii de genul acesta.

În definitiv, parcă dă mai bine, nu?, să pară că ești victima lui Putin, Xi și a conspirațiilor BRICS, când de fapt ești căzut în rahatul propriei nesimțiri, prostii și aroganțe.

PSD și PNL au pierdut zdrobitor pentru că și-au bătut joc de România, inclusiv de propriul lor electorat.

Au guvernat prost, îndatorând România, punând presiune pe buzunarele românilor pentru a cumpăra arme și alte prostii de la ”partenerii strategici” și băgând țara în pericolul real al războiului pentru că așa era ordinul de afară.

În timp ce în țară lucrurile merg prost, presa mainstream a reacționat exact ca propaganda comunistă: toate sunt bune și frumoase, inflația a scăzut datorită guvernului, dar prețurile cresc din pricina rușilor, nu avem bani să ținem sinistrații români în niște case decente dar sunt fonduri să ținem refugiații ucraineni la hotel, nu avem bani să cumpărăm trenuri decente pentru românii civili, pentru că trebuie fonduri pentru victoria împotriva lui Putin.

Am mai spus asta.

În România propaganda rusă, câtă o fi, e atât de puțin credibilă și lipsită de profesionalism încât nu convinge nici măcar o pisică să mănânce un plic de mâncare.

În schimb propaganda NATO e așa de bolșevică, băloasă, penibilă, isterică, încât ajungi să nu o mai crezi nici dacă te atacă rușii.

Iar clasa politică românească ne-a jignit constant.

Ne-a jignit inclusiv prin garnitura de candidați propuși.

Călin Georgescu- care este un nebun de legat, periculos, legionar, probabil chiar psihopat- a câștigat pentru că a fost radical diferit de imbecilii mainstream.

Ciolacu, acest bișnițar mărunt și sfertodoct, imbecilul tălâmb de Ciucă, maimuța de Lasconi, golanul ăla împuțit de Simion, tembelul solemn de Geoană, clovnul bețiv de Orban, porcul ăla nesimțit de Terheș, au fost și sunt toți jigniri aduse electoratului propriu în primul rând.

Și lângă ei, o faună la fel de fetidă. Fața porcină a lui Tudose, aerul de golan al lui Grindeanu, nesimțirea cu stil a lui Rareș Bogdan, caricaturile gen Becali și Neamțu, sunt, toți!, anti-icoane ale eșecului politicului românesc.

De aceea reacția.

Sunteți uimiți că un candidat pe care l-ați ignorat a câștigat pe Tik Tok sau YouTube?

Acolo e grosul publicului românesc. Puțini au mai rămas să se uite la prostiile îndrugate de prostituatele de diverse sexe din studiourile mainstream și de invitații lor imbecili, senili și prost crescuți….

Acum țara a intrat în rahat.

Pentru că evident votul antisistem nu este nicăieri o soluție. Este un vot agresiv, un vot de răzbunare, un vot invectivă, nu un vot care să poarte un program.

Că e vot antisistem suveranist sau progresist, acesta va arunca țara în ani negri de acum înainte.

Iar vinovații sunt cei care ar fi trebuit să construiască un centru echilibrat în România, jurnaliștii deformatori de opinii, partidele transformate în ferme de vite cu ifose de lei.

Poza cu Oblo m-a băgat într-o discuție pe tema: ”ce se întâmplă cu animalele după moarte?”

Subiectul mă frământă de deja foarte mulți ani (cred că sunt deja 8 ani de când citesc, rumeg și încerc să înțeleg tema aceasta).

Nu cred că animalele se duc în Rai, pentru că nu mai cred că noi vom merge în vreun Rai. Nu aceasta este credința creștină biblică. Este credința creștină metafizică.

Eu prefer să rămân biblic.

Iar Biblia ne spune- cum ar zice N.T. Wright- o singură poveste alcătuită dintr-un puzzle de povești, destul de diferite între ele.

Iar povestea aceasta este despre cum Dumnezeu a creat lumea ca să locuiască în ea. Creația este casa lui Dumnezeu.

Iar noi, oamenii, suntem creați pentru a fi administratori ai acestei creații.

Creația a fost coruptă de păcat, însă Dumnezeu, după ce inițial a dorit să o distrugă (Potopul), s-a răzgândit și a făcut un plan complex de salvare a ei.

Plan la sfârșitul căruia creația va fi restaurată (acesta este sensul ”cerului nou și pământului nou” din Apocalipsă) și Dumnezeu va locui cu noi, în mijlocul creației Sale.

În acest lung proces de restaurare suntem chemați și noi, creștinii, să fim parte.

De aceea grija noastră față de mediu, față de animale, devine tot mai importantă în planul lui Dumnezeu.

Și putem să vedem că odată cu evoluția societății umane, crește și grija față de animale, și depășirea unor mentalități strict utilitariste legate de acestea.

Atenți la animale- de obicei doar la animalele care ne plac în mod particular- descoperim și că acestea sunt suflete, că au personalitate, că au bucurii, tristeți, că visează.

Mai mult chiar, descoperim cât de mult le putem influența, umaniza.

O etapă esențială în evoluția noastră spre Împărăție este conștiința respectului față de animale și depășirea cruzimii față de ele.

Imaginea biblică a Împărăției lui Dumnezeu are o secvență deja clasică, din profetul Isaia: un copil mic se va juca cu un miel și cu un leu pe o pajiște.

Dar întrebarea este: ne vom revedea animalele ce ne-au însoțit în viața de acum, în Împărăție? Îl voi revedea pe Oblomov? Sau pe Lobodă? Sau pe Scorțișoară?

Eu cred că da. Iar explicația este dublă:

1. aceste animale, și atâtea altele, mi-au marcat existența, m-au ajutat în anumite momente, m-au bucurat, mi-au dat de gândit, m-au provocat și au devenit mai conștient de locul și rolul meu în planul lui Dumnezeu;

2. pisicile astea, dar și alte animale de companie, s-au schimbat și ele în relația cu mine, au devenit mai ….umane, cu personalitate, au cunoscut o evoluție.

Dar aș merge și mai departe: ok. Oblomov și Scorțișoară sunt ….Oblomov și Scorțișoară.

Dar ce vină are sărmanul pui de l-am mâncat ieri, că în loc să îl gâdil sub plisc și să îi ”cultiv personalitatea”, l-am comandat gata prăjit de la Socului?

Evident, nu are nicio vină. Însă a avut un rol în viața mea. M-a hrănit, mi-a dat energie când eram destul de ”down” fizic.

Și atunci de ce nu aș privi viitorul eshatologic astfel?

Dacă eu voi fi găsit demn de lumea bună pe care Dumnezeu o va restaura, oare nu voi trage după mine în acest viitor eshatologic toate animalele ce mi-au influențat viața? Chiar și țânțarii (știu că a fost o polemică a lui CS Lewis cu un alt teolog pe tema aceasta).

Trebuie să recunosc: îmi plac polemicile, mai ales dacă sunt pe subiecte faine, provocatoare intelectual și …duhovnicesc.

Povestea cu sfântul Fanurie și sfânta Parascheva (insist să o mențin ”la pachet” pentru că este și ea relevantă) a generat, inevitabil, polemici.

Însă un fir polemic ce mă onorează este cel aruncat mie de părintele Alexandru Mihăilă, un teolog biblist creștin ortodox pe care îl urmăresc de ceva vreme cu multă plăcere și interes. Aflu, onorat, că ”urmăritul” este reciproc și ….propun ca atunci când timpul ne va permite amândurora, să transformăm ”urmăritul” într-o întâlnire la o cafea mai mult sau mai puțin polemică, dar sigur prietenească.

Părintele Alexandru Mihăilă îmi reproșează un lucru la prima vedere foarte corect: dubla măsură. Sunt nenumărate minuni în Biblie, din care părintele face și o prezentare a celor mai relevante, care sunt foarte asemănătoare cu minunile atribuite sfinților, moaștelor și icoanelor în Creștinismul tradițional, catolic și ortodox.

În definitiv, spune părintele Mihăilă, de ce ne-ar supăra ”fanuropita”, dacă pe de altă parte citim cu evlavie biblică cum Saul, care pierduse măgărițele tatălui său, s-a dus la Samuel ca acesta să le identifice…profetic?

Și nu s-a dus cu mâna goală….

”Magie? Păgânism? Observ doar că nu pare nicio deosebire între Fanurie, pe de o parte, cel care mijlocește la găsirea obiectelor pierdute sau a unui soț și, pe de altă parte, Samuel și Elisei, care ajută să găsești măgari pierduți, topoare scăpate și să dobândești, dacă n-ai, copii.”

De asemenea părintele Mihăilă subliniază, foarte corect, că miracolele pentru ”nimicuri” (inclusiv pentru plata taxelor/ratelor/facuturilor) se regăsesc și în Noul Testament.

Evident, sunt de acord și….nu sunt de acord.

Sunt de acord că Dumnezeu și oamenii lui Dumnezeu fac miracole ”mărunte”. Nu am negat niciodată faptul că Dumnezeu poate interveni în chestii mărunte din viețile noastre.

Deși aș face un amendament la unul din exemplele părintelui Mihăilă: când unul din ”fiii profeților” pierde un topor în apă, tragedia este una mare de tot. Textul trebuie citit în contextul respectiv: unde fierul avea o valoare enormă, aproape magică (în basme nu întâmplător ”faurul”/”fierarul” sunt personaje supranaturale, quasi- divine), o sabie de fier, un topor, un plug, fiind veritabile averi în sine, căci sigur nu le găseai la Leroi Merlin, la ofertă…

Deci drama acelui profet ar putea fi ”tradusă” acum cam astfel: a împrumutat o Tesla de ultimă generație de la cineva și….i-a băgat-o în Dâmbovița. Și, bonus, nu era nici asigurată mașina.

Însă să revin la miza subiectului polemicii noastre. Care miză e…..mai multe . Și o să le iau pe rând.

I. Prima problemă este cea a mentalității magice.

Și când spun mentalitate magică nu mă refer la faptul că au loc miracole, ci că se pretinde un ritual anume ca să obții un miracol.

Ca să rămân la exemplul cu profetul Elisei. Biblia ne spune că, e adevărat, Elisei a aruncat un lemn în apă și toporul pierdut a fost atras magnetic de lemnul respectiv.

Însă relatarea nu se termină cu: de acum înainte, dacă vă cade un obiect în apă, rostiți acatistul meu și apoi aruncați o bucată de lemn în apa respectivă și obiectul va….face pluta.

Dacă s-ar fi terminat astfel, în acel moment Biblia devenea o carte de magie…. Așa cum cărți de magie sunt toate cărțile pioase care vin cu sfaturi practice despre ce și cum.

Lucrurile devin mai grave când această mentalitate magică este promovată oficial de către Biserică și într-un context în care nivelul foarte scăzut de cateheză al credincioșilor din Biserica respectivă face ca acea mentalitate magică să se identifice cu….esența credinței.

În comentariile la postarea făcută de agenția de presă a Patriarhiei BOR erau zeci de comentarii în care oamenii își strigau disperarea: ”nu se deschide link-ul către rețeta fanuropitei”, deci ….cum vor putea să își mai găsească alesul inimii?

Ori aici este problema. O credință care nu e matură, nu e ancorată în adevăr, nu e serioasă, poate fi foarte ușor deturnată de magie. Iar o credință matură știe că Dumnezeu îți va asculta strigarea disperată că ești singur și fără ajutorul unei plăcinte….

Însă promovarea mentalității magice ajunge să împiedice o credință adevărată. Și vedem toți cum cozile la moaște sunt mult mai consistente decât cozile la împărtășanie, cum aducerea ”papucelului” sfântului X, atrage clientelă mai bine decât o catehizare pe Evanghelie….

II. Biserica trebuie să propovăduiască adevărul. Chiar și atunci când adevărul e greu de digerat.

Cultul lui Fanurie, cultul Paraschevei, cultul multor presupuși ”sfinți”, din Orient și Occident, este- deja orice cercetător onest o poate spune- cultul unor ficțiuni literare.

E ca și cum ai face novena lui Harap Alb și acatistul lui Greuceanu….

Și aici avem trei fenomene:

a) Sfinții complet inventați, fie prin ”botezarea” unor divinități precreștine ale locului, fie prin ….imaginație, fie ….combinație;

b) Personaje istorice reale cu viețile mitologizate (aici aș introduce și cocktailurile de…sfinți- mai multe personaje istorice reale care din comoditatea hagiografilor au devenit un singur personaj ficțional- cel mai ilustru caz este Maria Magdalena așa cum apare ea în ”viețile sfinților”)

c) Sfinții cosmetizați ca să încapă în calendar, fără să fie musai un surplus de miraculos în cazul acestei cosmetizări.

Însă Biserica nu își poate permite să continue să promoveze o ficțiune doar pentru că ea inflamează evlavia populară. Sau își poate permite- dovadă că o și face- dar atunci întrebarea este: cum mai poate pretinde legitim că slujește Adevărul?

III. Deturnarea de la obiectiv.

În toate Bisericile (de la ortodocși la penticostali și harismatici, via catolici, desigur) în care miraculosul a fost folosit ca argument pastoral, s-a pierdut în timp busola.

Acolo unde ai moaște, povești miraculoase, soluții magice ”garantate” de Biserică, ai mai puțină Evanghelie, ai mai puțină conștiință a Împărăției ce trebuie să vină, ai o hristologie în scaun cu rotile.

Că vorbim de Lourdes, de Iașiul Paraschevei, de osiciorul ce ține loc de tratament oncologic al lui Nectarie, de pastorul care ”sfințește” batiste vindecătoare la Romexpo, nu mai avem Evanghelia decât cel mult ca sunet tot mai stins de fundal.

Și nu e vina oamenilor. Oamenii sunt de înțeles că își caută rezolvarea problemelor disperate acolo unde li se sugerează că ar fi o soluție. Nici despre mine nu pot băga mâna în foc că dacă voi face cancer, nu voi încerca și cu un acatist o rezolvare. Sper să nu, dar….natura umană e fragilă și frica de moarte e mare și când crezi sincer în înviere.

Vina este însă a Bisericii care ajunge să încurajeze aceste practici (de cele mai multe ori din rațiuni cinic pecuniare) și în loc să fie un însoțitor sincer al celui în necazuri, îi oferă diverse placebo.

Eu cred că un Creștinism sănătos este unul care nu neagă posibilitatea miracolelor, dar nu își fundamentează credința pe ele. Speranța Evangheliei nu este aceea că îmi găsesc sfinții nevastă bună, soacră cumsecade, leac la boli și reușită în afaceri, ci aceea că pot fi parte a planului lui Dumnezeu cu întreaga Sa creație.

Nădejdea creștinului nu este aceea că va scăpa miraculos de o boală care îl conduce spre moarte, ci aceea că Dumnezeu îl va ridica din mormânt și, dacă îl va găsi vrednic, îi va oferi șansa unei vieți adevărate, în care să își îndeplinească menirea hărăzită lui încă de la creație.

Desigur, miracole se pot întâmpla. Dar nu ele contează. Și o viață ok este o viață în care nu ai nevoie de minuni.

Că tot e 23 august….hai să vorbim despre naționalism

Nicolae Ceaușescu nu a fost motivat de ideologia comunistă ci de o ideologie radical naționalistă în demersurile sale.

Îmi place să insist că ideologia ce a caracterizat ceaușismul a fost mai degrabă un legionarism roșu.

Desigur, cuvintele ”comunist”, ”socialist”, ”clasă muncitoare”, etc., se foloseau excesiv în retorica oficială, dar mentalitatea din spate era una de naționalism organic, fundamentat pe o mitologie ultranaționalistă.

Ceaușescu îl invoca mai des pe Burebista decât pe Marx.

Aici a stat și secretul succesului, dar și secretul falimentului lui Ceaușescu: în naționalism.

Și tot în epopeea tragi-comică a ceaușismului putem vedea și problema capitală a naționalismului.

Naționalismul, am mai spus asta, este o ideologie care de fapt își urăște propriul neam.

Naționaliștii reinventează istoria propriului popor, pentru că se rușinează de istoria ei reală.

De asemenea, când ajung la putere, depun eforturi absurde și criminale, pentru a își transforma propriul popor conform cu proiecția ideologică.

Niciun regim naționalist nu diferă la acest capitol. Nici regimul Ceaușescu nu a făcut rabat.

Moartea regimului Ceaușescu și execuția sa, s-au datorat explicit megalomaniei acestuia, megalomanie ce a băgat societatea într-o sărăcie crâncenă și o izolare nord-coreeană.

Asta pentru că Ceaușescu nu putea înțelege, așa cum niciun naționalist nu poate, că bunăstarea individuală este mult mai importantă decât forța și puterea statului.

Aceasta este, de fapt, confuzia din inima ideologiilor naționaliste: aceea de a confunda statul cu societatea și de a crea o viziune organică a societății: națiunea care se manifestă în stat.

Toate discursurile naționaliste desconsideră persoana umană, desconsideră ideea de drepturi și de libertăți individuale.

Cetățeanul ar trebui să aibă ca priorități națiunea și statul. Iar orice escapadă individualistă e catalogată de naționaliști ca fiind periculoasă, burgheză, demnă de dispreț.

De aceea totalitarismul apare în ideologii naționaliste.

Comunismul sovietic a devenit totalitar odată cu Stalin, care a pus capăt iluziilor ideologice comuniste și a inventat național-comunismul.

Evident, el nu a făcut decât să preia naționalismul rus așa cum se manifestase în timpul Romanovilor, în secolul XIX.

La fel cum Ceaușescu a preluat retorica legionară, Mao a adoptat mitologia națională și cultul imperial chinez, familia Kim a preluat naționalismul coreean, etc…

Totalitarismul apare inevitabil pentru că este obligatoriu legat de o ideologie în care individul se supune colectivului și doar colectivul are prioritate.

Astfel, disciplinarea individului, controlul colectivului asupra tuturor aspectelor vieții individuale, reprezintă ceva firesc și legitim.

Chiar ieri citeam scrisoarea către propria fiică a unui legionar, considerat acum ”sfânt al închisorilor” (un anume Maxim), care spunea:

”Satan a pregatit pentru mileniul trei o lege numita “drepturile omului” prin care incearca sa scoata pe individ din comunitate si sa-l indrepte impotriva ei, prin libertinaj moral.”

Deși anticomunist, Virgil Maxim s-a simțit mai bine în România lui Ceaușescu decât în România democrației liberale.

De altfel acesta este paradoxul aparent al naționalismul românesc de după decembrie 1989:

e un amestec kitsch de legionarism, naționalism romantic, fascism, ceaușism, în pantheonul căruia Eminescu, Codreanu, Goga, Antonescu, Ceaușescu, Păunescu, Vadim, Șoșoacă și Simion își dau mâna într-o horă lipsită de grație, dar plină de nostalgie după o mizerie idealizată….

Nu există vreun popor din lumea asta care să nu își fi întemeiat pretențiile politice pe mitologii istorice uneori hilare, alteori atroce, dar tot timpul mincinoase.
Nu știu să existe vreun stat în lumea asta care să se fi întemeiat și consolidat altfel decât prin războaie și atrocități.

Iar istoria statelor naționale este – iar nu știu vreo excepție (Elveția este un stat multinațional, deci se exclude) o istorie plină de ”glorie” (adică de războaie și atrocități împotriva ”dușmanilor neamului”).

Epoca națiunilor apune, slavă Domnului!, dar cum era de așteptat, apune la fel de violent cum s-a născut și cum s-a manifestat.
Vedem războaie absurde în care sunt invocate prostiile naționaliste și mitologiile naționale peste tot. Așa au fost războaiele iugoslave din anii 90, așa sunt războaiele din Caucaz, așa este războiul din Ucraina și, desigur, războiul din Israel.

Papa Francisc a spus că adevăratul curaj când ești prins în această nebunie, este curajul de a cere pace, adică de a trece peste orgoliile tale, pretențiile tale istorice, mitologia ta națională, și chiar și pe ideea de apărare națională, care nu e același lucru cu apărarea atât de legitimă a familiei și celor dragi.
Un război pentru nu știu ce ”fruntarii naționale” ce trebuie apărate, va aduce sigur mai multe distrugeri și pierderi de vieți omenești decât o negociere a acelor ”fruntarii naționale”.
Și viețile oamenilor contează mai mult decât „hotarul strămoșesc” (care de cele mai multe ori este ”strămoșesc” doar în basmele mitologiei tale naționale).

Adevăratul curaj este cel al păcii.
Este acela de a știi că nu există nimic bun în război, de orice parte te-ai afla.
Am purtat niște discuții suprarealiste (prin replicile primite) despre situația din Israel și am încercat să explic cât de absurd este să eviți să te confrunți cu adevărul de dragul unor basme.
Absurd și criminal.
În Israel nu există- e evident- nicio altă soluție în afară de cea a conviețuirii celor două popoare: evreii și arabii.
Însă Hamas și Hezbollah nu vor asta. Nici finanțatorii lor.
Retorica arabă nu este despre cum să se găsească conviețuire, ci despre cum să se stabilească hotare.
Dispariția Israelului este o declarație politică oficială a unei teocrații islamice, ca Iranul.
Arabii au obținut autonomie deplină în anumite teritorii, dar nu a fost niciun moment suficient. Pentru că retorica lor ideologică, mitologia lor istorică, cere exterminarea Israelului. Acest lucru este evident.
La fel, naționaliștii israelieni speculează orice atentat al arabilor pentru a își mobiliza electoratul și a ataca pe moderați. Ideea unui război total este și în capul autorităților israeliene.

În Ucraina este la fel.
Naționalismul ucrainean a persecutat minoritatea rusă și continuă să o facă. Cu susținerea cinică a Occidentului, toate stafiile fascismului ucrainean – poate cel mai atroce, să nu uităm că naziștii germani au apelat la ucraineni pentru personalul din lagărele de exterminare- au fost reactivate.
Pe de altă parte, Rusia nu are nici ea altceva în arsenal decât un naționalism baroc, în care memoria sovietică, memoria Rusiei țariste și diverse frustrări postcomuniste au alcătuit un cocktail straniu.
Ambele țări s-au angajat într-un război clasic, fundamentat pe mitologii naționale și pe diverse aiureli istorice și patriotice.
Mor zeci- sute de mii de oameni din ambele părți, unii dintre ei crezând sincer că mor pentru apărarea ”civilizației”.
Retorica rusească vorbește de ”civilizația creștină” amenințată de Occidentul decadent, angajat într-un război proxy în Ucraina.
Ucrainenii sunt convinși că sunt cruciații ”valorilor creștine occidentale”, împotriva ”barbariei” euro-asiatice.

În toate războaiele de genul acesta baiul este că absurdul se auto-alimentează.
Deși logic, rațional, când ajungi pe front și vezi că mor oameni dragi ție și că trebuie să omori, reacția normală ar fi să te oprești și să spui: ”Ce prostie! Nimic nu e mai important decât viața” și să arunci arma, de fapt ajungi și mai adânc sclavul ideologiei care te mână în luptă.

Și asta e cu atât mai valabil acolo unde mitologia naționalistă a fost livrată ca istorie și ideologie de la grădiniță până la bătrânețe, unde adevărul istoric a fost ocultat astfel încât oamenii să vadă eroism în crime, virtute în războaie, merit în a muri stupid pentru o bornă de hotar sau pentru o națiune existentă doar în proiecția ta mintală indusă de alții….

Dar singurul curaj real este cel de a spune adevărul. Singura virtute este de a salva vieți și de a nu ucide. Singurul eroism este să fii în slujba păcii.

Am scris și la începutul scandalului, repet și acum: povestea de la spitalul Sfântul Pantelimon se repetă în toate spitalele din România.

Problema este că în loc să discutăm serios, cu cărțile pe masă, o problemă foarte serioasă, ajungem într-un scandal instrumentalizabil și de la stânga și de la dreapta.

Însă este societatea românească suficient de matură să accepte o discuție despre eutanasia medicală?

Este societatea românească pregătită pentru acest subiect? Vrea nu vrea, se confruntă deja cu el.

Desigur, totul este ilegal și acoperit de ipocrizia colectivă- a medicilor, a sistemului, a întregii societăți.

Și fiind ilegal și ipocrit, riscul de abuzuri este foarte ridicat.

Sunt mai multe subiecte ce trebuie să fie discutate.

În primul rând, dreptul la sinucidere.

În România este practic ilegal să te sinucizi. Dacă vrei să o faci, ești luat pe sus de poliție și practic arestat la un spital de psihiatrie.

Acolo ești, vorba vine, „tratat”. Tratamentul este de fapt o pedeapsă teribilă și umilitoare pentru crima de a fi ratat să te sinucizi și….te-au prins.

Sinuciderea asistată medical nici nu intră în discuție. Și de aici probleme uriașe cu tentativele de sinucidere neduse până la capăt, în care cei care aleg această cale, sfârșesc în chinuri teribile, sau ajung legume paralizate, sau pur și simplu sunt adunați de sub roți de tren și de metrou.

Asta în cazul în care nu sunt prinși, arestați și ”tratați” într-un mod traumatizant.

Eutanasia nu este sinucidere.

Eutanasierea din rațiuni medicale se face în cazul în care pacientul nu mai are nicio șansă rezonabilă de recuperare. Ea poate fi consimțită în avans, sau nu.

Eutanasierea poate fi de două feluri:

activă- pacientul care este subiect al eutanasierii primește o injecție letală;

pasivă- pacientului i se întrerupe tratamentul medicamentos și este lăsat să moară natural.

Într-un cadru organizat, lucrurile astea se pot face după protocoale bine stabilite, consultându-se mai multe păreri medicale și în condiții controlabile și cât mai puțin traumatice.

În cadrul ipocrit- se fac ”ochiometric”, ilegal, fără să existe mai multe păreri.

Și se face. Uneori se face cu acordul explicit al rudelor, care înțeleg suferința inutilă a muribundului, alteori din rațiuni pragmatice: pacientul fără nicio șansă ține ocupat un pat de ATI pentru cineva care s-ar putea să mai aibă șanse.

E moral?

Ce înseamnă a fi moral din acest punct de vedere?

Desigur, mulți consideră că e un soi de virtute să trăiești ”până la capăt”. De asta sinuciderea și eutanasierea sunt privite ca niște păcate grave.

Dar care este acel capăt?

Eutanasierea medicală poate pune un capăt decent unei suferințe a cărei finalitate este previzibilă.

În timp ce ”lupta până la capăt” poate însemna săptămâni de durere, de agonie, de umilințe, de traumatizare a celor dragi, pentru că….mai rezistă încă organismul sub presiunea unei boli ce se știe deja că nu mai poate fi vindecabilă.

Dar…..nu o să avem această discuție necesară.

Acum se cere capul ministrului, presa se hrănește- cum știe ea mai bine- din acest rahat, medici sunt stigmatizați și mulți dintre ei- că și așa nu sunt mulți, se gândesc să plece din țară, și ….se ratează subiectul.

Ieri, printre ”picăturile” drumeției prin pădure, am purtat- online și offline- o discuție despre sinucidere și despre moarte, în general.

Un articol despre o tânără olandeză care a primit  acceptul de a se sinucide din pricina unei depresii cronicizate m-a făcut să dau o replică online și să încep o conversație ”in real life” pe acest subiect dificil.

De ce?

Fusesem pur și simplu iritat de replicile autosuficiente (de genul celor pe care le tot scrisesem și eu anii trecuți) pe acest subiect: eutanasia medicală este ceva din oficiu rău iar oamenii care o cer sunt niște ”lași”, care ”nu luptă”, etc..  Nu doar că nu mai împărtășesc această viziune, dar îmi dau seama și de falsitatea și ipocrizia ei creștină.

Discuția nu trebuie să fie despre sinucidere, mi-am dat seama, cât despre moarte și despre agățarea disperată de viață, cu orice preț.

Evident, toți vrem să trăim. Însă nu este dificil să ne prindem că singura certitudine din viața noastră este aceea că vom muri. Restul ține de credință, posibilități și de probabilități.  Nu știu dacă voi reuși să fac ceea ce mi-am propus să fac peste o oră (dar e probabil să plec spre biserică, cum mi-am plănuit), nu știu cum voi fi diseară, dar e posibil să am chef să beau un pahar de vin, cred că după slujba de Paști voi merge la o șaorma cu prieteni dragi… Singurul lucru cu adevărat sigur este acela că la un moment dat voi muri. Iar experiența aceasta finală o vor avea toate ființele vii din jurul meu (oameni, animale, plante).

Ce facem noi?

Ne blocăm în fața gândului morții și transformăm viața într-un soi de scop disperat în sine.

Pur și simplu refuzăm moartea (de parcă am putea să o facem), ba chiar o ….condamnăm, o marginalizăm, în loc să ne-o facem, pe cât posibil, prietenă.

A evita moartea a devenit un soi de scop în sine.

Și dacă în miile sale de ani de istorie, umanitatea nu a putut evita eficient pentru mult timp moartea, modernitatea a obținut niște rezultate bune.

În ultima 100 de ani, doar, medicina, știința și tehnologia au evoluat cu un singur scop: să ne trăim cât mai „plenar” și cât mai lung viețile. Și, indubitabil, ne-a reușit lucrul acesta.

Dar am învins moartea? Nu. Ca în ”Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, propria moarte ne așteaptă cu răbdare, mai ales că știe că deși ne-am prelungit viețile noastre extravagant de mult, deși trăim în veritabile bule medicale și cosmetice care să ne dea iluzia nemuririi și tinereții, la un moment dat vom ceda și vom veni la ea.

Pentru că, acesta este secretul, omul nu este nemuritor și moartea, deși ne sperie, ne poate fi un prieten foarte bun.

Dacă nu ar fi moartea, lumea aceasta ar arăta ca un Iad. Doar finitudinea noastră ne permite să fim oameni și nu demoni. Și nu e dificil să vedem de ce cruzime este în stare natura umană, așa muritoare, cum este ea.

La fel, moartea este un liman, un alean spre care mergem, ideal împăcați, de cele mai multe ori timorați, după o viață care obosește.

Căci viața obosește.

Iar prelungirea ei nenaturală este și mai obositoare. A fugi de moarte presupune, deci, un preț.

De aceea nu este o întâmplare că, în ciuda războaielor din toată lumea, numărul celor care aleg sinuciderea este mai mare decât al victimelor războiului (un paradox al modernității și al prosperității).  De aceea nu este o întâmplare că tocmai în societățile cele mai prospere, sinuciderea este o opțiune la care se apelează mai des.

Adevărul, știu, neplăcut, este acela că majoritatea dintre noi nu ar trebui să trăiască cât trăim.  În alte epoci, majoritatea am fi sfârșit viețile în primii ani de după naștere sau până la 30- 40 de ani.

Însă acum trăim. Acest lucru duce, ca în cazul lui Bilbo Baggins, dacă mai țineți minte cartea sau filmul, la un sentiment tot mai acut de înstrăinare.

Suntem obligați să trăim experiențe pe care nimeni altul din istoria de până la noi nu le-a mai trăit. Suntem epuizați, storși, de această lume prelungită agonic, în care trăim.

Majoritatea suntem prea speriați de moarte, încă, ca să avem curajul sinuciderii. Și atunci ne refugiem în diverse forme de anestezie care să ne ajute să ne trăim lungile vieți.

Un segment important din populația civilizată a lumii trăiește într-o depresie continuă, anesteziată de telenovele și seriale care ne ajută să ne treacă timpul cu poveștile altora.
Ați remarcat, cred, triumful serialelor. Practic, un om, dacă ar avea curajul introspecției, descoperă că a ”pierdut” (cumulat) zile întregi, săptămâni întregi din viața lui doar privind la poveștile imaginare ale altora.

De ce am pus ghilimele la ”pierdut”? Pentru că de fapt nu am fi trăit altfel acele săptămâni și viața noastră, deși nu a avut un sens, de exemplu, că am stat 75 de ore privind Game of Thrones. Adevărul dramatic e acela că viața noastră ar fi fost mai searbădă, dacă NU am fi stat 75 de ore să ne uităm la serialul acela.

Alții beau. Băutul este și el un anestezic care nu este împotriva morții ci…al vieții.

Alții- tot mai mulți- se droghează. Și aceasta este o anestezie și o evadare din viață.

Alții se refugiază în „salvarea” altora.

De altfel, a ”salva” a devenit un soi de obsesie a modernității.

În toamnă discutam cu o prietenă psihiatru despre exact acest subiect. Fusesem de-a dreptul oripilat după ce văzusem reacția oficială (medici, polițiști, sistem) după o tentativă de sinucidere.  Persoana respectivă a fost tratată mai rău ca un infractor de drept comun. Pur și simplu drepturile sale se suspendaseră iar acțiunea de ”salvare” și tratament a fost o succesiune de abuzuri și stupidități.

Dar nu numai sinucigașul este „salvat”. 

Există un soi de obligație morală auto-indusă de a prelungi agoniile doar de frica morții. Oameni sunt ținuți în stări vegetative sau într-un soi de anestezie continuă, doar pentru satisfacția că le-am ”învins” moartea. Tragică și tembelă victorie….

Morala noastră nu poate concepe că moartea nu doar că nu poate fi învinsă, ci că sunt victorii ce nu trebuie obținute, căci prețul lor este de fapt dureros de mare.

Acum revin la cazul tinerei olandeze de 29 de ani care a decis să se eutanasieze.  Suferă de o depresie severă cronică. Viața ei este/a fost funcțională doar în măsura în care își fac, pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp, efectul pastilele.

Verdictul medical a fost dur: să nu își facă iluzia că va fi ”normală”. Brusc, trăind într-o țară cu o speranță de viață ridicată și în creștere, fata a conștientizat că viața ei va fi lungă și nefericită, cu singura speranță că vor apărea droguri mai puternice și mai eficiente care să îi inhibe temporar depresia.

Desigur, putea să aleagă să înfrunte această viață. Însă până la 29 de ani își dăduse deja seama că nu poate: nu a putut să termine studiile din pricina depresiei, nu și-a putut găsi un loc de muncă, nu a putut să își găsească o cărare care să îi permită să fie funcționabilă în suferința ei.

Dacă ar fi făcut-o, ar fi continuat să aleagă să trăiască ca….majoritatea dintre noi, într-o noapte lungă și gri (o, de ar fi neagră!), întreruptă de mici escapade în lumină.

Boala ei a fost/ prea crudă ca să îi permită ”luminișuri”.

Același lucru este valabil și cu suferinzii de alte boli, degenerative sau terminale. Mulți dintre ei sunt blocați într-o stupidă și inutilă suferință de diverse teorii moraliste creștine cum că sinuciderea este cel mai grav păcat, că moartea trebuie evitată cu orice preț.

Dar sunt aceste teorii moraliste creștine chiar creștine?

Ce suntem noi creștinii? Popor al credinței în înviere.

Dar e posibilă învierea fără moarte?

”Acolo unde nu intră moartea, nu poate intra și învierea”, spunea odată părintele Ioan Buga, sintetizând teologia creștină.  Și adevărul dramatic este că de multe ori împiedicăm învierea crezând că învingem moartea prin menținerea unui surogat de viață în priză…..

Degenerarea unei societăți -oricare- este manifestă atunci când elitele din acea societate nu mai sunt cele care conduc.

Lucrul acesta este valabil și în democrații, și în dictaturi.

O democrație sănătoasă este cea în care vulgul alege dintre elite, nu când își alege lideri după chipul și asemănarea lui.

Orice democrație în care liderii sunt aleși pentru defectele lor, nu pentru calități, se condamnă singură la moarte.

O dictatură sănătoasă este una tehnocrată, în care dictatorul politic-ideologic are un rol de dirijor și de imagine. Orice dictatură în care tehnocrații sunt înlocuiți de idioți loiali, se condamnă singură la moarte.

Situația din România este gravă pentru că pur și simplu asistăm la o disoluție a tuturor formelor de autoritate legitimă.

Nu doar clasa politică este într-o degenerare continuă și imposibil de oprit.

Puteți privi spre mediul academic și vedeți aceeași situație.

Priviți spre culte și aveți aceeași situație.

În noaptea de Paști, arhiepiscopul romano-catolic de București a ținut să înceapă predica pascală cu salutarea servilă a „domnului ministru secretar de stat pentru culte”. Toată predica a fost de fapt un text citit chinuit, arătând limitele intelectuale, retorice, teologice, ale celui ajuns arhiepiscop-mitropolit și …”elita” romano-catolicismului românesc.

A doua zi, primeam un clip video cu o scenă îngrozitoare de la arhiepiscopia Romanului, unde mitropolitul Teofan al Moldovei și colegii săi de episcopat din Mitropolia Moldovei și…secretarul de stat pentru Culte, participau la un amestec de serbare nord-coreeană și kitsch rustic, prilejuit de ziua de naștere a arhiepiscopului Ioachim.

Niște copilași în costume populare au fost puși să cânte un cântecel elogiativ la adresa sărbătoritului, înspre bucuria participanților.

Pe masă trona un tort de un kitsch monumental: în formă de mitră arhierească.

Secretarul de stat pentru Culte este el însuși un om ale cărui singure virtuți țin de submisivitatea sa aproape bdsm față de un stăpân: patriarhul Daniel Ciobotea.

Vă dați seama că trebuie să fie un chin ca după ce ai spart la 2 noaptea ouăle arhiepiscopului catolic de București, în câteva ore să ajungi să elogiezi ouăle arhiepiscopului de la Roman….

Dar un sistem epuizat intelectual și moral se ține de obicei doar astfel, prin hărnicia paranoiei (dacă nu mă duc, ce va zice?) și hărnicia ipocriziei (laudă-l că nu strică)….

Astăzi dimineață am văzut imaginea de start de campanie a lui Piedone.

Un om cu o icoană în brațe, Biblie și gogoși pe masă, lăutarul la ureche, niște ”splendizi” adidași roșii ca focul în picioare, pe fundalul unor tarabe cu haine de la turci….

Piedone este însă participant la o bătălie politică care arată epuizarea resurselor administrative în chiar capitala țării. Luptă cu actualul primar, un personaj ce nu este kitsch, dar sigur vine dintr-un tablou suprarealist, dintr-un film cu persoane cu grav retard psihic.

Un al treilea candidat care se bate pentru primărie este un personaj atât de șters, de fad, de lipsit de personalitate și de mânjit în afaceri ”medicale”, încât ….da, adidașii roșii ai lui Piedone sigur au mai multă forță electorală decât el.

Însă atât au găsit în rezerva lor de cadre principalele două partide din România. Și asta spune totul.

Atmosfera este aceeași peste tot.

Privind spre euro-parlamentare, principalele partide din România merg punând în frunte două caricaturi.

Ai putea chiar să spui că dacă ar fi fost o inteligență în spate, suntem victimele unei ironii reușite. Dar probabil este doar umorul negru al destinului.

Pe de o parte ai o caricatură a degenerării tradiționale: chipul desfigurat al unui mitocan bețiv și corupt- Tudose.

În tandem cu el, apare caricatura grotescă a țăranului parvenit, al snobului needucat, al kitsch-ului întrupat pe nuanțe de roz- Rareș Bogdan.

În tabăra opoziției suveraniste ai un circ dacopat de vedete fabricate prin „live”-uri pe Facebook, oameni ale căror singure merite reale sunt acelea că au vociferat pe gustul unui segment – nu cel mai educat- din publicul virtual.

De asta spun că România este într-o fundătură.

E o boală din care nu vom ieși decât prin moarte și…înviere.

Campaniile astea electorale, dar și toate evenimentele oficiale din România, au ceva din caricaturalul trist al petrecerilor de ziua de naștere la patul unui muribund.

Știm toți că pacientul nu e deloc bine, că mai are câteva săptămâni, hai, luni, de viață, abia se mai ține pe picioare, dar i se urează ”Sănătate” (de care nu mai are cum să mai aibă parte) și un ”la mulți ani” (ce nu vor mai fi în viață).

Ba chiar se insistă cu promisiunea că ”vom petrece și mai bine la anul” (probabil la parastas)….

Astăzi ar trebui să ne aducem aminte de importanța teologiei pentru orice creștin, rememorând, cât putem, primii 800 de ani de istorie ai Creștinismului, cu bunele și cu relele lor.

Căci în perioada primelor mari concilii ecumenice, principala lecție pe care o putem extrage este aceea că a gândi, a reflecta, a aprofunda adevărurile de credință creștină reprezintă parte esențială a felului de a fi creștin.

A fi creștin înseamnă a îți cunoaște și trăi asumat intelectual propria credință.

Nu ești creștin dacă nu crezi și nu înțelegi ceea ce spui atunci când rostești Crezul și Tatăl nostru.

Nu ești creștin atunci când faci diverse practici creștine (cum e chiar postul, cum sunt parastasele, ceremoniile funerare, cununia, mersul la biserică, etc.) pentru că ”așa trebuie”, ”așa e datina”.

Nu ești creștin dacă te duci la spovedanie și mărturisești păcate pe care tu nu le înțelegi, ce să mai spunem că ești vinovat pentru ele?, doar pentru că apar în cine știe ce listă/carte/caiet cu instrucțiuni tehnice de tip Ikea, pentru o ”spovedanie bună”.

Nu ești creștin nici dacă nu ești familiarizat cu istoriile Scripturii și ești buimac dacă ar trebui să răspunzi la întrebări simple despre cine a fost Abraham, cine a fost Samuel, cine a fost Saul, cine a fost Isaia sau Avacum.

Despre asta este duminica I din Post: o primă cercetare a cugetului: sunt eu cu adevărat creștin? Sau de fapt nu am habar despre credința mea? Am primit creștinismul ca pe un dat din familie?

Cred eu? Sau pur și simplu respect superstițios niște ritualuri pentru că așa ”e bine” și de frică că dacă nu le respect nu o să mai fie ”bine”?