Blondix

Si parca, totusi, am nevoie de „DELETE”.

Acum, ca am ajuns la sfarsit, e inevitabil sa iti marturisesc tot ce simt. Sunt bine, atat de bine incat nu ma asteptam. M-am asezat aseara pe perna iar mirosul tau, inca impregnat acolo, imi parea strain. S-a produs detasarea completa. A fost un proces scurt, intens si dureros. Dar a trecut. Acum e totul bine.
Tu esti un suflet cuminte si tin sa iti multumesc pentru toate acele lucruri de care am avut parte langa tine. Iti multumesc ca m-ai invatat sa iubesc, sa cunosc pasiunea si dorul, ca mi-ai facut cunostinta cu durerea, ca m-ai invatat sa o depasesc, desi a fost greu, ca mi-ai oferit o experienta longeviva. In schimb, nu iti multumesc pentru ca m-ai schimbat atat de mult incat aproape imi pierdusem stralucirea. Renuntasem la acele artificii care ma faceau diferita. Devenisem un om intre oameni, desi „eu sunt printre voi, dar nu sunt una dintre voi”. Astazi, sunt din nou eu. Ma simt libera.
Nu regret nimic, si daca ar fi sa dau timpul inapoi, as face totul la fel, cu aceeasi intensitate pentru ca nu platesc. Nu ma mistuie durerea si nici nu ma spala lacrimile. Zambetul ma coloreaza. Cred ca adevarata iubire inseamna sa nu ai sentimentul ca ai posedat pe cel ce ti-a fost alaturi. Nu ai fost al meu niciodata; si nici eu, a ta. Ne-am apropiat, in schimb, prea mult. Ne-am contopit universurile si ne-am bucurat… pana la un punct. Acel punct, in care universurile au inceput sa faca scantei, a distrus totul. Sau mai bine zis, a readus totul la normal. Suntem prea mici ca sa traim asa ceva. A fost o dragoste frumoasa, scutita de pudoare si apasata de probleme. A fost dragostea care ne-a torturat cu sentimentele ei de dor atunci cand am fost departe unul de celalalt. Insa e aceeasi dragoste care ne-a permis sa ne purtam in continuare sentimente frumoase. Desi ironic spus, ma bucur ca lucrurile s-au terminat asa. Ma bucur ca am invatat, ca am trait, ca am iubit, si ca ruptura asta emotionala nu imi afunda zilele in tristete. Ar fi fost urat sa se intample asa, si nu ne-am fi dorit niciunul sa ne mearga rau.
A fost o placere sa te am alaturi de mine. De astazi, scriu un alt capitol. Ma voi indragosti mereu, si de fiecare data altfel. Voi fi eroina in multe filme si multe vor avea un generic de final. Adica toate. Nimic nu rezista o vesnicie.
Intr-un final, totul se termina. Chiar si iubirea.
Au revoir, mon amour. Parce que l’impossible est devenu possible.

Adolescenta este, in mod indubitabil, perioada care ramane impregnata in mintea fiecaruia dintre noi. Este treapta cea mai importanta a existentei pentru ca este cea care conduce drumul dezvoltarii personale dinspre inocenta spre maturitate. Iar daca aceasta perioada de tranzitie coincide cu perioada de liceu, ce ar putea sa ne bucure mai mult?
Viata de liceu a constituit pentru noi, si vorbesc in numele fiecarui elev al clasei a XII-a F3, o adevarata schimbare. Copiii care paseau timid pe scari acum au crescut, au invatat sa isi faca prieteni si sa valorifice cunoasterea. Am fost invatati sa deosebim binele de rau, sa fim responsabili si sa ne asumam consecintele propriilor fapte, sa respectam pentru a fi respectati si sa nu ne fie teama sa spunem ce gandim. Am fost invatati sa fim punctuali si sa avem limite, sa nu ne lasam doborati indiferent de situatie si sa tinem capul mereu sus, sa fim mereu precauti si totusi sa ne bucuram de cele mai mici lucruri.
Am invatat datorita oamenilor care ne-au condus pasii. Sunt acei oameni care si-au lasat intotdeauna problemele personale la poarta scolii si si-au facut meseria, acei oameni care au invatat la randul dumnealor sa ne accepte si sa tina la noi, acei oameni carora le-a parut rau daca eu fost nevoiti sa ne dea o nota mica pentru ca intotdeauna au crezut in noi.
Sunt oamenii care ne-au crescut. Sunteti dumneavoastra, profesorii nostri! Poate ca v-am suparat sau poate ca v-am bucurat, dar va asiguram ca eforturile va vor fi rasplatite. Ne vom vedea peste ani si veti zambi din suflet, pentru ca datorita dumneavoastra vom fi ajuns oameni mari.
Doamnei diriginta Ciciu Elly ii multumim inca din ziua in care ne-a luat sub aripa dumneaei protectoare. Ne-a indragostit de limba franceza, dar si de cea spaniola, ne-a deslusit tainele altor popoare si ne-a invatat sa fim puternici, sa avem curaj si sa fim corecti. Ne-a insuflat spiritul corectitudinii pentru ca stie ca ne va fi de folos pe viitor. Pentru toate astea si multe altele, va multumim! Va multumim ca ati avut grija de noi si nu ne-ati lasat sa ne pierdem calea.
Marturisesc in numele intregii clase ca vom purta in suflet aceste amintiri ca pe un colier nobil la gat. Le vom privi zilnic si le vom indragi mereu mai mult. Nu ne plac despartirile, de aceea, preferam sa credem ca vom fi mereu aceiasi, in acelasi cerc, cu aceeasi oameni buni si frumosi! Sa nu ne spunem „Adio!”, ci doar „Pe curand!!”

Astazi nu mai am cuvinte. Sunt stoarsa de puteri si de energie.
M-am blocat. Am ajuns in acel stadiu, stadiul acela care nu-mi mai permite sa articulez doua vorbe. De ce? Because of you. Si nu e o lauda. E cel mai usturator repros pe care ti-l adresez. Vreau sa te usture mai putin decat jumatate din cat ma doare pe mine astazi. Mai mult nu, pentru ca nu ai putea suporta. Nu vreau sa iti fac rau, nu vreau sa ne fac rau. Vreau sa fie totul bine si dau cat pot de la mine ca lucrurile sa mearga asa cum trebuie: lin ca apa raului. Dar exista prea multe pietre acolo, si cascade, si vartejuri. De ce nu ma lasi sa le inlatur? Lasa-ma sa contruiesc un pod, ajuta-ma cu materiale. Ofera-mi un strop de speranta iar eu voi desena un curcubeu.
De ce?
Nu gasesc explicatie. Rutina? Comoditate? Indiferenta? Suna prea urat, nu ni se potriveste. De ce, daca ne iubim?! Spune-mi tu. Descifreaza-mi mesajul problemelor noastre. Sunt obosita. Si m-am detasat azi de metafore pentru ca le-as jigni. Nu pot folosi cuvinte frumoase pentru a exprima oboseala, durerea si confuzia.
Vreau sa tii cont de mai multe lucruri: ca am BAC’ul, ca am un frate de crescut si ingrijit, ca am doua case de intretinut, am facturi de platit, mancare de gatit, curatenie de facut, prietenii de intretinut. Cand ma refugiez seara in patul meu, vreau sa ma stranga in brate barbatul care ma iubeste si caruia ii pasa de mine. El ma iubeste si ma consoleaza, ma ingrijeste si ii pasa de mine. Tu? Tu ceri, tu primesti, tu nu intelegi. Da-mi o explicatie, ca doar ceri mereu explicatii. Vreau si eu una. Vreau un motiv care sa explice toate lucrurile astea.
Sunt obosita, epuizata, confuza, dezamagita. Ma detasez de durere si de frustrari. Astept de la tine. Ti se pare nedrept? Nu e. Trebuie sa daruiesti ca sa primesti. Adu-ti aminte de cuvantul „reciprocitate” si arata-mi ca il intelegi cu adevarat. Arata-mi ca nu s-a schimbat nimic. Sau daca s-a schimbat, macar ca ai vointa sa repari.
Timpul se scurge, inima bate si ea la fel ca un tic-tac, iar nisipul din clepsidra nu mai are mult si se termina. Dar fi atent! Nu o poti intoarce. E statica, nu se subjuga dorintelor tale.
Adu-ti aminte de tot. Daca nu poti, te ajut. Spune-mi, si asta voi face. Dar daca nu ma lasi sa te ajut, nici tu nu ne poti ajuta. Unde ajungem? La nimic bun. Si nu iti doresti asta, nu?!

Guess I would die for you babe… But you won’t do the same! (versuri ce se aud din camera alăturată)

Eu: Ai muri pentru mine?

El: Aș face orice pentru tine.

Eu:(Stau puțin pe gânduri.) Nu la asta mă refeream. Dacă ar trebui să îmi dai mie inima ta, ai face-o?

El: Da, aș face-o! Pentru că știu că aș trăi prin tine…

Momentul? A fost magic, mi-a înmuiat sufletul. Timpul? Simplu: zi de martie, pe la ora 14:00. Locația? Banal de tot: masa lui din bucătărie, în timp ce mâncam. Aici a fost șocul. Momentul era pe cât se poate de normal. Atmosfera însă era distinctă pentru simplul fapt că iubirea plutea în aer.

Nu luăm pauză de la iubire când mâncăm sau când învățăm. Și totuși, de la asta nu obosim niciodată.