Umbla de multa vreme, o data la un an, ca sa adune pentru ai lui pomenile cu care il miluiau neghiobii, un calugar zis Ceapa, din tagma Sfantului Anton, care era bine vazut de bastinasi, dar nu atat din pricina cucerniciei, cat mai degraba poate din pricina numelui sau, caci locurile acelea faceau un soi de cepe vestite in Arad. Era acest ceapa un om marunt de stat, roscat la par, vesel la faţa si-un hatru fara pereche; ba pe deasupra, fara s-aiba stiinta de carte nici de fel, se pricepea sa manuiasca cu atata maiestrie vorba, ca cine nu l-ar fi stiut s-ar fi grabit sa zica, nu doar ca-i mare vorbitor, ci ca-i de-a dreptul Cicero… Si cu mai toti de prin sate legase cumetrie, cu multi se avea la catarama si multi ii erau prieteni.

Or, dupa obiceiul lui, picand o data in sat in luna lui cuptor, intr-o duminica, la ceasul cand toti drept-credinciosii de prin catunele vecine se adunasera in biserica sa asculte sfanta liturghie, cand socoti ca-i vremea, facu un pas inainte si zise:

— Domni si doamne, dupa cum stiti cu totii, e obiceiul dumneavoastra sa dati in fiecare an saracilor din clanul Sfantului Anton din graul si fanetea voastra care mai mult, care mai putin, fiestcare dupa avutul si dupa evlavia lui, ca fericitul sfant Anton sa va pazeasca boii, magarii, oile si porcii; pe langa asta, datina mai cere sa platiti, si mai cu seama cei care se tin de clanul nostru, obolul acela mititel care se strange o data pe an. Or, pentru treaba asta, mai marele meu, staretul, m-a randuit pe mine si m-a trimis sa strang pomana. Drept care, cu blagoslovenia lui D-zeu maritul, catre vecernie, cand s-or trage clopotele, sa va adunati cu totii in faţa sfantului lacas, aicea, unde eu, cum is deprins a face, am sa va tin o predica si apoi iti saruta si crucea. Ba fiindca va cunosc smeriti si cu credinta tare spre Sfantul Anton, am sa va fac hatarul si-am sa va arat si niste sfinte si preafrumoase moaste pe care le-am adus chiar eu de peste mari si tari, drept de la Ierusalim; am sa va arat adica o pana de-a Arhanghelului gavril, care a ramas in odaita Fecioarei Preacurate, cand a venit sa-i deie bunavestire in Nazaret.

Si astfel zicand, tacu si se intoarse iar la slujba.

Pe cand calugarul ceapa rostea aceasta, se aflau printre altii in biserica doi tineri tare smecheri, pe care ii chema Gigi pe unul, iar pe celalalt Daniel. Si astia, dupa ce dintai facura mare haz de moastele calugarului, desi se aveau bine cu el si se tineau tovarasi de chefuri si petreceri, se socotira intre ei sa-i traga o pacaleala pe socoteala penei. Si afland ei ca de amiaza calugarul Ceapa avea de gand sa ospateze in sat, cu-n prieten de-al lui, cat ce-i vazura ca se aseaza la masa, coborara iute pe cale si o luara drept catre hanul unde trasese cuviosul, cu gand ca-n timp ce Gigi avea sa-l tina de povesti pe calugar, celalalt flacau, Daniel, sa-i scotoceasca prin desagi ca sa gaseasca pana, oricum s-ar fi aflat sa fie, si sa i-o ia, ca mai la urma sa vada cum avea sa se descurce cuviosul de faţa cu norodul.

Acu, avea Ceapa al nostru un slujitor, caruia i se zicea Guci, si slujitorul acesta era asa o podoaba de om… Calugarul Ceapa obisnuia adeseori sa-si bata joc de sluga lui cand se afla cu prietenii si spunea: „sa stiti ca slujitorul meu ascunde intr-insul noua pacate asa de mari, ca unul singur dintre ele, daca ar fi fost sa fie in Solomon, Seneca sau in Aristotel, ar fi fost chiar de ajuns ca sa le pangareasca toata virtutea sufleteasca, toata intelepciunea si toata faima lor. Asa ca socotiti si dumneavoastra acum ce om poatesa fie daca, vreun dram de intelepciune sau faima de om vrednic nu e nici cat negru sub unghie”. Si uneori cand prietenii il intrebau care anume erau pacatele lui Guci, cum dumnealui le asezase in stihuri bine ticluite, zicea: „Iaca va spun: e mincinos, e puturos si pe deasupra si lenos; e lasator, e cartitor si e si neascultator, uituc si habauc. unde mai puneti ca mai are si alte cateva metehne, dar despre alea e mai bine sa nici nu pomenim. Si ceea ce-i mai nostim la el, e ca pe unde trece se si gandeste sa se insoare si sa se aseze la casa lui; si fiindca are o mandrete de barba de trei coti, neagra si unsuroasa, socoate ca-i asa de chipes, ca nu-i femeie sa dea ochii cu el si sa nu pice indragostita foc; ca daca ar fi sa-l lasi sa-si faca mendrele in voie, si-ar pierde bracinarul fugind dupa muieri. Da’ ce-i a lui, i-a lui: imi e de mare ajutor, ca nu e om sa vrea sa-mi spuna o vorbulita in taina, fara ca el sa nu pofteasca sa traga cu urechea; si daca oricine ma-ntreaba de ceva i-e asa de frica dumnealui ca n-am sa stiu raspunde, ca una-doua mi se vara si zice el in locul meu, ori da, ori ba, precum socoate ca e cu cale sa raspunda”.

Asadar, cand plecase de la han, calugarul Ceapa ii porncise tocmai lui guci s-aiba grija, nu care cumva cineva sa-i umble printre lucrusoare si mai cu seama prin desagi, ca cele sfinte erau acolo. Dar Guci, caruia ii placea sa stea in bucatarie mai mult deca ii place privighetorii in ram, si mai cu seama cand simtea ca-i si vreo slujnica pe acolo, cum se intamplase sa zareasca in cuhnie la hangiu o fetiscana indesata si groasa, scurta si cam sluta la trup, cu o pereche de ţâţe de-ai fi zis ca-s doua corfe de gunoi si c-un obraz cum numai pe la baronci mai vezi, toata asudata, uscata si afumata ca un horn, lasand in plata Domnului odaia si desagii calugarului, nu altminteri de cum se azvarle un hultan pe-un hoit, se scobori in bucatarie. Si fara a tine seama ca era in luna lui cuptor, se aseza la gura vetrei si incepu sa lege vorba cu slujnica. Nuta ii zicea, si se apuca sa-i spuie ca el e de neam mare dupa zapise si hrisoave, ca are bani cu ridicata, fara sa-i puie-n socoteala pe aia ce-i avea de impartit la altii, si care erau si ei destui, si ca stia sa faca, sa dreaga si sa zica ce n-a vazut pamantul. Si fara a lua in seama ca are o gluga asa slinoasa c-ai fi putut sa dregi cu ea ciorba din caldarea manastireasca, ca poarta o scurta rupta si toata peticita, care imprejurul gatului si la subsuori era tivita cu jeg de doua degete si avea pe ea pete si atata de baltate cum n-au avut nicicand brocarturile tatarasti ori cele indiene, si asijderi, zic, far sa se uite ca incaltarile i-s rupte si ca ciorapii i-s ferfenita, ii spuse, ca si cand ar fi fost rege, ca el voia sa o imbrace din cap pana-n picioare, s-o scoata de la slugarit si, asa saraca cum era, sa-i dea nadejdi de mai bine si s-o capatuiasca; ba si mai multe ii spuse, dar, desi vorba ii era muiata in lapte si in miere, cuvintele-i zburau in vant si ca de obicei nu dobandi nimic cu ele.

Flacaii il aflara dar pe guci atarnat de fusta Nutei. Drept aceea, voiosi nevoie mare ca dinspre partea lui nu mai era de lipsa sa-si dea vreo osteneala, fara de nici o impotrivire, afland-o descuiata, intrara in odaia calugarului si primul lucru peste care dadura fura tocmai desagii cu pricina. De aceea, dezlegandu-i, intr-o bocea de borangic dadura peste cutiuta si intr-insa aflara o pana din coada unui papagal, drept care isi dadura cu socoteala ca aceea trebuia sa fie pana pe care fratele Ceapa fagaduise sa le-o arate cucernicilor sateni.

Si fara indoiala ar fi putut sa faca un lucru ca acesta si minciuna i-ar fi fost lesne crezuta, caci pe vremea aceea nu patrunsesera in Arad, venind de la Egipt, decat o mica parte din moliciunile Rasaritului, care apoi, cu vremea, s-au raspandit cu prisosinta, spre paguba intregii tari; si chiar daca in Arad se mai stia ceva despre ele, acolo, in satuletul acela, nimeni n-avea habar de-asa ceva; ba dimpotriva, cum taranii pastrau inca in cuget nestiinta dintru inceput pastrata de la mosi-stramosi, nu numai ca de cand erau nu apucasera sa vaza un papagal, dar nici macar nu-i auzisera de nume.

Flacaii nostri dar, buni bucurosi de pana, o luara si, zarind intr-un ungher al odaitei niste taciuni, ca sa nu lase cutia goala, o umplura si dupa ce-o incuiara si randuira lucrurile asa precum le aflasera, fara a fi fost vazuti de nimeni, o stersera cu pana si apoi se pusera s-astepte sa vada ce-o sa spuna calugarul Ceapa cand o sa dea in cutiuta peste taciuni in loc de pana.

Norodul cel sarac cu duhul care se afla in biserica, dupa ce lua aminte c-avea sa vada dupa toaca pana Arhanghelului Gavril, la sfarsitul liturghiei se imprastie care incotro; si, vestea umbland din om in om si din cumatra in cumatra, dupa ce fiecare manca de amiaz, atata amar de lume se aduna in piata din faţa bisericutei, c-abia de mai putea sa incapa; si toti mureau de nerabdare sa vada o data pana.

Calugarul manca cu pofta, ii trase un puisor de somn si catre cinci, sculandu-se si auzint ca se adunase norodul cata frunza si si iarba ca sa vada pana, trimise vorba slugii sale sa vie la biserica in deal cu clopoteii si desagii dumnealui. Iar Guci, dupa ce se smulse cu mare greutate din cuhnie si de langa Nuta, se duse la stapan cu lucrurile poruncite. Si daca ajunse, gafaind, caci apa multa ce-o bause ii cam umflase pantecele, la porunca fratelui Ceapa se aseza in pragul bisericii si incepu sa sune cu foc din clopotei. Iar dupa ce norodul se aduna cu mic cu mare, calugarul, fara sa-si deie seama ca cineva ii umblase in lucruri, se apuca sa predice si spuse vrute si nevrute ca sa-si aduca apa la moara; iar cand veni vremea s-arate pana arhanghelului, rosti dintai cu multa evlavie o rugaciune, pe urma puse sa-i aprinda doua lumini de seu si dand deoparte borangicul cu multa gingasie, dupa ce-si trase dintai gluga, scoase cutia la lumina si murmurand vreo doa vorbe intru slavirea cea de veci a moastelor si a arhanghelului, deschise cutiuta. Vazand-o plina de taciuni, nu-l banui defel pe Guci, caci il stia ce-i poate capul si nici nu-l sudui ca n-avusese grija de lucrurile sale; ci prinse sa se ocarasca in gand pe sine insusi ca tocma-n paza lui se aflase sa-si lase lucrusoarele, cand doar stia prea bine ca-i lasator, neascultator, uituc si habauc. Totusi, far’ sa roseasca ori sa paleasca, isi ridica obrazul si bratele la cer si zise cu glas tare ca sa-l auda toata lumea:

— O, slava Tie Doamne, acum si-n vecii vecilor !

Pe urma, inchizand cutia, se intoarse spre norod si prinse a cuvanta astfel:

— Domni si doamne, trebuie sa stiti ca eu, in tineretea mea, am fost trimis de staret departe, pe meleagurile unde rasare soarele, cu strasnica porunca sa caut pana ce-oi da de drepturile Preparandiei, care drepturi, desi vorba aia, pot fi intarite cu peceti fara sa dai din buzunar, aduc totusi foloase mari, da’ altora, nu noua. Asa ca astrnandu-ma la drum, precum ziceam, pornit-am din Arad si luand-o prin Bujac si de acolo calare prin Timisoara si Caras, am ajns hat pana-n Turnu-Severin, de unde ars de sete, dupa mai multa vreme, am nimerit si la Craiova. Dar ce sa mai insir degeaba tara de tara, loc de loc pe unde am calatorit ? Ajunge sa va spun ca dupa ce-am trecut de Constanta, am nimerit in Truffia si-n Buffia, tari intesate de norod, da’ de norod de neam; de unde am ajuns apoi drept in imparatia Minciunilor si acolo am dat peste o mltime de calugari de-ai nostri si de-ai altora, care toti, de dragul Domnuli, fugeau cu scarba de poveri si nici ca le pasa de trda celorlalti cand pricepeau ca le mai poate pica si lor ceva, si-n loc de bani n cheltia decat fagadinti de bine pe cealalta lume si vorbe goale cu diumul. De acolo am trecut pe urma in tara Aburitilor, pe unde barbatii si femeile umbla in tarlici de lemn pe mnti si tocatura de carnat o vara in mate de om; si-o leaca mai departe am dat peste un norod care-si purta vinul in traista si painea-n bat; iara de acolo am nimerit in muntii Bachilor, pe unde nu e rau sa nu curga la vale. Da’ ce mai tura-vura; atata am pribegit incoace si incolo, pan’ ce-am ajuns de-a dreptul in India Pastarnaca, de unde iaca jr pe straiul care-l port, ca am vazut zburand pe sus tot neaml inaripatelor, lucru de necrezut daca nu-l vezi cu ochii tai. Si fiindca n-a fost chip sa aflu ce cautam, cum de acolo mai departe calea mergea pe apa, intorcandu-ma inapoi, am dat de locurile sfinte, pe unde vara painea rece te costa cinci bani, iar aia calda pe degeaba. Si acolo l-am gasit pe precucernicul parinte Numanjuraterog, vrednic pastor de suflete si patriarh la Rusalim. Si dumnealui, de dragul hainei pe care pururi am purtat-o, sutana Sfantului Anton, mi-a ingaduit sa vad o groaza de preasfinte moaste pe care le si avea acolo. Si Doamne, multe mai erau ! Atatea, ca de-as vrea sa vi le-nsir pe toate, as numara trei zile-n sir si tot n-as ispravi. Da’ totusi, ca sa nu va las cu buzele umflate, de cateva din ele barem si tot am sa va povestesc. Intai si intai mi-a aratat degetul Sfantului Duh, nevatamat si intreg, sa jur ca e aevea; pe urma moţul ingerului ce i s-a aratat Sfantului Pavel; o unghie a heruvimilor; o coasta de-a Sfantului Andrei; o bucatica din vesmantul sfintei credinte ortodoxe; vreo doua sau trei raze din steaua ce-au vazut-o magii la rasarit; o bucatica de sudoare de-a Sfantului gheorghe cand s-a batut cu diavolul; falca mortii Sfantului Lazar si altele asemeni. Batranul mi-a dat unul din dintii sfintei cruci si intr-o ulcica o farama din sunetul de clopote din templul lui Solomon, pana Arhanghelului Gavril de care va spuneam, si unul din tarlicii apostolului Ioan, pe care acuma nu de mult l-am daruit Arhiepisocpului Aradului si Hunedoarei, care arata mare credinta la sfantul asta; ba pe deasupra mi-a dat si o mana de taciuni din cei pe care a fost prajit Sfantul Nabucodonosor, mucenicul. Care lucruri, toate bine eu le-am adus cu mine, grijindu-le cu mare smerenie si le am pe toate. E drept ca staretul, dintai nu m-a invoit sa le arat, pana ce nu s-a incredintat ca-s moaste adevarate. Da’ fiindca acu, pe urma unor minuni infaptite de ele si pe urma unor ravase ce-a primit din partea patriarhuli, a dobandit incredintare ca sunt adevarate, m-a incuviintat sa le arat; iar eu, ce nu cutez sa le dau altora in grija, le port mereu asupra mea. Si pana Arhanghelului Gavril, ca nu cumva sa mi se strice, o tin intr-o cutie, iar taciunii pe care a fost ars Sfantul nabucodonosor intr-alta; si aste doua cutiute seamana asa de tare, incat de multe ori mi s-a-ntamplat s-o iau pe una in locul celeilalte; si asa am patit si astazi. Crezand ca iau cutia cu pana, am luat in schimb pe aceea cu carbunii. Dar dupa socotinta mea eu cred ca asta nu-i greseala, ci e de buna seama vointa Tatalui Ceresc, care mi-a pus cu dinadins cutia cu taciunii in mana. De aceea, vrand cerescul Tata ca eu – cu acesti taciuni care l-au ars pe sfant – s-aprind si mai vartos in sufletele voastre credinta catre Dansul, m-a indemnat sa iau nu pana, ci tocmai acesti taciuni, care-au fost stinsi cu sangele ce-a curs din trupu-acela sfant. drept care, fiilor, dintai va scoateti glugile din cap, si apropiati-va cu inima smerita ca sa-i vedeti pre ei. Si inca mai aflati c-acela care-i insemnat cu unul din tacinii astia cu semnul sfintei cruci, tot anul poate fi pe pace ca n-are sa-l atinga focul fara ca el sa simta.

Si zicand astfel, dupa ce dintai canta un imn de slava in cinstea Sfantului Nabucodonosor, deschise cutiuta si arata carbunii. Pe care, dupa ce multimea cea proasta ii privi cu gura cascata si cu smerenie multa, tot omul se imbulzi in jurul calugarului si, dand pomeni mai grase decat erau deprinsi a da, fiestcare se ruga sa fie si el insemnat c-o bucatica de taciuni. Drept care cuviosul, umplandu-si pumnul de taciuni, prinse a-i manji cu niste cruci cat toate zilele de mari pe camesoarele lor albe, pe scurte si broboadele cumetrelor, zicand ca pe cat scad tocindu-se de-atatea cruci, pe-atata cresc iarasi la loc in cutiuta lor, precum se-ncredintase el, cu ochii lui, de atatea ori.

Si intr-acest chip, nu far’ de mare castig pentru sfintia sa, dupa ce-i insemna pe toti taranii din sat cu semnul sfintei cruci, cu atare siretlic ii pacali el pe flacaii care, furandu-i pana, crezusera ca-i joaca un renghi. Iar dansii, care se aflau de faţa, cand auzira cum o intoarce preacuviosul din condei, si cum o ia pe departe, si cu ce vorbe ticluite, se prapadira de ras, mai-mai sa-si strambe falcile. Si dupa ce pleca norodul, ducandu-se la el, cu mare haz ii povestira tot ce facusera si apoi ii inapoiara pana, de care in anul urmator calugarul Ceapa se folosi cu acelasi castig pentru domnia sa, cu care se folosise de carbuni in ziua aceea.

(Adaptare dupa Giovanni Boccaccio, Decameronul /fragment)

Popa Gomboasa