Dacă îți trece prin minte, este doar un gând. Dar dacă nu îți mai iese din minte, te asigur că este un sentiment.
Doare?
Oh..

În ultimul timp, mi-am petrecut întreaga energie încercând să ofer confort celor din jurul meu. Am găsit cuvinte pentru fiecare, un umăr pe care să se sprijine, o vorbă care să aline suflete rănite. Dar, când a venit vorba de mine, m-am trezit tăcută, pierdută în gânduri, fără niciun cuvânt pregătit pentru propria mea durere. Știam doar că ceva mă apasă, dar nu aveam niciun răspuns pentru mine.

Cuvintele, atât de ușor de oferit altora, sunt mult prea mici atunci când vine vorba despre mine. Ele nu ajung, nu ating acele colțuri adânci și întunecate ale sufletului. În fața durerii, sunt doar un ecou slab al unei neputințe care mă cuprinde tot mai mult. Mă simt uneori ca un vânt care suflă fără direcție, în timp ce în jurul meu toți își găsesc cumva echilibrul.

Unul dintre cele mai chinuitoare momente prin care am trecut se simte ca și cum nu a trecut niciodată. Chiar și atunci când credeam că m-am ridicat, îmi dau seama că totul rămâne acolo, nevindecat. Nu am găsit niciun drum, nici o cale spre liniște. Și simt că nu vreau să treacă.

Să vrei să vorbești, să ai atât de multe lucruri pe care ți le-ai dori să le exprimi, dar să nu reușești. Să vrei să urli și totuși să rămâi tăcut. Nu e nimic mai greu decât să te simți prinsă între dorința de a te elibera și imposibilitatea de a face acest lucru. Ajungi să te prăbușești și, în loc de cuvinte, începi să plângi. Și nu pentru că vrei să fii văzută sau auzită, ci pentru că uneori lacrimile sunt singurele care pot să vorbească atunci când gura tace.

E greu să te vezi pe tine din afară și să înțelegi că, deși îți oferi tot ce poți celor din jur, nu te poți salva pe tine. Și poate că, în cele din urmă, nici nu trebuie să găsești soluții, poate doar să accepți că uneori durerea este un companion care nu vrea să plece.

Și totuși, în mijlocul acestei frământări, știu că va veni o zi când voi învăța să mă alin și pe mine, așa cum am învățat să o fac pentru alții. Până atunci, mă las să simt, mă las să fiu vulnerabilă. Poate că, în sfârșit, mă voi învăța și pe mine cum să mă ridic.

Simt cum cuvintele se adună în mine, în spatele unui zid pe care nici măcar eu nu reușesc să-l dărâm. Mi-aș dori să îți spun tot ce am pe suflet, să îți povestesc despre cum îmi simt fiecare gând ca pe o povară mult prea grea pentru mine. Mi-aș dori să îți spun că, în fiecare zi, mă lupt cu o tăcere care mă apasă, iar fiecare pas pe care îl fac pare să mă ducă tot mai adânc în întunericul propriei mele frici. Dar, în același timp, mă simt blocată. Cuvintele nu ies. Nu știu cum să îți spun ce simt, pentru că mi-e frică că nu vei înțelege sau, mai rău, că voi rămâne și mai singură decât sunt deja.

E atât de greu să mă deschid când mă simt atât de vulnerabilă. Mi-aș dori să îți spun despre cum se simte această neliniște constantă care îmi răpește pacea și despre cum, uneori, aș da orice să pot să mă eliberez de ea. Aș vrea să îți spun despre zilele în care nu am puterea să mă ridic din pat, despre momentele în care tot ce îmi doresc este să dispar, să nu mai simt nimic. Dar nu pot. Nu pot să te fac să înțelegi ce e în mine.

Aș vrea să te las să mă vezi așa cum sunt acum, ruptă, fragilă, dar nu știu cum. Parcă fiecare parte din mine vrea să îți arate adevărul, dar o altă parte mă ține în loc, temându-se de consecințe. Cum pot să mă eliberez de această apăsare? Cum pot să îți spun că sunt epuizată și că nu mai știu cum să merg mai departe? Cum să îți spun că, deși sunt înconjurată de oameni, mă simt mai singură ca niciodată?

There are days that must happen to you.

Sunt zilele inevitabile, cele care vin fără avertisment și îți schimbă direcția în care mergi, cele care te provoacă să ieși din zona de confort și să privești viața altfel. Poate că nu le aștepți, poate că nu le dorești, dar ele vin oricum, ca un memento că fiecare pas înainte necesită curaj și deschidere. Ce ar fi viața fără aceste zile?

Aceste zile pot fi grele, cu momente în care simți că povara este prea mare sau că drumurile sunt închise. Poate sunt zile în care pierzi ceva drag, în care deciziile par imposibile sau în care întrebările sunt mai multe decât răspunsurile. Și totuși, ele poartă o forță tainică. Te fac mai puternic, mai înțelept, mai pregătit să faci față provocărilor vieții.

Sunt, de asemenea, zilele în care găsești frumusețe în lucruri mărunte, zilele în care o rază de soare prin geam sau un zâmbet neașteptat îți readuc speranța. Aceste zile nu doar că „trebuie să se întâmple”, dar ele sunt acolo pentru a te învăța lecții pe care doar viața le poate oferi. Ele îți reamintesc că durerea poate deschide calea către creștere, că incertitudinea poate aduce noi începuturi, și că, la final, tot ce trăiești contribuie la povestea ta.

Acceptă aceste zile, chiar și atunci când ele nu par să aibă sens. Îmbrățișează-le cu toată imperfecțiunea lor, pentru că ele sunt parte din călătoria care te face să devii mai mult decât ai fost ieri. Sunt zilele care îți modelează sufletul și îți arată cât de puternic ești cu adevărat.

Există zile care nu sunt doar grele, sunt zile care dor. Le simți ca o apăsare pe suflet, ca o povară pe care nu o poți pune jos, oricât ai încerca. Sunt acele zile când timpul nu mai trece, iar tu, ca un observator neputincios al propriei dureri, îți dorești doar să fii în altă parte, într-un loc unde nimic nu te rănește.

În mijlocul acestui haos emoțional, am început să beau din zilele care dor. Nu pentru că aș vrea să mă auto-pedepsesc sau pentru că îmi face plăcere să mă pierd în amărăciune. Nu, beau din aceste zile pentru că sunt toate pe care le am, pentru că, în ciuda durerii, ele sunt un fel de ancore care mă țin legată de viață. Deși sunt zile care mă frâng, le îmbrățișez pentru că ele sunt ale mele, și doar ale mele, chiar și atunci când totul pare să scape de sub control.

Fiecare zi care doare este o lecție nescrisă. Poate că, la început, o resimțim ca o apăsare, un fel de gol în piept, un fior care parcă nu vrea să dispară. Dar, dacă stăm destul de mult cu noi înșine, în mijlocul acestei dureri, poate că vom începe să înțelegem că aceste zile nu sunt doar pentru a ne rupe, ci și pentru a ne învăța. Să învățăm să trăim cu ce nu putem schimba, să învățăm că, în ciuda întunericului, suntem capabili să căutăm o fărâmă de lumină.

Beau din zile care dor pentru că ele mă forțează să simt. Și poate că sentimentul în sine este greu de suportat, dar este, totuși, al meu. Îți dau un sentiment al realității care, chiar dacă mă rănește, mă face să mă simt vie. Nu pot să mă mint, nu pot să ignor ce simt. Și, deși doare, în acest proces al simțirii, găsesc puterea de a merge mai departe.

Sunt zile în care îmi doresc cu disperare să le las în urmă, să le las să treacă, să le uit. Dar, tocmai când mă simt pe cale să evadez, mă prind din nou în capcana lor, și îmi dau seama că, de fapt, nu am de ales decât să le trăiesc. Poate că mă voi vindeca, poate că durerea va trece, dar în fiecare zi care doare am o lecție de învățat despre mine. Poate că, în fiecare zi care doare, învăț să fiu mai puternică, mai conștientă de ceea ce am nevoie și mai capabilă să iubesc cu adevărat, chiar și când iubirea pare imposibilă.

Beau din zile care dor pentru că sunt o parte din mine. Ele sunt cele care mă definesc, cele care mă formează, cele care îmi dau învățăturile pe care nu le aș fi căutat niciodată în momentele de liniște. Durerea are, într-un fel, ceva purificator în ea. Deși nu o voi căuta niciodată în mod activ, atunci când ea vine, știu că mă va schimba, că mă va modela. Și poate că, în timp, voi învăța să beau din aceste zile cu mai multă înțelegere, mai puțină frică și mai multă recunoștință.

Poate că, la finalul zilelor care dor, voi învăța că tot ceea ce am pierdut, tot ce m-a rănit, tot ce am simțit că nu am putut duce, mă va învăța ceva despre viață, despre cum să iubesc, despre cum să mă ridic și, mai ales, despre cum să fiu prezentă în fiecare clipă, chiar și atunci când e greu. Beau din zilele care dor, pentru că știu că ele mă învață cum să fiu mai puternică și mai vie decât am fost vreodată.

Si Lucifer a iubit o Eva.

A iubit-o prea mult ca sa o lase sa plece singura. A iubit-o atat de mult incat a vrut sa fie el oaia neagra si sa vina dupa ea. A iubit-o in toti dracii si-asa i-a construit un iad intreg.

A vrut-o si i-a vrut o lume intreaga la picioare, una care apartinea altcuiva. A cazut in urma ei, a ars pe urmele pasilor ei, a stins focul cu lacrimi, caci caderea e mai dureroasa decat urcarea.

Dar aici, pe pamant, n-a gasit-o. Si de atunci, furios, inca o cauta si se razbuna pe oricine. Si mii de ani distanta n-au putut distruge ceva ce s-a legat prin lacrimi, iubire si sange.

Caci, draga Eva, e o diferenta intre cel care te vrea si cel care te iubeste.

Ea a invatat cum sa aiba propriile ei granite, nu pentru a tine oamenii afara, ci pentru a fi sigura ca cei potriviti vor fi singurii care reusesc sa treaca de ele. Anii au facut-o mai inteleapta si au facut-o sa inteleaga ca doar pentru ca vezi binele in cineva, asta nu ii va face pe ei sa te trateze asa cum ii tratezi tu.

Oamenii nu se gasesc intamplator pe pamant. Impartirea se face inainte sa aparem aici. Aici.. noi avem datoria de a gasi partea lipsa a sufletului nostru. Unii sunt norocosi, o gasesc repede, fara sa treaca prin incercari de tot felul. Altii se incarca cu rabdare si multa speranta si totusi..si acestia reusesc intr-un final sa stranga in brate tot ce lipsea.

Cand intalnesti omul tau, simti si stii asta. Nu te opresti nici macar o secunda din a te gandi la el. Iti este cel mai bun prieten si sufletul pereche in acelasi timp. Nu mai ai rabdare in dorinta de a petrece tot restul vietii alaturi de el. Nimic, dar absolut nimic, nu se compara cu asta. Iar eu asta am simtit cand te-am privit pentru prima data in ochi, dragule..

I looked into your eyes and for the first time in a very long time, I felt happy. I had forgotten what that felt like until I met you. 

Doar ca nu este un razboi clasic despre care am auzit toti. Este un razboi in pijamale si haine de casa. Nu luptam cu arme, ci cu noi insine. Nu avem scut si nici armura.. avem doar pijama si perne. Nu suntem pe un camp deschis in cautarea inamicului, ci suntem inchisi intre 4 pereti, cautandu-ne rabdarea si curajul, vointa si credinta, puterea si speranta.

Razboiul acesta modern aduce cu el tot ce se poate mai rau. Ne fura tot ce avem mai de pret.. libertatea.  In aceste momente intelegem cum se simt pasarile intr-o colivie, intelegem cat de grea este lupta cu tentatia. Tentatia de a vrea sa evadezi, dar gandul ca ai putea sa le faci rau celor dragi te face doar sa-ti schimbi pijamalele pe care le ai cu altele si sa-ti continui “lupta” din fata televizorului.

Daca tot ce trebuie sa faci ca sa salvezi vietile din jurul tau este sa stai in pat, in fata televizorului sau citind, fa-o! Nu ti-a cerut nimeni sa mergi sa lupti. Trebuie doar sa stai sa lupti cu tine. Este un moment perfect sa ai discutii cu tine, sa-ti descoperi tot ce nu stiai ca ai. Ca apoi, cand vine vremea sa iesi din nou la lumina, sa fii mandru de ce ai reusit sa faci in toata perioada care a trecut.

Rabdarea nu este abilitatea de asteptare, ci modul in care actionezi in timp ce astepti.

Hai sa avem grija de noi si de cei dragi noua..

Pana in ziua in care ne vom revedea liberi pe strazi si ne vom putea strange in brate fara retinere.. 

I promise you nothing is as chaotic as it seems. Nothing is worth your health. Nothing is worth poisoning yourself into stress, anxiety and fear.

Ne certam cu zorii, că vin neinvitați, câteodată.. 

Ca au venit cand nici n-am terminat visul, scrisul, plansul, amorul, gandul..

Perioada de timp nu este importantă. Ceea ce este important este cu cine petreci acest timp.

Oamenii s-au intrebat intotdeauna daca timpul poate fi oprit, s-au intrebat daca exista ceva ce pot face pentru a trai intr-o clipa pentru totdeauna. Dar el a primit raspunsul, l-a primit chiar acolo, privind-o. Cand zambea si apoi, intreaga lume s-a oprit si el se uita la ea cu toate posibilitatile de a cadea in ceva pentru care nu era pregatit. Acolo, cu acea privire pe fata, era evident ca timpul se oprise pentru totdeauna.

Nu exista un timp potrivit in care sa fii pregatit pentru ceva. Nu exista. Este acum si aici. Apare si trebuie sa-l pretuiesti si sa-l faci sa conteze.

– Te iubesc, mi-a spus încet.

– Până când?

– Până la sfârșit. Și după aceea. 

Scriu ca sa simt timpul, scriu ca sa-mi amintesc, scriu ca sa traiesc..

Astfel trec zilele. 

Totul se simte altfel atunci cand scriu. Atunci cand imi inconjor literele cu sentimente inteleg ce simt, de fapt. Oamenii sunt grabiti, sunt agitati si scot cateva zeci de cuvinte pe minut, nu au rabdare.

Esti un scriitor nascut? Ai fost pus pe pamant sa fii pictor, om de stiinta, apostol al pacii? In final, la intrebare nu se poate raspunde decat prin fapte. Faci asta sau nu o faci.  Arta nu este un act egoist sau o cerere de atentie. Este un dar pe care il primesti si poti face lumea mai buna cu el, poti aduce o contributie intr-o mica sau mare masura. Iar acest lucru este minunat. Sa-ti gasesti linistea pe o foaie, intr-o fotografie, intr-o melodie. Sa ai liniste si sa o transmiti prin arta, ca apoi cel la care ajunge arta, sa primeasca acea liniste..

Raurile nu-si beau propria apa, pomii nu-si mananca propriile fructe, soarele nu straluceste pentru el insusi, iar florile nu-si raspandesc mireasma doar pentru ele. A trai pentru ceilalti e o lege a naturii. Viata e frumoasa cand esti fericit, dar totul parca e si mai frumos atunci cand imparti asta si ceilalti sunt fericiti datorita tie. 

Pamantul face zgomot. Auzi? Ma tem ca ajungem sa nu ne mai auzim unii pe ceilalti. M-am temut inca din prima clipa in care am inceput sa scriu.. dar aici, oamenii inca “aud”.

Ceea ce ai, toti pot avea. Dar ceea ce esti, nimeni nu poate sa fie.  

Rand pe rand au trecut anii..

Fiecare an mi-a adus, la fel cum fiecare an mi-a luat cate ceva.. lucruri, sentimente si mai ales.. oameni. Facand un backup, nu stiu in ce parte inclina balanta mai mult.

Vezi tu.. viata e putin mai rea decat poti sa-ti imaginezi. Dar sa nu duc totul intr-o nuanta atat de negativa. Au venit sarbatorile.. simti? Poate ca esti inconjurat de multe cadouri, poate ca esti inconjurat de multe persoane, poate ca esti lipit de geam asteptand sa ajunga acele persoane, poate ca deja ai adormit la aceasta ora, poate ca.. poate ca nici macar nu simti.

Vine vremea in care nu cadourile sunt cele care iti aduc zambete, ci simpla prezenta a oamenilor dragi. Sa-i stii sanatosi, sa ii ai alaturi. Vremea in care in jurul bradului iti doresti sa ai absolut toate persoanele pe care le aveai cand erai mic.

De Craciun nu conteaza ce ai gasit sub brad, ci pe cine ai avut alaturi, langa brad.

Cand suntem mici asteptam perioada asta pentru cadouri, pentru multimea de oameni care se adunăa, pentru agitatia aia din care oricum nu intelegeam mai nimic atunci. Cand crestem, realizam ca niciunul dintre acele lucruri nu ne mai surad: fiecare zi e agitata oricum, mai multi oameni in jur nu fac decat sa genereze mai multe conflicte, iar cadourile pe care le dorim nu mai pot fi puse in cutii sub brad. Cea mai importanta e linistea.. Sa te opresti putin, sa te bucuri de persoanele dragi si sa fii in armonie cu tine insuti. Asa ca incetati cu listele de cadouri, cu nemultumirile, cu orice conflict.. Si macar pentru cateva zile, bucurati-va de cei din jur si cautati pacea. Sarbatori linistite va doresc!

Oamenii mari ar trebui sa nu lase frunzele povestilor sa se vestejeasca. Acestea trebuie sa traiasca printre noi..

Ma crezi daca ti-as spune ca sunt lucruri pe care le inveti doar in mijlocul furtunii?

Ma crezi daca ti-as spune ca tot ce ai nevoie esti chiar tu?

Ma crezi daca ti-as spune ca nu exista ceva mai puternic decat ce ai tu in interiorul tau?

We fear taking the risk, but we should actually fear the regret we’ll have if we don’t.

Remember, you’re stronger than you think. After that, remember why you started.

Nu tin aici un speech motivational. Nici macar pe aproape. Astern litere, le pun unele langa celelalte si le lipesc cu ce simt, astfel incat sa am in fata ochilor tot ce am in interior.

Este infricosator cand realizezi ca viata pe care ti-o planifici nu este cea care te asteapta. Dar la sfarsitul fiecarei intamplari, vei afla ca nu ai nevoie de toate raspunsurile. Tot ce ai nevoie este curajul de a-ti urmari inima si credinta pentru a-ti vedea visele pana la sfarsit. Nimeni nu va veni sa te salveze. Nimeni nu va veni sa calareasca pe un cal alb si sa-ti ia toate grijile. Trebuie sa te salvezi, putin cate putin, zi de zi.

Am inteles ca cele mai grele perioade din viata unui om sunt atunci cand acel om trece de la o versiune la alta.

You have to get through, what you go through. Only that, will make you stronger.

Nimic nu este mai frumos decat un suflet liber.. sa simta, sa traiasca, sa respire fix asa cum isi doreste.

Breath by breath, let go of fear, expectation, anger, regret, cravings, frustration, fatigue. Let go of the need for approval. Let go of old judgments and opinions. Die to all that and fly free.

Incercarea de a face placere tuturor este o reteta pentru stres, mizerie si frustrare. Fii tu insuti. Va fi bine sa stii cine este de acord cu asta. Nu permite persoanelor cu opinii zgomotoase sa te faca sa uiti de propria persoana.

Not letting the world destroy you. That’s a daily battle.

Peste tot, sufletul uman se afla intre o emisfera de lumina si alta de intuneric, la limitele a doua imperii ostile vesnice: necesitatea si vointa libera.

Nu pot exista asa cum fac alti oameni. Nu pot fi multumita ca traiesc ca ei. Isi traiesc viata printr-un orar. Vreau sa alerg libera si salbatica. Ei dorm noaptea. Eu imi petrec orele intunecate gandind. Isi doresc locuri de munca si trei mese pe zi si eu vreau doar sa scriu si sa traiesc, sa simt si sa nu deranjez pe niciunul dintre ei, nimic din ceea ce fac ei. Au nevoie de rutina pentru a supravietui. Am nevoie de libertate atemporala si de o viata fara ceasul bifand mereu in fundalul meu. Inca nu sunt sigura ca am invatat cum sa fiu om. Nu sunt sigura ca o voi face vreodata.