– Servus!! Ești bine? Ai cam dispărut din peisaj…Nici de prezența ta pe fugă nu ne-am mai bucurat. Sper să fii bine. Te îmbrățișez cu gândul și nu uita să ai grijă de tine și de sufletul tău. ❤ ❤
Mi-a dat un semn o zi mai târziu, în jurul orei 21. Am trepidat de fericire ca un copil care își revede jucăria pierdută…
– Sunt bine, mulțumesc pentru grijă. Foarte, foarte ocupat. Sper că ești bine la rândul tău.
– Mulțumesc că mi-ai răspuns. Apreciez… Îmi treceau fel și fel de chestii prin minte. Că, deh!! Așa e omul care are prea multă imaginație. Ai grijă de tine și de suflețelul tău. Eu sunt bine parțial. Mulțumesc și eu pt grijă. :*
1 august 2016 14:10
” Printre ultimele gânduri,
Meditez de ceva vreme dacă să învăț să zbor spre cele mai înalte culmi pe care le-au atins doar cei al căror zbor a fost curmat de o ultimă briză…
Meditez de ceva timp dacă să încep să-i iubesc pe toți într-o singură secundă ca să poată dura o eternitate.
Meditez de ceva vreme dacă să-mi las visurile să prindă viață ori să le curm fiindcă ele mă dor mai mult decăt o face durerea de cap după un pahar de vin asezonat cu melancolie…
Meditez de ceva timp dacă să-mi deschid ferestrele sufletului să intre toți cei care doresc, fiindcă pe cine vreau eu nu-l voi putea avea nici dacă mă voi naște într-o altă viață.
Mă dor ochii. A plouat în ei la fel de mult cum plouă în deșert, și cu toate astea mă dor.
Mă dor toate acele clipe în care am încercat să tai firul, dar ceva mai presus de forța gândului meu m-a oprit de fiecare dată la timp, dar nu a fost timpul meu. N-am avut niciodată un timp al meu, am avut doar lacune din care am încercat mereu să ies chiar dacă simțeam că nu mai pot. Acum mă simt la capăt de lume. În jurul meu totul se întunecă, iar acea strălucire de brațe a pierit împreună cu fiecare dintre gândurile mele.
Depresia nu-i doar o stare..e o boală, și recunosc oficial că m-am îmbolnăvit de mult. Am încercat să mă vindec cu fiecare vers, cu fiecare poezie, cu fiecare povestioară, cu fiecare dintre ultimele mele gânduri… Știu!!! E lupta mea și am purtat-o pe brațe zâmbindu-le tuturor, deși în mine turna furtuna..
Azi brațele astea mă dor și vreau doar să mă sting ușor precum ceara topită de lumină.
Dintre toate visurile pe care le-am croșetat în tihnă sperând să prindă viață într-o zi ca păpușa lui tata Geppetto, această din urmă, ultima printre ultimele gânduri este cea cu adevărat profundă. Singurul vis pentru care mă voi lupta să-l ajut să prindă viață în timp ce eu voi visa o veșnicie la Luceferi Albi.
Mai vreau doar să dorm și umbra mea să rămână veșnic cu mine… ”
Termin de scris în pagină, dar după un timp curg și câteva comentarii ce mă ajută ies cumva din zona mea de apatie.
* Gabi Ela: Impresionant cum potrivești cuvintele de reușești să scoți la lumină cele mai profunde sentimente. Mă regăsesc în fiecare cuvânt.
* Yly Ana: Atunci când recunoști că ești bolnav și ai anumite probleme, ai făcut primii pași spre vindecare. Din păcate nu mulți reușesc să facă asta.
Simt nevoia să mai scriu. nu sunt pregătită să păstrez în mine marea asta de bolovani. Îmi simt pieptul greu, respirația îmi devinea grea, frisoanele nu mă slăbesc.
Vreau să scriu, să uit, și-apoi să adorm instant ca după un cocktail de somnifere.
Cu sufletul în noroi
Mã uit la suflete și cum se pierd în neantul ãsta strãveziu,
La cum ne fuge sub picioare timpul, voi fi și eu aproape de târziu.
Așa departe sunt de toți, deși mi-aș dori sã le fiu aproape…
Viața are alte planuri și ne pictează cerul doar pe jumãtate.
Mã uit dupã himere noaptea când luna se revarsã timidã printre nori
O privesc și-mi pare cã-mi zâmbește și mã îndeamnã:” Zbori! ”
Cum s-o fac când vãd cum plouã cu atâtea aripi frânte…
Și din gânduri stau cuvintele printre degete sã-mi cânte.
Mã uit la toți cum se pierd de un rost ce nu-i mai definește.
Atât de mult sunt iubite lucrurile cã omul uitã ce-l iubește.
Uitã că viața îi dã, dar îi ia și înapoi, fără sã-l întrebe…
Bogat sau sãrac, sub același cer strãveziu într-o zi vom fierbe.
Mã uit la mine-n suflet și îl compar cu marea de ruginã,
Ce îmi paveazã fiecare gând fãrã ca mãcar sã-mi ținã…
De urât în drumul meu spre alte zeci de suflete ce zac în agonie
Celor pierduți de ei le închin aceastã umilã poezie.
Au trecut deja câteva zile și nu mai știu nimic de el… Nu știu nici eu cum sunt… Dacă apatia mea are vreo legătură cu dispariția lui sau cu atitudinea tot mai ostilă a tatălui copiilor mei sau…că poate am obosit…să gust din rutină aceleași porții iar și iar, zi de zi. Copiii sunt o adevărată minune, dar…e greu să faci față plinului când în tine ești gol…, dar GOOOOL, nu așa…
Jur că am și-o viață reală, dar i-am uitat parola
Din ziua în care am descoperit acest site de socializare, visam deja licurici și stele, exact ca în denumirea unei pagini. Pe acest inegalabil site am avut plăcerea ( chiar și neplăceri din păcate ) să cunosc oameni cu adevărat frumoși indiferent de etnie, statut social, vârstă sau alte elemente clasificatorii. Oameni care m-au ajutat direct sau indirect să văd și cealaltă față a lumii, chiar dacă aceasta se află pur și simplu pe niște pereți și între pereții caselor fiecăruia dintre noi, ori pe ecranul unor accesorii indispensabile acestor vremuri. Până la urmă, limitele unui om nu sunt pereții și nici gândurile lor, poate doar cerul, dar nici acesta. O parte dintre voi ați aflat despre mine mai mult decât aș fi vrut să spun vreodată. Alții mă cunoașteți doar datorită unor versuri reușite sau nereușite chiar, spre deosebire de cei care scriu și se exprimă mult mai profund decât o pot face eu. Și restul s-au proptit la mine în listă din curiozitate sau din plictiseală. Nu mă deranjează atâta timp cât nu sunt luată peste picior, ori blamată ieftin și nejustificat. O parte dintre voi știți deja că sunt soție, de 3x mamă, colegă (de studii sau de serviciu), prietenă cu adevărat bună pentru o categorie restrânsă fiindcă serios acum, nimeni nu are nevoie de cantitate, ci de calitate. Ca oricare dintre voi am și eu secretele mele și poate că uneori exagerez cu visatul ăsta mai mult pe timp de zi, dar pentru mine e o formă de evadare. Dacă nu poți să ajungi fizic într-un loc sau lângă o persoană, ochii tăi și mintea ta te pot călăuzi spiritual mult mai aproape de acest Orizont.
Sufletul nu cunoaște granițe și cred că o parte dintre voi au remarcat că ultimele mele postări au avut o notă de tristețe. Sper doar să nu vă fi molipsit și pe voi cu acestă stare de care nu mai scap de la o vreme. De-a lungul timpului petrecut aici am avut numeroase scăpări, motiv pentru care țin enorm să-mi cer milioane de scuze ( versiunea miilor e demult fumată) față de voi, cei care poate că v-am ofensat în vreun fel sau altul fără ca măcar să am această intenție. ( Excludem momentul celor 21 de screenshoturi. Respectivi meritau din plin acest tratament. Am fost însă mult prea blândă cu ei ).
Îmi cer milioane de scuze și față de cei pe care i-am deranjat la ore nepotrivite cu mesaje, absorbită fiind de dorința de a le spune ATUNCI, fix în acel moment, tot ceea ce îmi trecea prin minte inspirată fiind doar de nume sau de ce-mi trezește acesta.
Le cer milioane de scuze și celor care au vrut să-mi fie mai aproape scriindu-mi, întrebându-mă cum sunt și dacă sunt bine, dar cărora le-am dat ” seen ” de cele mai multe ori fiindcă aveam pur și simplu nevoie SĂ FIU DOAR EU CU MINE.
Le cer milioane de scuze și celor pe care i-am cucerit cu felul meu plantând în ei speranțe. Speranțe pe care nu sunt capabilă sa mi le asum. Unii dintre voi probabil că mă vor judeca pentru multe dintre scăpările mele. Din păcate unui visător cel mai cumplit este sa-i fie tăiate aripile atunci cănd zborul lui atinge culmi înalte, iar în secunda imediat următoare face cunoștință cu realitatea. Oamenilor cerebrali și realiști, cel mai negru coșmar al lor sunt oamenii visători ca mine. Din fericire nu suntem toți la fel și asta ne face unici, chiar dacă nu vom fi niciodată pe placul tuturor.
Realitatea mea nu se află în versuri sau in micile povestioare, acolo se află doar o fărâmă din trecutul și din prezentul meu, plus fragmente din episoadele în care visez cu ochii deschiși.
Scrisul e doar o pasiune, un fel de energizant pentru spiritul meu copleșit uneori de prea mult sau de prea puțin.
Motivul acestei postări stă în scuzele mai sus prezentate, dar și a dorinței de a-mi lua rămas bun pentru o perioadă nedeterminată de la voi.
Dacă ai parcurs întregul text înseamnă că mi-ai fost cu adevărat un prieten în spațiul virtual și pentru asta țin să-ți mulțumesc și să-ți doresc numai de bine.
Dacă te va bucura decizia mea, țin să-ti mulțumesc că ești și tu de părere că această decizie este una bună pentru mine.
Dacă te întristează, vreau să știi, și pot să jur că am și o viață reală, doar că i-am uitat parola.
Aveți grijă de voi!!!
Pe curând! ❤
4 august 2016 14:31 Brașov
Comentariile nu au întârziat să apară nici de această dată…
*Ro F.: Uite că pe mine nu mă bucură. Nu înțeleg acest gen de decizie. Poți să intri seara preț de câteva minute pt a ne ura o seara frumoasă! Greșesc? Răzgândește-te!
*Adi D.: Pe curând…
*Hulea S.D: Indiferent de ce vor spune unii sau alții nu poți lăsa viața virtuală să îți acapareze viața reală …. Pe curând ….
*Melania M.B: Pup.
*Adrian D-nescu: Sufletele se caută într-o prietenie nevăzută… Dacă ai adus bucurie cu ce ai scris până acum, înseamnă că ți-ai făcut partea ta. Lumea reală e frumoasă și din cauza ta și a mea și a celor care luptă. Lupta aceasta e bucuria din viață, pentru că nu-i așa ? Din milioane de lumi, e toata lumea reală. Poate viața nu e un concurs… E mai ales bucuria de a dărui din lumina din tine, prin scris, prin rugaciune… Unii gătesc, alții aleargă, alții cresc și educă copiii altora… Fiecare luptăm pentru o bucurie și toate luptele sunt în lumea reală chiar dacă nouă ne pare că sunt mai multe milioane de lumi. 🙂 Să ai un timp minunat ! Îți dedic postările mele, să te încarci cu energie !
*Camy C.: În viață este bine să faci cum și ce îți este ție mai bine! Dacă te simți bine tu și cei care te îndrăgesc se simt bine! Atenție: Doar cei care te îndrăgesc! Te pup Criss
*Anna Oli: Frumoasă mărturisire, dar lasă de gândit. De ce oare vrei să lași pentru o vreme prietenii virtuali? Care este motivul acestei despărțiri virtuale? ”
Uite aici motivul Anna…, dar cum să ți-l servesc fără să te străfulgere mai mult decât pe mine?
Goală cu ochii în gol
Ochii mei sunt grei, nu îi mai pot ține. Pleoapele mele inhibă povestea vieții mele, linii încâlcite, apoi drepte și apoi frânte, frânte. Aș putea să scriu o carte despre fiecare clipă din viața mea, poate că voi reuși într-o zi s-o termin de scris, dar până atunci aleg să îmi notez memoriile în riduri adânci lăsate în inima mea. Mă sufocă gândurile mele triste, se fac frânghii și mă sugrumă. Fiorii îmi străbat corpul, respir greoi și încep să tremur. Simt un nod în gât, lacrimile sunt gata să îmi inunde chipul, dar ca de obicei le trimit inapoi. „Sunt tare, sunt tare” mintea mea îngână aceste cuvinte…
Îmi vine rău, îmi vine să urlu, să plâng până nu o să mai am lacrimi, să mă agăț de un ultim gest disperat și apoi să izbucnesc într-un râs prostesc. Râd că în loc să privesc bucuriile vieții, mă plâng aici pe o pagină plină cu ale mele confesiuni deșarte, plâng în interior sperând nimic.
Și mulți îmi spun că viața e frumoasă , nu îi contrazic. Dumnezeu mi-a dat o viață și o prețuiesc, dar în astfel de momente, duc o luptă crâncenă între mine și mintea mea. Între trupul și sufletul meu. Încerc să fac un pas înainte, dar nu prea reușesc fiindcă sunt proptită locului.
Milioane de frânturi din versurile scrise de mine și rostite pe’ndelete răsună în sufletul meu gol. Gooooooool.
Mă gândesc la ziua ce va urma să vină și schițez un zâmbet, cu tristețe în privire și cu același război în suflet voi afișa aceiași fericire, uneori profundă, alteori prăfuită de gânduri lipsite de lumină.
Mă lupt cu gândurile, cu amintirile, cu nevoia de a mă ști iubită, dorită, avută. Ar fi fost ciudat, să fim fericiți mereu și în același timp. Ar fi fost ciudat să nu mă bucur acum , pentru viața ce are s-o înceapă fiecare de azi încolo. Eu sunt femeia aceea care rămâne în relații bune cu bărbatul care a încetat s-o mai iubească și asta pentru că eu nu încetez să-i iubesc pe fiecare dintre ei. Cândva au făcut parte din viața mea intr-o manieră care m-a ajutat să ajung omul care sunt azi. Fiecare m-au construit pas cu pas. Unde au fost goluri le-au umplut, unde au fost întrebări am primit răspunsuri. Unde au fost dureri mi-au fost linse rănile, ori pansate după caz. Dacă mi-a sângerat sufletul chiar și după ce am ieșit pe ușa din față din viața lor, a fost pentru că i-am iubit cu aceiasi profunzime cu care toamna își iubește frunzele. Eu iubesc, dar de urât nu pot să-i urăsc. Mai degrabă mă urăsc pe mine, dar nu pe ei. Simplu!!!
Prietenia…, prietenia e un semn de resemnare la un trecut alături de cineva. Eu sunt oricum o resemnată fiindcă nu-i voi putea uita niciodată pe toți cei pe care i-am iubit. Așa stau lucrurile în adâncul sufletului meu. Când sunt tristă îmi spun pentru câteva clipe că nu-mi trebuie prieteni, că nu am nevoie de nimeni să-mi contorizeze eșecurile sau reușitele, dar adevărul este că prietenii sunt familia pe care ți-o alegi singur, iar eu fără ei aș fi un nimeni pustiu.
Am încercat de dimineață să-mi fac planuri, să-mi pun detaliile la punct, să-mi stabilesc rolul și să-mi repet replicile. Mi-am spus scurt și răspicat: „GATA cu Facebookul și cu iluziile crescute în sera sufletului”. După primul cuvânt, mi s-a tăiat răsuflarea. La cum îi știu eu pe toți și la cum mă cunosc ei pe mine, se așteaptă probabil să mă dau în spectacol. Dar de azi o să mă abțin. Poate mi-am oferit mult prea ușor gândurile și o dată cu ele m-am oferit și pe mine la fel de ușor. Dar știți care e farmecul atunci când faci asta? Că poți să pleci la fel de ușor, chiar dacă uneori pare greu sau chiar imposibil.
Fericirea absolută e un fruct interzis omului care visează licurici, stele și suflete pe băț…
Ce-i aia fericire? Indiferent ce formă ar lua, eu zic sa-i facem loc în pușculița aflată în sufletul nostru, iar atunci când suntem mai puțini fericiți, să luăm de acolo fix cât ne trebuie.
Eu astă seară sunt goală și cu ochii în gol. Au mai rămas 22 de zile până voi împlini frumoasa vârstă de 27 de anișori, dar până atunci caut cu privirea luna să mă învelească. Mi-e cald, dar nu-mi e bine. Sper să fiți măcar voi strălucitori în noapte.
Fix la o lună de la primul meu mesaj către el, în jurul orei 9 îmi scrie el
– O duminică plăcută să ai 🙂
Îi răspund vizibil surprinsă
– Oooo, ce SURPRIZĂ!!! Mulțumesc. De vreo doua zile scriu mult, mai ales noaptea, ascult muuuultă muzică și-n rest dorm. Mă surprinde mesajul tău. Aproape că m-a aruncat din pat direct în tavan. (Metaforic). Săptămână ușoară îți doresc…
Apariția lui mi-a smuls cu adevărat un zâmbet, dar…ceva mă trimite într-un colț al meu… Nevoia mea de a scrie, crezând naivă că cineva mă va citi și-mi va înțelege durerea, e tot mai mare.
Rău pentru binele meu…
Pot să jur, să mă las străpunsă că niciodată nu am început să scriu cu zâmbetul pe buze.
Mă tulbură amintirile și rătăcesc în ele printre cearşafurile tale cu miros de iasomie. Încerc să te găsesc şi simt cum goliciunea patului deserveşte cele mai cumplite şi oribile singurătăţi. Mă cuprinde o stare de agonie şi mă înalţ uşor spre ceruri, apoi mă trânteşte la pământ un dor nebun de tine. Simt o izbitură, ca un fel de explozie care vine din interiorul trupului meu şi o clipă urmează o linişte ciudată. Nu mai simt nimic, nici mâinile, nici picioarele şi nici nu mai sunt sigură dacă ochii mei sunt deschişi sau nu. Sufletul se desprinde de corp şi râuri kilometrice de lacrimi cad şiroaie pe lângă mine.
Tânjesc după afecțiunea ta şi am nevoie de tine mai mult ca de aer. Dă-mi te rog din nou viaţă, acum când sunt cu toate la pământ şi ridică-mă ca să te pot dori din ce în ce mai mult. Vreau să te ating dragul meu, vreau să percep căldura pielii tale pentru că simt că te pierd pe zi ce trece, când eu nici măcar nu te am, dar simt cum te pierd. Îmi este poftă de dulcile noastre clipe din vis, când mă furişam lângã tine , ghemuindu-mă la pieptul tău ca o pisică înfometată, spunându-ţi că mă scald cu adevărat în fericire. Pasiunea gustată euforic, acesta este secretul cel mai profund pe care nimeni nu-l cunoaşte. Noi doi am descoperit lipiciul secret care ţine totul unit. Într-un loc perfect, unde zgomotul nu intră, unde lumea noastră este atât de perfectă. În vis…
Dragul meu… astăzi o să mă topesc şi o să-ţi curg prin vene şi o să bat eu în locul inimii tale.
Mi-e dor şi-mi va fi mereu dor!
Dorul mã arde…
Și uite că, nici nu știu când s-a lăsat seară, făcând din rutină o adevărată rutină. Nu știu nici când a apărut Martin sau când a plecat. Știu doar că i-am hrănit pe cei mici și i-am lăsat o vreme în lumea lor. Cel mic, visând, cel mijlociu râzând la animațiile de pe Boomerang, iar eu…în locul unei țigări, servesc cuvinte. Fumul lor e mult mai intens și de durată, iar flăcările lor mocnesc acid în mine… Recitesc în gând câteva dintre versurile lui Iulie 2015 și le postez, poate cineva va zâmbi, și undeva în mine, voi mulțumi Universului că m-a înzestrat cu ceva, că nu-s chiar un dezastru, că nu trec prin viață irosind clipe.
Noaptea-i un dor
Tu noapte de ce nu dormi, ți-e dor și tie,
Ți-s stelele lacrimi aprinse de-o durere târzie?
Aștepți să te-mpresoare ziua, să mai uiți de ele?
De toate acele dăți în care-ți erau negre zilele?
Tu noapte de ce nu dormi, faurește-ți un vis…
Lasă-mi bilete arse pe cerul gurii larg deschis,
Am să le caut, am să le strâng. Am să le pun între nuferi
Când va fi dorul tău cu mine…zâmbind să nu mai suferi.
Tu noapte, de ce nu dormi, m-aștepți în taină…
Sub ochii tăi plânși să-mi mai dau jos o haină?
Și din năravuri să mai las în urmă…să le las acasă,
Far’ să te sărut de somn…tu noapte nu mă lasă…
Am ochii obosiți de griji, de amintiri și de speranțe…
N-am eu ferestre-n suflet…, cât are casa clanțe.
N-am eu puteri nebănuite, ori vreun curaj prea mult,
Dar am curaj iubită noapte…de noapte albastră să te-ascult…
*
Pe aripa unui gând
Sunt tâmplarul sufletului meu,
Nimic nu mă oprește să-mi sap visele în mare.
Oricât mi-e de ușor îmi pare greu,
Atunci când lângă tine inima din piept îmi sare.
Sunt propriul pictor în tabloul nopților mele
Și muza stelelor ce-apar pe cer.
Oricât de simple-s toate, îmi par grele,
Și-atunci învăț din nou la nou sa sper.
Sunt propria muză în versurile de seară,
Nimic nu mă oprește să alerg în scris.
Aș alerga mereu spre aceiași țintă iară,
Dacă în graba gândurilor mele, ai striga „Cris!!!”
Sunt propriul sunet în muzica ce-o cânt sub tine,
Ori deasupra ochilor ce-mi par turbați de senin.
Când ești departe eu te chem în mine,
C-atunci când scriu, mă doare mai puțin. 😦
Sunt primul gând, când gândurile-s spre tine,
În goana lor vor să-și șoptească…:”Îi e dor…”
Dar să asculte ce-am de spus, n-are cine…
Și-atunci din gânduri mă sugrumă și mă dor.
Simt primul fior sub podul palmei tale,
Și când m-atingi, mă pierd de Univers.
Să te reneg, eu n-am gasit vreo cale…
Și dorul mi-l ucid cu fiecare vers.
Acum aproape, dar în curând pierdut în zări…
Promite-mi că oricât aș fi eu de departe…
Ai să culegi pe-un fir de zi din depărtări,
Câte-un gând din cele ce nu-s din carte.
Sunt pe un perete virtual, ce-i drept,
Dar sunt aici la loc de cinste și-ți aparțin
Oricât mi-s de bătută-n cap…și tu înțelept…
Tu mă iubești mai mult, când merit mai puțin.
Privindu-l nostalgică pe mezinul mijlociu, am început să rememorez detaliile și cirmunstanțele în care l-am cunoscut pe Dinu… Știu din propria experiență de ce înșeală femeile, dar bărbații? Bărbații de ce o fac? N-am îndrăznit să întreb niciodată un mascul acest detaliu. Nu unul oarecare, ci pe cei care mi-au intrat în sânge, ieșind apoi cu prima hemoragie nazală sau de suflet.
Subiectul cel mai drag mie: „Bărbații”
Bărbații care au probleme cu amantele, sunt cei mai nefericiți? Sunt oare nefericiți pentru că au probleme cu soțiile care, cu sau fără intenție îi aruncă între picioarele lor?
O fi bine sau o fi rău să-și desfacă gladiolele cu aceiași viteză cu care el conduce mașina spre Belvedere sau de ce nu, spre Constanța, că tot e vară și marea urlă.
Mulți dintre aceștia se consideră nefericiți sau neînțeleși?
Dar ce poate fi mai dureros pt egoul masculinizat decât atunci când au probleme cu amanta?
Alexandru Chermeleu spunea că, citez: „Amantele ar trebui să reprezinte preludiul cel mai fin înspre o viață în care bărbatul primește afară ceea ce crede că nu a primit înăuntru.
O amantă e musai să te asculte, să te alinte, să îți spună cât de frumos și deștept ești și să nu te contrazică. Sexul nu trebuie să lipsească. Cu cât e mai des și mai bun, cu atât șansele de a nu se întoarce în brațele soției cresc. Amanta trebuie să fie un refugiu și nu un câmp de luptă. Cel puțin, asta caută bărbatul „plecat de acasă”. Chiar dacă nu pentru mult timp.”
Serios?!!!
Un bărbat care are o amantă este deja un bărbat cu probleme, valabilă reciproca și pentru femei. Dar un bărbat care are o problemă și cu amanta este un barbat TERMINAT!!! :)))
Visul general al amantelor este să devină la un moment dat soții, asta doar dacă nu au trecut deja pe la altarul învecinat cu Spitalul 9 din strada alăturată. Dar no, cănd nu faci față, faci spate. 😉
Acest vis se transformă într-un coșmar original nu copy-paste. Visul oricărui bărbat este să-și găsească amanta perfectă. NU EXISTĂ!!!
Cum nici Adormita din Padurea Spânzuraților nu există, nici aceasta nu se transformă peste noapte în amantă. Și-atunci, acesta din urmă, rănit la ” punguța cu doi bani” după un timp se transformă în Prâslea cel Voinic cu merele de aur, lăsând-o fără slujbă pe Baba Cloanța care-și vindea marfa din gură-n gură…
Să fugi în brațele alteia nu te scapă de probleme. Dimpotrivă. Te lovești de altele. Unele poate mult mai mari decât cele de acasă.
Amantele ar trebui să înțeleagă că ele nu pot fi iubite, ci doar folosite.
Lucrurile folosite mult și „uzate bine”, într-un final se aruncă.
Bărbații ar trebui să înțeleagă că nu îți poți clădi fericirea pe nefericirea altora. Iar daca egoul este satisfăcut din plin, la final de zi, ființa va rămâne goală.
Într-un final singurul lucru pe care îl vor avea în comun, toți 3 vor suferi, asta doar dacă nu vor servi la cina un „Menage a trois” 😀
Glumesc!!!
Și totuși, astfel de lucruri se întâmplă des, doar că nu știu vecinii.
Domnilor, păreri? Le aștept în comentarii. 🙂 ”
L-aș fi întrebat pe Dinu, dar nu mai păstrăm legătura de zeci de luni, iar pe el, celui căruia îi scriu chiar și-atunci când nu-i scriu, nu știu cât aș reuși să-l descos, ori dacă să am acest curaj. Cât despre Martin… Ne evităm cât putem, poate că așa este mai bine, fiecare cu bula lui de vise, de tabieturi etc. În cercul nostru vicios, copiii sunt deocamdată bine. Alt detaliu nici că nu mă interesează. Sufletul meu e atât de plin și de gol în același timp, că mă iau la rost o groază de mustrări, de dorințe, de nevoi. Deși am servit de-a lungul timpului multe soiuri de emoții, cele care mă încearcă sunt soiuri nobile, furnicături de albastru prin venele-mi crețe…, și astfel că…simt nevoia să-i scriu, dar nu o mai fac în privat, ci public. Absența lui mi-a dezarmat curajul următoarelor zile. Poate că, am fost prea directă, prea grăbită… Mama ei de grabă…
Sursă fotografie: INTERNET
Autopsy of the heart (Fata din umbră) 