Mădălina Dumitrache

Oglinzile civilizației: între rafinamentul parizian și efervescența teheraniană

Pentru mine, cititoare cu suflet împărțit între fascinația pentru Orient și nostalgia Parisului anilor ’90, „Paris elegant, Teheran incitant” de Alexandru Bălășescu a fost o lectură care a rezonat profund – ca o întâlnire între două lumi familiare, dar niciodată epuizate.

Am cunoscut Parisul când eleganța lui nu era doar un clișeu turistic, ci o realitate trăită: în cafenelele discrete din Marais, în forfota discretă din librăriile Quartier Latin, în rafinamentul aparent firesc al parizienilor. Acel Paris, cu toată disciplina lui socială și libertatea intelectuală, trăiește și în paginile lui Bălășescu – dar nu ca amintire, ci ca teritoriu analizat cu ochiul lucid al antropologului și finețea unui flâneur. Bunăoară, există cărți care se citesc cu mintea, altele cu sufletul; „Paris elegant, Teheran incitant” le solicită pe amândouă – și o face cu o subtilitate rar întâlnită în literatura antropologică contemporană. Alexandru Bălășescu nu oferă doar o dublă cronică urbană, ci un studiu de profunzime asupra felului în care corpurile, hainele, gesturile și privirile devin limbaje ale societății. Iar pentru cineva pasionat de orientalistică și, totodată, legat afectiv de Parisul anilor ’90, această lectură devine un soi de punte între două lumi personale.

În același timp, pasiunea mea pentru orientalistică a găsit în portretul Teheranului o sursă de fascinație și neliniște. Nu e vorba despre un Orient decorativ, ci despre un oraș viu, contradictoriu, tensionat, unde moda, gesturile și corpurile devin forme de rezistență, dar și de apartenență. Citind, am simțit că pătrund în acel spațiu „dinăuntru”, fără vălul turistic ori filtrul politic, ghidată de cineva care a locuit, a observat și a înțeles.

Cartea nu mi-a oferit doar o lectură plăcută, ci o oglindă dublă: a trecutului meu parizian și a curiozității mele continue pentru lumea iraniană. A fost, în același timp, o reîntâlnire și o descoperire.

Parisul, pe care îl știu din interior, cu toată eleganța lui calculată și rafinamentul devenit aproape reflex, apare în carte ca un spațiu al codurilor explicite, al învelișurilor sociale care dau siguranță și structură. Aici, corpul este controlat, stilizat, aproape codificat – o extensie a unei culturi care valorizează claritatea, raționalitatea și aparențele rafinate. Bălășescu surprinde Parisul nu prin clisee, ci printr-o lentilă atentă la detalii: mersul, privirea, silueta devin marcatori ai clasei sociale, ai apartenenței sau ai rebeliunii silențioase.

În contrapunct, Teheranul se revelează ca un spațiu unde regulile sunt mai puțin explicite, dar mult mai presante. Normele sociale sunt omniprezente și adesea impuse prin tăcere, dar tocmai din această presiune ia naștere o creativitate subversivă, o estetică a ascunderii și a sugestiei. Antropologic vorbind, Bălășescu identifică în corpul iranian un câmp de tensiune între legea religioasă, norma culturală și dorința individuală de expresie.

„În Teheran, vălul nu este doar un obiect impus de lege, ci o piesă de vestimentație în care se concentrează contradicțiile societății. Femeile îl transformă în unealtă estetică, în semn de provocare sau adaptare, în funcție de contextul social. Modul în care este purtat spune nu doar cine ești, ci și cine vrei să pari, cui te adresezi și cui te opui.”

Această secvență condensează una dintre cele mai fertile direcții de reflecție din carte: corpul ca loc de negociere identitară și politică, iar vălul (hijab-ul) ca obiect polifonic, care nu poate fi redus nici la simbolul opresiunii, nici la semnul unei alegeri personale pure. Bălășescu nu moralizează, ci ascultă. El decodifică semnificațiile schimbătoare ale unui obiect cultural încărcat, folosind instrumentele antropologiei vizuale și interpretative, dar și intuiția unui observator atent la nuanțe.

Din această frază reiese clar metoda autorului: observația cotidianului devine material brut pentru o analiză care implică stratificări socio-politice, estetice și afective. Ce face acest pasaj remarcabil este recunoașterea autonomiei creative a femeilor iraniene în raport cu o normă ce le este impusă. Nu e un discurs occidentalizat despre „victime” ale patriarhatului, ci o lectură fină a modului în care regula poate fi reinterpretată ca scenografie a libertății subtile.

Pentru cititorul occidental sau pentru cel crescut într-o cultură secularizată, această nuanță e adesea greu de sesizat: faptul că același văl poate să comunice obediență și rebeliune, eleganță și sfidare, discreție și putere. Tocmai această ambivalență profund culturală e ceea ce face din antropologia lui Bălășescu o sursă de iluminare, nu de simplificare.

Pe plan personal, pasajul îmi amintește de propriile observații din Parisul anilor ’90, unde, deși libertatea vestimentară era teoretic totală, exista o presiune subtilă a „eleganței corecte”, a discreției stilate, a formei ca reflex al unei culturi sociale foarte bine codificate. Și acolo, hainele spuneau cine ești și cui te adresezi. Nu cu forța legii, ci cu forța apartenenței. Această scurtă frază este reprezentativă pentru întreaga metodologie a volumului: a face vizibil ce este aparent banal, a transforma observarea hainelor într-un act de descifrare a structurii sociale. Bălășescu ne invită să privim dincolo de aparențe și să înțelegem că gesturile, alegerile vestimentare și felul în care ocupăm spațiul public sunt forme de comunicare culturală — uneori mai sincere decât discursul explicit.

Femeile, în special, devin actante ale acestei dinamici: își negociază constant vizibilitatea, își aleg vălul nu doar ca impunere, ci și ca simbol, ca joc, ca formă de poziționare socială. În fond, rezultatul antropologic cel mai puternic al cărții este tocmai această cartografiere a corpului ca spațiu politic – atât în Parisul libertăților liber reglementate, cât și în Teheranul interdicțiilor fertile. Corpul nu e niciodată neutru. El vorbește, chiar și atunci când tace. Iar vestimentația, atât de adesea ignorată în analiza academică „serioasă”, devine în viziunea autorului un text cultural în sine.

Pe de altă parte, „La Paris, eleganța nu este niciodată ostentativă. Este o artă a reținerii, o disciplină subtilă a aparenței, care ține de un cod nescris, dar extrem de puternic. Nu e vorba despre haine scumpe, ci despre proporție, simplitate, gesturi controlate. A fi elegant înseamnă să știi să nu atragi atenția — dar să fii remarcat de cei care știu să citească semnele.” Această frază, de o claritate și finețe remarcabile, surprinde cu exactitate ceea ce mulți simt în Paris, dar puțini reușesc să articuleze: eleganța ca sistem de semne tăcute, ca normă culturală invizibilă, dar omniprezentă. Bălășescu identifică în această estetică o formă de disciplină socială, nu impusă din exterior, ci interiorizată, transmisă prin educație, observație și apartenență. Din perspectivă antropologică, este vorba despre un habitus în sensul lui Pierre Bourdieu: o formă de cunoaștere a lumii care se exprimă prin corp, postură, haine, tăcere și ton al vocii. Parizianul elegant nu trebuie să spună că este elegant — corpul său o spune, fără efort aparent.

Pentru cineva care a cunoscut Parisul în anii ’90, această descriere declanșează o întreagă galerie de imagini: siluete subțiri în paltoane drepte pe străzile din Saint-Germain, batiste albe la gulerul cămășii în cafenelele discrete, mersul sigur, dar reținut. Eleganța nu era o demonstrație, ci un ritual al discreției. Era un cod, exact cum spune autorul — și ca orice cod, presupunea inițiere.

Comparând cu Teheranul, unde corpul este constrâns, dar devine scenă de invenție, în Paris corpul este liber, dar constrâns de coduri sociale invizibile. Libertatea pariziană este mai puțin despre lipsa regulilor și mai mult despre arta de a le respecta fără să le enunți. Astfel, cele două orașe se reflectă și se contrazic, oferind o dublă lectură a ideii de normă culturală și de libertate.

Analizând în paralel cele două secvențe — despre văl și despre eleganță — devine limpede că antropologia lui Bălășescu funcționează ca o arheologie a aparențelor. El nu face ierarhii, ci trasează trasee de semnificație. În Teheran, vălul poate spune „mă protejez” sau „mă revolt”, iar în Paris, o jachetă simplă și o privire reținută pot spune „știu să fiu cine trebuie”.

Ambele orașe, în moduri foarte diferite, folosesc corpul ca suport al regulii, dar și al semnificației. Pentru cititorul atent, aceste observații sunt revelatoare: ne arată că moda, mersul, tăcerea sau gestul pot deveni texte culturale, iar antropologul, asemenea unui cititor rafinat, nu caută să demonteze, ci să înțeleagă.

Ceea ce unește aceste două spații atât de diferite este modul în care autorul înțelege corpul nu ca pe o simplă prezență biologică, ci ca un mediu de comunicare culturală și politică. În Paris, tăcerea vestimentară spune apartenență. În Teheran, detaliul subversiv spune rezistență.
„Paris elegant, Teheran incitant” este, în fond, o antropologie a gestului, o lectură a vizibilului și a invizibilului, a libertății declarate și a celei câștigate prin insinuare.

Această carte a fost, pentru mine, mai mult decât o analiză antropologică: a fost o reîntoarcere în locuri dragi și o călătorie nouă în teritorii pe care doar intuiția orientalistică mi le sugerase până acum. Alexandru Bălășescu reușește performanța de a transforma două orașe în oglinzi culturale – și mai ales de a ne arăta că în spatele fiecărei norme stă o lume de sensuri, de dorințe și de strategii personale.

Îi sunt recunoscătoare autorului pentru claritatea, profunzimea și eleganța cu care a scris această lucrare. Rar mi-a fost dat să citesc o carte care să îmbine atât de firesc observația riguroasă cu sensibilitatea autentică, și care să ofere în același timp cunoaștere, revelație și emoție.
„Paris elegant, Teheran incitant” este o lucrare unică nu doar prin conținutul ei, ci prin modul în care îl transmite: cu ochi lucid, dar cu inimă deschisă.

• Titlu complet: Paris elegant, Teheran incitant. O poveste despre corp, modă și identitate
• Autor: Alexandru Bălășescu
• Editura: Curtea Veche Publishing
• Anul apariției: 2021
• Locul publicării: București
• Număr de pagini: 232
• ISBN: 978-606-44-0746-2
• Colecția: Știință și cunoaștere
• Gen: Eseu antropologic, studiu cultural
• Domenii: Antropologie culturală, studii urbane, sociologie vizuală, modă, orientalistică