| CARVIEW |
O’ day, arise! Shine your light, the atoms are dancing.
Thanks to Him the universe is dancing.
overcome with ecstasy,
Free from body and mind
I’ll whisper in your ear where their dance is leading them.
All the atoms in the air and in the desert are dancing,
puzzled and drunken to the ray of light,
they seem insane.
All these atoms are not so different than we are,
happy or miserable,
perplexed and bewildered,
we are all beings in the ray of light from the beloved.
Nothing can be said.
Poem of the atoms – Jalāl ad-Dīn Muhammad Rūmī. Poezie scrisă cîndva înainte de 1273, anul în care a murit. Cel mai bine vîndut poet în America, un pers din secolul XIII.
]]>Înăuntru, într-un van curat şi aerisit, eram doar şoferul, eu şi omul pe care-l iubeam. Eu, cocoon, numărîndu-mi degetele şi gîndindu-mă pe ce lume sunt. El, privind pe geam şi gîndind cum să nu piardă europeanca la nunta spre care ne îndreptam. Şoferul, rugat să claxoneze cît mai puţin, ca să pot asculta muzica.
Zakir Hussain, Garbarek, HariPrasad Chaurasia, McLaughlin. Making music.
Mergeam cu 40 km la oră (pe alocuri poate 60, în vreo depăşire) pe Grand Truck Road, marele drum al camioanelor, parte din fostul mare drum al mătăsii, din New Delhi spre nord, Chandigarh. Uite o stupa. Uite un shivalingam. Uite oraşul Panipat (la noi era o patiserie cu numele ăsta). Aici am făcut şcoala de piloţi. Uite orasul Chandigarh, al cărui design e făcut de Le Corbusier. Ajungeam la o nuntă la care eu eram străina, probabil englezoaică venită să fumeze pe săturate. Hmmm.. nu pare, se poate vorbi cu ea, nu e stoned. Mi s-a oferit un Bloody Mary slab şi nu ştiu ce sumă în rupii dacă mă mărit cu nu-ş ce cafeniu de p-acolo. ha ha. Omul pe care îl iubeam (“ai grijă să nu se vadă că e ceva între noi, tu ai venit aici să faci afaceri, eu îl ştiu pe Vikram şi el te duce pe la firme, acum Vikram are treabă cu iubita şi ai rămas pe capul meu weekendul ăsta”) a trebuit să dubleze “paza” la mine, să nu dispar. Fata pe care o rugase să aibă grijă de mine m-a luat acasă la ea – la căminul facultăţii de medicină, am şi dormit acolo. Am vorbit toată seara cu ea despre ce business vreau să dezvolt. Pfui. Eu şi afacerile.
Chandigarh era plin de trandafiri şi avea străzi larg şi drepte şi o grămadă de sensuri giratorii. Între o casă şi alta era mult spaţiu verde, părea aproape un parc. Nu arăta deloc a India. Nu arăta a nimic, dealtfel, oricît de mult îmi place Le Corbusier acolo n-a nimerit-o. E mai bun la construit case decît la desenat străzi.
La întoarcere, a doua zi spre seară, am ascultat Lata Mangeshkar şi Asha Bhosle, ce frumos sună vocile feminine, ba nu, sunt ascuţite, prefer tavla şi flautul gros de bambus. Bansuri. În dreapta apunea soarele peste India mea, trăisem cîteva zile pentru cîţiva ani – încă trăiesc din ele. Avionul meu, Tarom, trebuia să decoleze pe la 9 – 10 seara, dar în Europa era furtună de zăpadă şi nu zbura nimic încoace. A decolat pe la 5 dimineaţa, de pe deasupra Turciei am intrat în zonă de turbulenţe aşa că trebuia să stăm prinşi de scaune şi să nu fumăm – se fuma pe locul din avion :) ce vremuri glorioase….. Eu luasem nişte vin la bord, era a doua oară cînd zburam, nu mi-era frică de turbulenţe cît mi-era dor de ce lăsasem în urmă. Am ajuns dimineaţa într-un oraş îngheţat cum îl lăsasem.
Am dormit vreo două ore – nu mă puteam linişti, voiam înapoi. Apoi am vorbit cu cea mai bună prietenă a mea, care mi-a promis că-mi face o vizită cînd iese de la birou. A venit. Am pregătit cadourile pentru ea, un suc.. fotografii nu aveam, erau toate pe film.. Am dat drumul la televizor, pe Travel Channel, pentru că nu puteam vedea ştirile noastre, emisiunile noastre (o vreme nici nu puteam mînca “româneşte”, deşi fusesem acolo câteva zile). Am dat drumul la televizor şi.. din toate lucrurile de pe pământul ăsta pe care le puteam vedea, Travel Channel a ales să-mi arate marele drum al camioanelor, Grand Truck Road, marginea de nord din New Delhi, un pod (pe care-l fotografiasem şi eu), elefanţii, camioanele, satele mici şi prăfuite, lucrurile unde fusesem cu mai puţin de 24 de ore în urmă…
Era tot 2 februarie, acum 19 ani.
]]>Acum mi-a picat în mână un pic de Sylvia Plath, tradus Costumul Nici-Nu-Contează.
ca o rază aurie dintr-o zi de toamnă. o linguriţă din literatura pe care obişnuiam să o citesc. acum nici dacă aş mai reuşi să pun mâna pe o carte n-aş nimeri lectură aşa uşoară şi luminoasă, cu o grămadă de sinonime şi adjective, cu un aer dulce – prăfuit.
şi ziceam că eu o să mă fac traducătoare, să torc cuvinte şi sensuri.
]]>Dar n-am cu cine. Iar terase la care să se asculte aşa ceva … well.. nu-s.
Aşa că mi-o auto-dedic, în şezlong pe balcon. Love itself, love myself.
Later edit. Melodia era Leonard Cohen – Love Itself. https://www.youtube.com/watch?v=DsGRSK9FDPY
]]>Sleep is a virus. We’re so vulnerable when we sleep – yet we are in this state for more or less a third of the day span. We’re newborns in the hand of fate – for around 8 hours a day, almost as long as working for a wage, or a tiresome flight, or a difficult operation. “8 long hours” are long, but not when sleeping. That’s when time shrinks.
Today it occurred to me that happiness is a virus, too. We’re not supposed to be happy, it only happens, like a cold. Eventually they will develop shots and pills to get rid of it for good.
]]>
Look at them, mother Troll said. Look at my sons! You won’t find more beautiful trolls on this side of the moon
John Bauer – Wikipedia – 1915, watercolor, din anuarul Bland tomtar och troll (Printre Gnomi şi Troli)
]]>
De la ultima însemnare pînă acum, iată, am bibliotecă. Mare, înaltă, alburie (mesteacăn), cu spaţii închise, unde maldărul de cărţi care-mpingea rafturile din ţîţîni la cealaltă acum stă larg şi rispit, aş mai avea loc de încă p-atît. Aşa că la tîrgul de carte de săpt. trecută am putut, după ceva vreme, să-mi iau cărţi. Şi-n loc să citesc, stau să mă uit prin vieţile altora şi să mă gîndesc a mea unde e.
O să cam închid tot zilele astea. Îmi privatizez şi blogul, numai să caut de unde. Scriu pe laptop, şi am, pe lîngă mulţumirea că nu le citeşte nimeni, şi plăcerea de a nu trebui să termin ce încep, which is so much me.
neterminata.
]]>Am îmbătrânit cu toţii. Am obosit, ne-au căzut dinţii, am chelit, ne dor şalele şi nu mai avem chef să pierdem timpul. Am plecat să stăm trei zile la Slănic şi am stat doar două pentru că era frig. Şi ziua, ploaie mocănească londoneză, noroi, frig, unde să umbli pe vreme ca asta, şi noaptea, aşternuturi umede şi reci, plus câini lătrând. Deci nu. Azi ne-am adunat şi am plecat, nici nu se făcuse 12 ceasul şi eram pe drum. Păcat. Eu aş mai fi stat măcar pînă pe la 16. Era aer curat, reavăn, undeva la capătul oraşului era un miros umed şi plin, să-l tai să-l pui pe pâine. Mi-e dor de pădure.
Am încercat de vreo 3 ori să povestesc ceva şi nu am reuşit. Nu mi-am găsit loc. Comentam ceva la cîte-o povestire de-a lor şi nu mă auzeau. Ziceam ceva şi nu comenta nimeni. Vorbeau despre literatură japoneză şi nu mi se adresa vreo întrebare sau ceva din care să pot să spun ce ştiu. Adică nah, nici nu conta că-s acolo. Cu vreo două excepţii, două momente în care mi-am găsit o nişă şi m-am făcut auzită.
Ori mi-am pierdut glasul, ori farmecul. Ori amândouă.
Mi-e dor să văd că mă apreciază cineva, că mă iubeşte, că contez. Mi-e dor să văd că sunt importantă pentru cineva. Mă amăgesc zicînd că am prieteni, dar n-am, sunt conştientă de asta. Pe cine sun? Pe nimeni. Cine mă sună? 1 persoană. Cel care face legătura între noi, pierduţii. O singură persoană ne sună şi ne povesteşte ce fac ceilalţi. Aflăm, şi astfel nu mai sunăm noi.
Sunt obosită. Ce-i mai rău e că simt că aş avea nevoie de un psiholog. Sau psihiatru? De cineva care să mă ajute să mă susţin psihic pentru că nu sunt mulţumită de mine, nu-mi plac oamenii şi totuşi tînjesc după companie. Ce-o fi în capul meu? Să plec? Să stau? Să răspund la telefonul care sună? Să sun eu înapoi? Să merg cu ele? Să îmi schimb maşina? Să îmi iau bibliotecă? Să merg mai mult pe jos? Să iau nişte magneziu? (nu, că iar fac fundul cît China)
Vorbim în monologuri şi ne mirăm de ce nu ne vede lumea. Pentru că nu suntem.
]]>lumină gri filtrată prin jaluzele verticale. un pat de spital, cu o persoană învelită în cearceaf. close up pe degete lovite, pe vânătăi, catetere şi branule, bandaje, fire, tuburi de dren. persoana respiră asistat, se aude fîşîitul plămânului artificial. se aude bipăitul monitoarelor electronice cu diverşi parametri. imaginea pleacă de la persoana din pat spre stativul cu pungile de sânge şi glucoză, spre monitoare. sunetul monitoarelor se aude ceva mai clar, şi ne dăm seama că secvenţa de sunete e constantă, şi monitorul cardiac repetă acelaşi desen, cu aceeaşi rată a bătăilor inimii… adică e blocat… imaginea ajunge (dă să treacă şi revine peste, şocată) un monitor cu the blue screen of death.
Error. Please restart.
Christos a înviat.
]]>