Nicio vacanță fără Dunăre, de când am făcut o adevărată pasiune pentru fluviu. Adică de anul trecut. Și nici anul acesta n-am ratat Dunărea, dar în alt punct, la Coronini, acolo unde se pare că are cea mai mare lățime, înainte să se îngusteze către cazane.
Cetatea regelui Ladislau de la Coronini
Anul trecut am aflat despre Cetatea de la Coronini, stând la o cafea, în Drobeta, cu o prietenă veche de acolo, Gabriela Pogaci. Nu era pe lista de vacanță, dar am ținut minte și a fost musai să o vedem anul acesta.
Așa că mi-am făcut lecțiile și am aflat că:
Cetatea Ladislau (sau Cetatea Sfântul Ladislau) este o fortificație medievală situată în comuna Coronini, județul Caraș-Severin, pe malul Dunării. Această cetate are o istorie lungă și interesantă, fiind construită în Evul Mediu pentru a apăra granițele Regatului Ungariei și a controla trecerea pe fluviu.
Cetatea a fost construită probabil în jurul secolului al XIV-lea sau al XV-lea, în timpul domniei regelui Ladislau I al Ungariei (Sfântul Ladislau), căruia i se atribuie multe construcții defensive în zona de sud a regatului.
Cetatea avea un rol strategic, controlând trecerea pe Dunăre și protejând granițele împotriva incursiunilor otomane. Dunărea a fost mereu o arteră comercială și militară importantă, iar cetatea servea ca punct de observație și apărare.
După cucerirea zonei de către otomani în secolul al XVI-lea, cetatea și-a pierdut din importanța militară și a fost abandonată treptat. Din secolul al XVIII-lea, cetatea era deja în ruine.
Dar, ca să ajungi la cetate, nu e chiar foarte ușor, deși o vezi de foarte departe și e pe marginea drumului. Cum noi veneam dinspre Timișoara, cu GPS-ul, intrăm în Coronini, urmăm drumul șerpuit pe malul Dunării și ieșim din Coronini. Abia atunci GPS-ul piuie și spune că am ajuns la destinație, într-o parcare cu debarcader și șalupe pentru excursii pe Dunăre. Și, da, cetatea se înalță deasupra, dar fără nicio cale de acces. Așa că a trebuit să ne întoarcem. La primul șir de case, pe trotuarul din față, un bărbat la bustul gol și transpirat de la arșiță, se apucase să sufle sub un ceaun, cu câțiva pești proaspăt pescuiți alături. Ne-a arătat până unde să mergem ca să găsim drumul spre cetate. Nici așa n-a fost simplu. O cărare de pământ, prin curțile oamenilor, urca spre o zonă împădurită. Am scos din starea de somnolență o bătrânică ce ședea pe terasa din fața casei care ne-a răspuns cu un semn din mână să mergem înainte. Ne-a mai lătrat un câine legat la o cușcă de la marginea drumului. Și, bineînțeles, urcușul abrupt care-ți usca plămânii în aerul uscat al amiezii. Și orice zgomot de lângă drum ca nu cumva să apară vreo viperă. Apoi, spre vârf, se deschid fain peisaje contrastante: culmi înalte, acoperite cu pădure și vreo șase eoliene, luciul larg al Dunării în dreapta, Serbia peste apă, o construcție imensă modernă în partea stângă, modele metalice despre care nu ne-am dat seama dacă sunt un fel de șine pentru ceva mașinărie sau o structură metalică pentru un pod. Și în față se înălțau impresionantele ziduri ale Cetății Ladislau. Ruine în reconstrucție, șantier, nici țipenie de om pe acolo. Am dat o tură roată pe lângă cetate, am admirat deschiderea impresionantă a Dunării și ne-am chibzuit dacă să mergem să vedem mai de aproape cetatea, având în vedere că era șantier deschis. Am decis că nu, să respectăm regulile, și ne-am întors să plecăm. Apoi am întâlnit un om și-un câine – era macaragistul care lucra pe șantier și care, în perioada de încetare a lucrărilor, păzea șantierul. Localnic. Care ne-a povestit despre cetate, lucrări, ce vor să facă. Mândru. Mai ales de colosul de metal care se construia acolo, în completarea zidurilor vechi, și la care era parte, cu macaraua pe care lucra. L-am întrebat de vipere și ne-a povestit câte peripeții a avut cu ele de când lucrează pe șantier. Și, poate, ne-ar fi povestit mai multe, dar a trebuit să ajungă din urmă o familie tânără cu copii care era gata să intre pe șantier. Puțin mai jos am mai întâlnit un grup de vizitatori care vorbeau între ei în spaniolă. Toți am venit să vedem vechea cetate, dar am ajuns prea repede, încă nu este deschisă pentru vizitare. Poate de aceea nici nu erau indicatoare cu calea de acces spre acest obiectiv turistic.
Cu șalupa pe Dunăre, spre Baba Caia
Chiar dacă mi-e frică de înălțimi, se pare că de apă nu mi-e frică. Am descoperit anul trecut, la Orșova, și mi-a plăcut atât de mult experiența pe Dunăre că nu o puteam rata la Coronini. Și, chiar dacă șalupa a fost una și mai mică decât anul trecut, a fost o experiență plină de adrenalină. Prima oprire a fost la Baba Caia, stânca pe care o văzuserăm de sus, de la cetate. Stânca se ridică aproximativ 6 m deasupra apei și, acum, pare un accident al naturii. Rangerul care ne ghida ne-a spus, însă, că erau de fapt două stânci, însă una a fost lovită de un vas sovietic și distrusă. Așa se explică legendele cu foarfecele pe care le citisem înainte pe net.
”Una dintre legendele Stâncii Babacaia arată că între un moş şi o babă era o ceartă veşnică. Moşul, Zeul Saturn, spunea că iarba se coseşte, iar baba, Gaia, Marea Zeiţă, afirma că iarba se tunde cu foarfeca. Înfuriat, moşul o aruncă pe babă în Dunăre. De pe fundul Dunării, aceasta îşi susţine cu îndârjire afirmaţia, ridicând două degete deasupra apei, sub formă de foarfecă pentru a-i demonstra moşului că iarba se tunde. Cele două degete bifurcate s-au transformat în stânca Baba Caia” (sursa Adevărul).
Numele de Baba Caia sau Baba Kaya se spune că provine din limba turcă și ar însemna ”Stânca Bătrânului” sau ”Stânca Părintelui” și o altă legendă spune că ar fi fost locul de refugiu al unui pustnic sau al unui bătrân înțelept, de unde și numele său. Ghidul nostru ne-a oferit o altă variantă, în care un cneaz sârb şi-ar fi legat nevasta infidelă de această stâncă , spunându-i: „Babo, kaji se”, ceea ce, în limba sârbă înseamnă: „Nevastă, căieşte-te”. Nevasta însă a refuzat să se căiască, spunând că este nevinovată. Cneazul nu s-a îndurat de femeie și a lăsat-o legată pe stâncă, însă i-a trimis mâncare până a murit.
Podul fantomă de peste Dunăre
În dreptul localității Moldova Nouă ne-a întâmpinat o construcție impresionantă despre care de la distanță am crezut că e un pod. Este, de fapt, un pod industrial construit în perioada comunistă, cu o lungime de peste 600 de metri. Ghidul nostru ne-a povestit că, în perioada de exploatare industrială de la mina de cupru din Moldova Nouă, s-a intenționat depozitarea sterilului rezultat din exploatare pe insula Ostrov. Deși aproape finalizat, podul industrial nu a fost folosit niciodată pentru că a fost oprit de către vecinii sârbi, Iugoslavia de atunci. Iugoslavia a dat în judecată statul român pentru că ar fi afectat ecosistemul zonei prin depozitarea sterilului pe Ostrov și ar fi afectat navigația pe Dunăre. Au și câștigat, așa că românii au trebuit să renunțe la ideea de a transforma insula Ostrov într-o groapă de deșeuri.
Din apropiere, construcția este destul de tristă. Poate, dacă ar exista interes, ar putea să fie transformat într-un pod pietonal care să ducă turiști pe insulă. Deocamdată rămâne un pod fantomă peste Dunăre.
Pe Ostrov
Pentru cineva care se uită la lacul Vârșolț și zice că e ditamai apa, să fii pe Dunăre e maximum de adrenalină acvatică. Avea și o culoare faină, de smarald, și nici nu era agitată, valurile curgeau lin în urma șalupei. Era faină și senzația aceea de a fi între două țări; când te uitai spre dreapta era România, în stânga – Serbia. În mijloc, Ostrovul. Șalupa s-a oprit în apropierea malului să ne dea răgaz să admirăm caii sălbatici, intrați în Dunăre să se răcorească. Ghidul ne-a spus că am avut noroc, la vizita anterioară erau câțiva, acum erau mulți. Păreau obișnuiți cu zgomotul de motor al șalupelor și nici nu s-au ascuns când ne-am apropiat de ei. Am reușit să fac câteva poze de la distanță. Spun că am reușit pentru că mi-era destul de frică să mă mișc în mica șalupă purtată ușor de apă. A urmat apoi debarcarea pe Ostrov. Desigur, primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns cu picioarele pe pământ stabil a fost să-mi aprind o țigară. Un ranger s-a apropiat repede și ne-a cerut să le stingem.
- De ce?
- Pentru că e rezervație naturală.
A, da, era greșeala noastră, așa că le-am stins cu grijă și am pus chiștoacele în buzunar.
Sunt fumătoare, dar strâng chiștoacele în buzunar până găsesc coș de gunoi.
Ghidul nostru ne-a dus pe traseul prestabilit pentru vizitatori. Probabil au fost ceva intemperii grozave aici că încă se vedeau urmele: trunchiuri aruncate la pământ, un copac imens era aproape paralel cu solul, dar încă verde, viu. Pe cărare erau aranjate grămezi mari de bălegar, parcă puse acolo cu grijă, în forme piramidale. Ghidul ne-a văzut că facem poze și ne-a spus că sunt aproape 100 de cai sălbăticiți pe Ostrov, împărțiți în 10-12 familii, iar când se baligă, o fac pe familie. Frumos, curat, metodic. Normal că am râs, dar mi-a rămas în minte ce civilizat se răhățeau caii sălbatici. Fiecare familie cu piramida ei de balegă.
Vizita pe Ostov nu a fost programată, așa că nu documentasem înainte zona. Nici nu puteam să intru pe internet să caut repede informații că eram în apropiere de Serbia și am închis datele de internet să evit costurile suplimentare. Am fotografiat vegetația, unele plante părându-mi-se a le fi învățat la facultate, dar nu le puteam identifica. Oricum, mi se păreau variantele pitice ale mărăcinișurilor de la noi. Pe o baltă din interiorul Ostrovului plutea o bucată de lemn pe care era cocoțată o broască țestoasă.
Am întrebat cum au ajuns caii sălbatici aici, pe insulă. Ghidul ne-a povestit că înainte de a se construi Porțile de Fier insula era mai mare și erau oameni care veneau de pe mal să cultive pământul, făceau agricultură, folosind caii. Ulterior, apele Dunării au acoperit câmpurile bune de cultivat și oamenii au renunțat să mai cultive aici, dar au și abandonat caii cu care lucrau. În timp, aceștia s-au înmulțit și s-au sălbăticit. Așadar, nu putem vorbi tumna de cai sălbatici, mai degrabă le putem spune cai sălbăticiți. Abandonați de om, au găsit o cale să se acomodeze la insulă și să se descurce singuri. Cred că este și un măgar sau catâr că am auzit sunetul inconfundabil de i-ha-i-ha, dar nu l-am văzut. Sunt curioasă dacă a fost adoptat de vreo familie de cai sau e un exemplar singuratic.
Dacă vreți să știți mai multe despre insula Ostrovul Moldova Veche, găsiți aici detalii: https://www.pnportiledefier.ro/ostrovu_moldova_veche.pdf . Eu pot să vă spun că e fain să te plimbi pe pământ tare în mijlocul Dunării, să vezi cai sălbatici, păsări de toate felurile și nisipul fin pe care încearcă să-l acapareze plăntuțe târâtoare.
Mormântul lui Attila Hunul
Știați că pe insula Ostrovul Moldova Veche este mormântul lui Attila Hunul? Mă rog, unul dintre multele morminte ale lui Attila. Înspre malul sârbesc al insulei se înalță o movilă uriașă despre care se presupune că ar putea să fie mormântul lui Attila.
Legenda spune că Attila, cunoscut și sub numele de Attila Hunul, conducătorul triburilor hunice, ar fi fost înmormântat pe Ostrovul Moldova Veche. Conform tradiției, mormântul ar fi fost amplasat într-o loc special, dar detaliile despre locul exact sunt neclare și variază. Attila a murit în 453 d.Hr., iar legenda mormântului său este una dintre multe povești care au circulat în Europa despre acest personaj enigmatic. Potrivit legendelor, Attila a fost îngropat într-un mormânt impresionant, cu multe comori și însoțit de un mare număr de sclavi sacrificați. Se spune că mormântul a fost situat într-un loc secret, iar pământul de deasupra a fost nivelat pentru a ascunde locația exactă.
Deși legenda este fascinantă, nu există dovezi arheologice care să confirme că Ostrovul Moldova Veche este locul de înmormântare al lui Attila. Arheologii și istorici nu au descoperit artefacte sau structuri care să ateste această poveste. În schimb, formațiunea de relief a devenit un punct de atracție turistică și un subiect de interes pentru legendele locale. Așa cum și noi am fost fascinați, deși știam că e vorba doar despre o legendă ca multe altele. Dâmbul era ars de soare, iar în vârf, un copac la umbra căruia adăstau vreo trei cai sălbăticiți.
Golubăț sau Cetatea Porumbeilor
Ultima oprire cu șalupa a fost în apropierea Cetății Golubăț pe care am fotografiat-o în voie de la distanță. Probabil vom vizita-o odată. Zona este extraordinar de impresionantă: cu stânci abrupte și ape adânci, cetatea este amplasată strategic pentru a domina acest peisaj natural.
Cetatea Golubac (sau Golubăț) este o fortăreață medievală situată pe malul drept al Dunării, în Serbia, la intrarea în defileul Cazanelor, foarte aproape de granița cu România și a fost construită în secolul al XIV-lea, în perioada medievală, cu scopul de a controla navigația pe Dunăre și a apăra trecerea strategică între Serbia și regiunile vecine. Golubac provine de la cuvântul slav „golub”, care înseamnă porumbel. Există legende care sugerează că cetatea ar fi fost denumită după o prințesă captivă îndrăgostită de porumbei, deși nu există dovezi concrete în sprijinul acestei teorii.
De-a lungul istoriei, cetatea a fost ocupată de mai multe puteri, inclusiv sârbi, unguri, otomani și austrieci. Fiecare ocupație a adus modificări și extinderi ale structurii cetății. Datorită poziției sale strategice pe Dunăre, cetatea a fost un punct de control esențial în Evul Mediu, folosită atât pentru apărare, cât și pentru controlul comerțului fluvial.
Cetatea Golubăț are o arhitectură specifică cetăților medievale europene. Este alcătuită din 10 turnuri care au fost construite în diverse perioade și cu diferite scopuri defensive. Turnurile sunt legate prin ziduri groase, menite să ofere protecție în fața atacurilor. O parte din zidurile cetății coboară chiar până la apă, făcându-i extrem de dificilă cucerirea în trecut. Cel mai impunător turn al cetății este cel de veghe, care oferă o priveliște impresionantă asupra Dunării și a împrejurimilor.
În ultimii ani, sârbii au investit în restaurarea cetății, ceea ce a făcut-o o destinație turistică foarte căutată. Desigur, cetatea și peisajele naturale spectaculoase sunt o combinație de istorie și natură care face zona irezistibilă pentru turiști.
O limonadă pe malul Dunării
Că e Drobeta – Turnu Severin, că e Orșova, că e Coronini, să stai pe o terasă cu pilonii în apele Dunării și să bei o limonadă răcoritoare în fiebințeala zilei este definiția vacanței pentru mine. Știi foarte bine că stai într-un loc solid, fix, dar curgerea rapidă a apei îți zăpăcește creierul și senzația permanentă este de plutire în josul apei. Dacă nu ești atent, amețești, așa că încerci să ignori fascinația de smarald a apei curgătoare. Nu ai nicio șansă, tot îți captează privirea, fie printr-o pasăre care zboară deasupra luciului apei, fie din cauza ambarcațiunilor care trec constant. Până la urmă, de aceea ai venit la Dunăre, să o admiri și să ți-o întipărești în memorie cât să-și ajungă până la următoarea vacanță. Pentru că deja planific următoarea vacanță. De data asta în Moldova. Cum să fac traseul să ajung din nou la Dunăre? Cumva-cumva tot o să ne împiedicăm măcar o zi la Galați sau Brăila.
Dar, primul afis ramane la fel:)
What do you read, My Lord? 