Răsărit de soare în Delta Dunării – Mircea Bezergheanu

„Invită-te Acasă!

Toarnă-ți niște vin. Servește-te cu pâine. Cheamă-ţi inima Acasă.

Acceptă-te din nou pe tine – acest străin atât de cunoscut, atât de devotat ție, care te iubește de o viață, sătul și obosit de indiferența ta.
Îndepărtează de pe rafturi portrete ale altor persoane, scrisori de dragoste, poezii disperate dedicate altora…

Așează-te la masă!  

Bucură-te și sărbătorește!

 Sărbătoreşte-te pe tine însuţi!

 Sărbătoreşte-ți viața! „

Hârosu s-ai tu suflutu shi tu casa a tău !

Hârosu 2020!

Horse Kingdom

Păunul – Arpad Racz

„dă-ți jos pelerina de ploaie
și fusta
și bluza
și pantofii
și siguranța de sine.

Adam and Eve in the Garden of Eden – Wenzel Peter, Vatican

La Terre ou Le Paradis terrestre
Jan Brueghel l’Ancien – Musée du Louvre

                           Lilith – John Maler Collier,  Atkinson Art Gallery – Southport  

” Am numărat anii mei și am descoperit că am mult mai puțin timp de trăit decât am trăit până acum.

Mă simt precum acel copil care a câștigat o pungă de bomboane și pe primele le-a mâncat fără oprire, dar când și-a dat seama că i-au mai rămas atât de puține, a început să le savureze cu calm.

În fond, nu mai am timp pentru ședințele interminabile unde se discută de statute, de reguli, de proceduri și norme interne știind că nu va ieși nimic…

În fond, nu mai am timp să suport persoane absurde, care în ciuda vârstei anagrafice, nu au crescut încă.

În fond, nu mai am timp să negociez cu mediocritatea. Nu vreau să mă aflu la întâlniri unde se expun persoane supradimensionate de egoul lor.

Nu îi tolerez pe manipulatori și pe oportuniști. Mă deranjeaza invidioșii care încearcă sa-i discrediteze pe cei mai pricepuți, pentru a le lua locul, imita talentul și fura succesele.

Mă deranjează, dacă mi se întâmplă să văd, defectele care generează lupta pentru un post important.

Persoanele nu discută conținutul, abia dacă citesc titlurile.

Timpul meu este prea redus pentru a discuta titlurile.

Vreau esența, sufletul meu se grabește…

Nu mai am prea multe bomboane în pungă…

Vreau să trăiesc alături de oameni plini de umanitate, de multă umanitate.

Care știu să surâdă în fața propriilor erori.

Care nu se umflă de succese.

care nu se consideră aleși, cu mult înainte de a fi.

Care nu renunță în fața propriilor responsabilități.

Care apară demnitatea umană și care își doresc să fie numai de partea cinstei și a adevărului.

Important este ca prin ceea ce faci, viața să merite cu adevărat să fie trăită.

Vreau să mă înconjor de oameni care știu să ajungă la inima celorlalți oameni…

Oameni pe care durele lovituri ale vieții i-au învățat cum să crească cu subtile atingeri ale sufletului.

Da… mă grabesc… să trăiesc cu intensitatea pe care numai maturitatea mi-o poate dărui.

Vreau să nu risipesc niciuna dintre bomboanele care mi-au rămas…

Sunt sigur că vor fi mult mai savuroase față de cele pe care le-am mâncat până acum.

Obiectivul meu este de a ajunge mulțumit în sfânta pace cu ai mei și cu propria conștiință.

Sper că și tu o știi, pentru că într-un mod sau altul, oricum vei ajunge…

https://www.poemhunter.com/poem/the-valuable-time-of-maturity/

„eu nu îmi aparțin, mi-a spus.

Femei care aleargă cu Lupii

„Natura sălbatică și Femeia Sălbatică sunt, și una și cealaltă, specii amenințate. Noi toate ne mistuim de dorul sălbaticului. Am fost învățate să ne rușinăm din pricina lui. Ne-am lăsat părul să crească și, sub el, ne ascundem trăirile. Dar umbra Femeii Sălbatice încă ne pândește din spate, în zilele noastre, în nopțile noastre. Oriunde ne-am afla, umbra ce se furișează în urma noastră va avea, întotdeauna, patru labe. Femeia Sălbatică vede nu doar prin doi ochi, ci prin ochii intuiției. Intuiția are gheare precum lupul.

Și Ochii intuiției sunt mai mulți. Iar când ne afirmăm intuiția, suntem asemenea nopții stelare. Ne uităm la lume printr-o mie de ochi…
Iubirea are un preț. Cel al curajului. Să iubești plăcerea e ușor, dar pentru a iubi cu adevărat trebuie să fii capabil să-ți stăpânești propria frică. ”

M M

M

„În călătoria ta prin Tărâmul Florilor

Vei ajunge în Valea de Aur.

Cauți Cartea Iubirii ?

Atunci aici vei găsi ceea ce cauți…”

                   „Acum, du-te fără frică și fă lucrurile cu dragoste. Fii, dar, desăvârșit! ”

🍒 Sighișoara ❤️

” Be true in love, this you must do, unless your love is false to you.”
„We do not bow or bend our knees to our Gods. Instead we open our arms embracing them. We do not beg them to do things for us, we ask to be empowered and to assist us, so that we do those things for ourselves .”

” – Dacă sufletele ar fi culori
Tu ai fi Albastrul și eu aș fi Galbenul.
Albastru e cerul, galben e soarele.
Cerul e spațiul în care strălucește soarele,
Iar soarele scoate în evidență  albastrul mirific al cerului.
– Cât fac 1 suflet + 1 suflet?
– Hm….Depinde de culoare.
De exemplu: 1 suflet albastru + 1 suflet albastru = 2 suflete albastre
Dar, 1 suflet albastru + 1 suflet galben = 1 suflet verde
– Verde e natura. Verde e Viața. Verde e  Grădina Edenului.
Îmi place natura, îmi place viața, îmi place Edenul.
Hai să ne unim sufletele mai repede, să naștem un Verde!
– Nu se poate așa repede – zice Dumnezeu.
Sufletele Verzi nu pot fi pictate decât pe pânze de in subțire din Egipt,
Țesute cu aur de Ofir
Și trestie mirositoare din Vedan.
Numai negustorii din Tars au asemenea pânze,
Le aduc din inima marilor corăbii facute din chiparoși din Senir,
Cu catarge de cedru din Liban,
Lopeți din stejari de Basan
Și lavițe de fildeș din ostroavele Chitim.
Asa că, vedeți, trebuie ca o întreagă lume disparută să prindă iar viață
Pentru ca un Suflet Verde să apară.
Din experiență vă spun ca asta cere timp.
– Și până atunci  ce trebuie să facem? – întreabă Galbenul
– Până atunci păstrați-vă culoarea intactă.
Nu vă irosiți în alte picturi
Și mai ales nu pe pânze murdare și refolosite.
Pe acestea niciodată nu le păstrez,
Le arunc în Seol, iar odată cu ele pierdeți și partea aceea de suflet pe care ați pus-o acolo.
Și asta nu e tot:  când va sosi pânza curată din Tars
Riscați să nu mai aveți destulă culoare
Cât să dați naștere unui Verde Smarald.
– Și ce-o să se întâmple pe urmă?
– Pe urmă, când?
– După ce pictăm Sufletul Verde.
– Aaa,  pe urmă veți primi un nume nou și Luceafărul de Dimineață drept cadou. „

„Oamenii care scriu despre iubire ar trebui să trăiască la nesfârșit
asemenea îngerilor, să aibă pielea mătăsurilor din Rai”

❤️

🌻 I.

A venit îngerul şi mi-a zis: de atîta amar de vreme te veghez ca sã ajungi om de ştiinţã şi tu pînã acum n-ai inventat nimic!

Cum sã nu; am inventat; numai cã ştiinţa pe care eu am creat-o este atît de subtilã, încît uneori se confundã cu firescul. Ea se numeşte hemografia, adicã scrierea cu tine însuţi.

II.

Aceastã scriere încearcã sã opreascã în loc ceea ce nu poate fi oprit niciodatã în loc; starea fericirii, adicã. Speranţa secretã a celui care existã, adicã Pricina secretã de a exista a celui care existã, adicã.

III.

Hemografia este o ştiinţã tînãrã. Ea are numai vîrsta umanitãţii. Ea are numai vîrsta celui care se scrie pe sine. Strãmoşii ei sînt în viitor. Din aceastã pricinã, ea pare stîngace cînd de fapt este plînsã, şi pare sîngeroasã cînd de fapt este numai roşie.

IV.

Cel mai mare hemograf nu s-a nãscut încã, dar fãcînd calculul trist cã se împlinesc 90 de ani de cînd Eminescu nu a mai scris real, cred cã în acest an el se va naşte din nou de la început. Mã gîndesc cã dacã unei femei îi trebuie 9 luni ca sã producã miracolul existenţei, 90 de ani îi trebuie ţãrii ca sã-l renascã pe el. Eu am venit pe lumea limbii româneşti ca sã-l vestesc.

V.

El va fi neasemuit de frumos şi toatã fiinţa lui, chiar şi trupul lui vor fi o neasemuitã vorbire. Se vor usca lacrimile femeilor pãrãsite, iar îndrãgostiţii vor vedea pãsãri cu gîtul uimitor de lung întretãind soarele la amurg.

VI.

El însuşi nu va fi foarte-fericit, dar toatã fiinţa lui va revãrsa un fel de fericire a vorbirii, încît toate tinerele fete, auzindu-l, îi vor purta cuvintele la ureche ca pe un cercel de diamant. Chiar nici tinerii bãrbaţi nu vor avea timp sã-l invidieze, fiind deodatã şi de tot preocupaţi sã-l iubeascã.

El nu va trãi foarte mult, încît ultimul lui chip vãzut va fi un chip de bãrbat tînãr.

El nu va scrie multe cãrţi, dar cuvintele lui vor fi nesfîrşite.

El nu se va înãlţa la ceruri fiind confundabil cu ele.

Va bea vin, va plînge în hohote, va rîde din inimã.

VIII.

El n-o sã-şi aducã aminte de mine, pentru cã aşa este cuviincios.

El îşi va aduce aminte numai de o fiinţã foarte frumoasã şi care tîrziu şi altã datã va urma sã se nascã.

IX.

Hemografia este abstractã şi practicã totodatã. Te scrii pe tine pe dinãuntrul sufletului tãu mai întîi, ca sã poţi la urmã sã scrii pe dinafarã sufletele altora.

X.

Îngerul se uitã posomorît la mine: Eu aş fi vrut sã fac din tine un om, iar nu un înger. De ce mã dezamãgeşti?

XI.

Trece în fugã un copil şi se opreşte brusc. Se uitã lung la noi şi ne spune: Mã, voi nu vreţi un mãr, cã mie nu-mi mai este foame de el! 🍒

Nichita Stănescu – din volumul Respirări – HEMOGRAFIA

„De cele mai multe ori, eu nu vorbeam; ce să spună un «neîmpăcat» ca mine unui diavol împieliţat ca el? Îl ascultam vorbindu-mi despre satul lui din Olimp, despre nămeţi, lupi, rebeli, Sfânta Sofia, lignit, piatră albă, femei, Dumnezeu, patrie şi moarte – şi deodată, când simţea că plesneşte şi vorbele nu-l mai încap, sărea în sus, pe pietrele colţuroase de pe ţărm, şi începea să danseze. Vânjos, cu trupul drept, osos, cu capul dat pe spate, cu ochi mici, rotunzi, ca de pasăre, dansa şi ţipa, lovea zdravăn nisipul şi-mi stropea faţa cu apă de mare. Dacă i-aş fi ascultat glasul – nu glasul, strigătul – viaţa mea ar fi dobândit un rost; aş fi trăit, cu sânge şi carne şi oase, ceea ce acum plănuiesc de parcă aş fi băut haşiş şi înfăptuiesc având ca unelte hârtia şi călimara. Nu am îndrăznit însă. Îl priveam pe Zorbas dansând în miez de noapte, nechezând şi strigându-mi să sar şi eu din carapacea comodă a cuminţeniei şi a obişnuinţei şi să pornim împreună în lungi călătorii, dar rămânem pe loc, dârdâind.

De multe ori mi-a fost ruşine în viaţă surprinzându-mi sufletul că nu îndrăzneşte să facă ceea ce nebunia supremă – esenţa vieţii – îmi striga să fac; niciodată însă nu mi-a fost ruşine de sufletul meu ca în faţa lui Zorba.”
(fragment din prologul romanului „Alexis Zorbas”, 2008 , Editura Humanitas Fiction , traducere Elena Lazăr)

 Simt. Spun. Simt. Tac.

Călătoare prin Pădurea de mesteacăn, șoptesc între minte și Inimă.

Numai

„Să fie toamnă numai pentru tine
să se golească visterii de miere
să calci pe–ndureratele rubine
să plângă chihlimbare de plăcere

să-şi pună toamna vulpea ei roşcată
la gâtul întristaţilor castani
în zori să cadă brumă parfumată
cum n-a căzut pe-aici de mii de ani

că numai ţie-ţi dăruiesc aceste!” –
mai zise Prinţul şi apoi tăcu,
iubindu-mă mirat ca-ntr-o poveste…
Şi-ndată numai, toamnă se făcu. ”

https://renata-versuri.blogspot.ro/2009/03/casa-de-cuvinte-aici-unde-linistea-face.html

Trăiesc în numele păsărilor,  dar mai ales în numele zborului.

Cred că am aripi,  dar ele nu se văd.

A șaptea elegie – Nichita Stănescu

„Există bărbați care ne ating viaţa, pentru o spărtură de timp.
Există bărbați care sedimentează în noi amintiri plăcute sau ne abandonează, lăsându-ne cu gustul amar al propriilor neputinţe.
Există bărbați de care fugim, aruncând după noi, ca-n basme, diverse obiecte personale    în speranţa că obstacolele astfel create, ne vor da linişte sau scăpare.

Există bărbați pe care îi iubim fără a-i cunoaşte cu adevărat.

Există coliziuni cu bărbați. Acel gen de eveniment cosmic care ne schimbă structura        interioară, propriile repere, ca să nu spun, traiectoria vieţii. Aceste situaţii, deşi rare,  pot  să ne urmărească chiar şi peste multe vieţi.
Există bărbați a căror prezenţă s-a depus pe suflet, după care tânjim, iar lipsa lor atârnă
greu în sânge precum plumbul zilelor netrăite.
Ție, care eşti Una dintre aceste întruchipări, îţi doresc ca „în lungul pelerinaj al distilării  fiinţei” să-ţi păstrezi mereu rafinamentul, stilul şi clasa pe care mi le-ai arătat.”

❀ Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei, 
Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit,
Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor albă, înaltă,
Îmi place să le rup firele şi să umblu cu ele în dinţi,
Să ameţească, privindu-mă astfel, bărbaţii.
Ştiu că-i urât să spui „Sunt cea mai frumoasă femeie”,
E urât şi poate nici nu e adevărat,
Dar lasă-mă atunci când plouă,
Numai atunci când plouă,
Să rostesc magica formulă „Sunt cea mai frumoasă femeie”.
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă
Şi-mi stă bine cu franjurii ploii în păr,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că-i vânt
Şi rochia se zbate disperată să-mi ascundă genunchii,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că tu
Eşti departe plecat şi eu te aştept,
Şi tu ştii că te-aştept,
Sunt cea mai frumoasă femeie şi ştiu să aştept
Şi totuşi aştept.
E-n aer miros de dragoste viu,
Şi toţi trecătorii adulmecă ploaia să-i simtă mirosul,
Pe-o asemenea ploaie poţi să te-ndrăgosteşti fulgerător,
Toţi trecătorii sunt îndrăgostiţi,
Şi eu te aştept.
Doar tu ştii –
Iubesc ploile,
Iubesc cu patimă ploile, înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei ❀

Descântec de ploaie – Ana Blandiana

„Cred că oamenii se întorc din drum doar în filme. Noi nu suntem personaje cu un parcurs prestabilit. Îl construim treptat din ceea ce trăim şi, ghinion, mâine vom fi aproape tot cei de azi. Sentimentele nu se rescriu dramatic în situaţii – limită, nici iubirea nu erupe în miez de noapte, ca şi când ar fi cea din urmă (noapte şi iubire). Viaţa reală e mult mai calmă de atât.

Timpul ar trebui petrecut cu oamenii care se gândesc la noi. Care ne caută, în ciuda autismului nostru ocazional. Care vor să ştie de noi, cărora le pasă. Care ar fi în stare să facă un ocol de câteva ore doar pentru a-şi întâlni privirile cu ale noastre, deasupra unei ceşti de cafea cu lapte. Fără ca noi să ne străduim din cale-afară să-i convingem, fără a-i aştepta mult şi în zadar.” 

„Camere de hotel” – Anda Docea

.

Citește în continuare „„Ce mare e Pământul sub razele de lună.. În ochii amintirii, ce mic e-acest Pământ”” →

” Și va veni o vreme, când toate se vor spune
Și ce-i banalitate, va deveni minune,
Și va urca iubirea la rangul ei cel mare.

Si ca să-mi fie bine, eu cred că e mai lesne,
Să fiu copac în lume, să port pământ pe glezne
Și încă de cu toamnă, de toamna ce-o sa vină
Să pot intra sub iarbă, să capăt rădăcină…”

Adrian Păunescu

„My wish would be…

To be free
To be wild
And to be
Just like a child
And if I get lost
I really don’t mind
Cos I’m me
Doing just fine”

„Bucurie explozivă, bucurie suavă, bucurie intens liniştită, bucurie întru sine adunată, bucurie glorioasă, peste lume revărsându-se; chiar şi nobila, diafana bucurie senin-melancolică a finitudinii ”

M. Șora

ALICANTE

Une orange sur la table
Ta robe sur le tapis
Et toi dans mon lit
Doux présent du présent
Fraîcheur de la nuit
Chaleur de ma vie.

  Jacques Prevert

Sonetul XVII – Pablo Neruda

Nu te iubesc ca şi când ai fi trandafir proaspăt, topaz

Sau mănunchi de garoafe dătător de foc.

Te iubesc aşa cum iubeşti unele lucruri întunecate

În secret, între umbră şi suflet.

Te iubesc ca planta care nu înfloreşte, dar ţine

În sine însăşi, ascunsă, lumina florilor nenascute,

Şi datorită dragostei tale se regăseşte în corpul meu

Aroma aspră care vine din pământ.

Te iubesc fără să ştiu cum, nici când, nici de unde,

Te iubesc pur şi simplu, fără ocolişuri sau orgoliu:

Te iubesc astfel pentru că nu ştiu să iubesc altminteri,

Numai aşa, în acest fel în care tu nu eşti şi nu-s nici eu,

Atât de aproape încât mâna ta, stându-mi pe piept, e a mea,

Atât de aproape încât ochii ţi se închid cu visul meu.

Soneto XVII – Pablo Neruda

 No te amo como si fueras rosa de sal, topacio 
o flecha de claveles que propagan el fuego: 
te amo como se aman ciertas cosas oscuras, 
secretamente, entre la sombra y el alma. 

Te amo como la planta que no florece y lleva 
dentro de sí, escondida, la luz de aquellas flores, 
y gracias a tu amor vive oscuro en mi cuerpo 
el apretado aroma que ascendió de la tierra. 

Te amo sin saber cómo, ni cuándo, ni de dónde, 
te amo directamente sin problemas ni orgullo: 
así te amo porque no sé amar de otra manera, 

sino así de este modo en que no soy ni eres, 
tan cerca que tu mano sobre mi pecho es mía, 
tan cerca que se cierran tus ojos con mi sueño.

„Galadriel: Mithrandir, why the Halfling?
Gandalf: Saruman believes it is only great power that can hold evil in check, but that is not   what I have found. I have found it is the small everyday deeds of ordinary folk that keep      the darkness at bay. Simple acts of kindness and love. Why Bilbo Baggins? Perhaps it is      because I am afraid, and he gives me courage.”
The Hobbit: An Unexpected Journey

https://agenda.liternet.ro/articol/10419/Marian-Radulescu/Alexandru-Paleologu-despre-Calauza-tarkovskiana.html

„Care e subiectul din Călăuza? Căutarea, un fel de quest foarte asemenea „căutării Graalului”. În engleză, explică Paleologu, to stalk înseamnă – între altele – „a pândi, a urmări (vânatul) pe furiş, a cutreiera, a străbate”. Într-un fel, Călăuza este nu atât un „pescar de oameni”, cât un „vânător de oameni” pe care îi duce – prin labirintul unui „itinerar întortocheat, în cea mai mare parte subteran” – într-un „loc misterios, împlinitor al celor mai adânci dorinţe, şi unde e nepermis, periculos, a veni cu gânduri şi pofte impure”.

Cine e Călăuza, Stalkerul?  Un „ins în marginea societăţii; a fost închis; e socotit un parazit social, neputându-se acomoda cu o muncă ‘normală’. Pentru că are o vocaţie, o chemare, e automat ‘neîncadrabil’, căci „astfel de indivizi contemplativi, căutători de absolut, apar ca „paraziţi” în ochii ‘eficienţilor’ şi ‘utilitarilor”. În plus, mai e declarat şi „debil mintal”. Dar „nici Parsifal nu păruse altfel; nici prinţul Mâşkin”. La urmă însă, când se întoarce acasă istovit, în trista locuinţă a „debilului mintal” vedem – remarcă Paleologu – „o imensă bibliotecă, bucşită de cărţi vizibil citite şi răscitite”.

Scriitorul şi Profesorul (Fizicianul), cei doi intelectuali din Călăuza, intră în Zonă „fără disponibilitatea interioară cuvenită”, sunt „impermeabili sufleteşte, rupţi de sevele vivifiante ale spiritului”.  Scriitorul se duce „din plictiseală şi în căutarea unor motive de ‘inspiraţie'”. Fizicianul se duce „poate şi din curiozitate, dar mai ales din motive de rivalităţi personale” şi cu gândul de a arunca centrul Zonei în aer cu o bombă de câteva kilotone („mentalitate ‘modernă’: a eradica tot ce ţine de transcendenţă).  Amândoi refuză minunea, care nu e totuşi – cum susţin ei – antiraţională, pentru că „raţiunea însăşi e un miracol”.

Într-un fel de rugăciune murmurată pe la începutul filmului pentru cei doi călători în Zonă, Călăuza – folosind nişte sintagme din Jocul cu mărgele de sticlă de Herman Hesse – spune:

„Să se limpezească ceea ce şi-au pus în gând. Să creadă. Să râdă de înaltele lor pasiuni; ele nu izvorăsc dintr-o energie sufletească, nu sunt decât nişte fricţiuni între noi şi lumea exterioară. Să capete încredere în ei înşişi. Să devină neajutoraţi ca pruncii, deoarece slăbiciunea e măreaţă, iar forţa e demnă de dispreţ. Când se naşte, omul e slab, iar atunci când moare ajunge aspru, rigid. Copacul, când e tânăr, e fraged; după ce creşte, se aspreşte. Duritatea şi forţa prevestesc moartea. Frăgezimea şi slăbiciunea exprimă prospeţimea vieţii. Nimic din ce s-a asprit nu poate să învingă…”

Acasa

Daniel Leş

Eu

şi două turturele

Splendoare în iarbă

„In every color, there’s the light
In every stone, sleeps a crystal
Remember the Shaman, when he used to say:
Man is the dream of the dolphin !”

Trei bolerouri – Hugo Gutierrez Vega

„Îndreaptă-te spre omul care visează, creează şi iubeşte!”

„O umanitate care a abdicat de la dreptul la nemurire ce i se cuvenea prin naştere, şi a uitat de propria integritate, inventează moartea, spre a pune capăt nefericirii sale. ”

„Aspiră la libertate, înalţă-te deasupra acestei mulţimi de naufragiaţi. Însuşeşte-ţi un alt mod de a simţi. Cucereşte nemărginirea din interiorul tău şi galaxiile vor deveni fire de nisip.”

„Dependenţa este consecinţa diminuării stimei de sine, abdicarea de la propria demnitate, este masca pe care oamenii o poartă ca să-şi ascundă lipsa de libertate şi respingerea vieţii. A fi dependent înseamnă să încetezi a mai crede în tine însuţi. Ea apare atunci când îngăduim să ne fie zdrobită Fiinţa. Sa depinzi înseamnă să te opreşti din visat.”

  „Imposibilul este posibilul văzut de dedesubt,” mi-a spus Visătorul la un moment dat, sfătuindu-mă. „Ţinteşte mai sus, ridică Fiinţa. Vei înţelege că arta de a visa, arta de a crede şi de a crea, este exact aşa: capacitata de a transforma imposibilul în posibil şi în cele din urmă în inevitabil. Este prima condiţie pentru integrarea ta. Visul este cel mai real lucru care există. Acţiunea sa eternă va crea tot ce ai dorit de ani de zile şi nu ai reuşit să ai.”

„Iubeşte-te cu toată puterea şi totul în lumea aceasta va fi perfect. Totul, zic: totul, inclusiv trecutul, va lua asemănarea ta şi va fi creat după tine, în perfecţiune.”

Stefano Elio D’Anna – Şcoala Zeilor

Oleg Yarunin

„În măreția naturii, reînvie spiritul”