DIVERSE – Partea a douăsprezecea

51. Horst Wagner, nazistul scăpat nepedepsit:

 În ierarhia criminalilor de război naziști, numele lui Horst Wagner nu apare niciodată pe primele pagini ale manualelor de istorie. Nu a fost medic ca Josef Mengele, nu a proiectat camere de gazare ca Rudolf Höss și nu a dat ordine directe de execuție ca Heinrich Himmler. Horst Wagner a fost însa ceva mult mai periculos pentru 350.000 de oameni: a fost funcționarul meticulos care a făcut ca trenurile morții să plece întotdeauna la timp. Născut pe 18 iulie 1916 la Leipzig, Wagner era un tânăr avocat strălucit când a intrat în SS, în 1937. În 1940 ajunge în Ministerul de Externe al Reichului, iar din 1943 devine mâna dreaptă a lui Adolf Eichmann în cadrul sectiei IV B 4 a RSHA – biroul însărcinat cu „soluționarea problemei evreiesti”. Când Slovacia a cerut să fie scutită de deportarea evreilor botezați, Wagner a redactat raspunsul: „Führerul a decis că nu există evrei creștini, ci doar evrei.” Când Ungaria lui Horthy ezita să-i trimită pe evrei în lagare, în 1944, Wagner a mers personal la Budapesta să „ajute” la accelerarea deportărilor. În doar opt săptămâni, între mai și iulie 1944, 437.000 de evrei maghiari au fost trimiși la Auschwitz – cea mai rapidă operațiune de exterminare din întregul Holocaust”! Wagner a fost motorul birocratic aflat la baza acestui record macabru. El a fost prins însă de americani la Nürnberg, în 1946, fiind considerat unul dintre cei mai importanți 300 de criminali de război. A fost închis în lagărul de la Dachau, apoi transferat la Nürnberg. Însă, în noaptea de 12 spre 13 aprilie 1948, Horst Wagner a dispărut fără urmă. Pur și simplu a ieșit pe poarta închisorii, probabil cu complicitatea unor gardieni germani care încă simpatizau cu „băieții noștri”. După evadare, Wagner a ajuns în Tirolul de Sud, apoi în Austria. A fost găzduit în mănăstiri franciscane și benedictine unde stareții, convinși că luptătorii antibolșevici meritau o a doua șansă, îi ofereau hrana și adăpost. În 1949 îl regăsim la Roma, în seminarul german „Anima”, condus de episcopul Alois Hudal – cel care se autointitula „episcopul naziștilor”. Hudal i-a scris personal o scrisoare de recomandare către Crucea Roșie Internațională, cerând un pașaport pentru „refugiatul german Helmut Wagner”. Pe 12 martie 1951, Horst Wagner primește documentul cu numărul 615 315, emis la Genova. Pe 4 aprilie 1952, sub numele fals Walter Horst, pleacă spre Argentina la bordul vaporului „Giovanna C”. Ajuns la Buenos Aires se alătură comunității germane din Bariloche, unde locuia deja Adolf Eichmann (sub numele Ricardo Klement) și unde avea să ajungă și Josef Mengele. Cei trei se întâlneau regulat la restaurantul „Edelweiss” sau la vila lui Eichmann din strada Garibaldi. Wagner lucra ca traducător și agent comercial pentru firme germane, ducând o viață liniștită. Nu a fost niciodată deranjat de autoritățile argentiniene, care sub Perón și succesorii săi i-au privit cu simpatie pe foștii ofiteri SS.. Rolul Bisericii Catolice în această evadare masivă – se estimează că undeva între 7.000-9.000 de criminali de război și colaboratori ai naziștilor au scăpat astfel de judecată – rămâne unul dintre cele mai controversate subiecte. Nu Vaticanul ca instituție a dat ordinul, dar clerici de rang înalt au acționat sistematic în acest sens. Pe lângă Hudal, preotul croat Krunoslav Draganovici, fost capelan al ustașilor, a organizat o adevărată „linie de producție” de pașapoarte false în colaborare cu serviciile secrete americane (CIC) și argentiniene. Horst Wagner a murit pe 24 martie 1966 la Caracas, Venezuela, răpus de un infarct. Avea 49 de ani. A fost înmormântat sub numele fals pe care îl purtase 18 ani. Abia în 2009, istoricul german Gisela Heidenreich a publicat biografia sa exhaustivă, demonstrând fără dubiu ca omul care coordonase moartea a sute de mii de evrei murise liber și nepedepsit, din cauza unei rețele de solidaritate creștină care preferase mila pentru criminali în locul dreptății pentru victime.

52. Marea Foamete a Cartofului:

 La mijlocul secolului al XIX-lea, Irlanda a fost lovită de una dintre cele mai cumplite tragedii din istoria Europei moderne: Marea Foamete a Cartofului, cunoscută în limba irlandeza ca An Gorta Mór. Între anii 1845 și 1852, o combinație devastatoare de mană a cartofului, sărăcie și neglijență politică a dus la moartea a peste un milion de oameni și la emigrarea altor două milioane. Această catastrofă nu doar că a schimbat radical structura demografică a Irlandei, ci a modelat și conștiința națională a poporului irlandez pentru generațiile urmatoare. La acea vreme, Irlanda era o societate rurală, aflată sub dominația politică și economică a Marii Britanii. Majoritatea terenurilor agricole aparțineau unor mari proprietari britanici sau anglo-irlandezi, iar țăranii irlandezi trăiau ca arendași, muncind pământul altora pentru a-și câștiga existența. Pe micile parcele de pământ pe care le puteau cultiva pentru uz propriu, aceștia se bazau aproape exclusiv pe cartof, un aliment care se adaptase perfect solului irlandez și care asigura o hrană consistentă pentru întreaga familie. Această dependență totală de o singură cultură agricolă s-a transformat însă într-o vulnerabilitate fatală atunci când, în 1845, o ciupercă microscopică, Phytophthora infestans, a atacat culturile de cartofi, distrugându-le în doar câteva zile. În toamna acelui an, o mare parte din recoltă a fost compromisă, iar în 1846 si 1847 dezastrul a devenit total. Cartofii se înnegreau în pământ, iar mirosul de putregai anunța începutul unei foamete cum nu se mai văzuse pe insula. Pentru milioane de oameni, care nu aveau alte surse de hrană, lipsa cartofilor însemna pur și simplu condamnarea la moarte. Guvernul britanic a reacționat cu întârziere și, deși au fost organizate unele programe de ajutor, acestea au fost insuficiente și prost administrate. Dominată de ideologia liberalismului economic, conducerea de la Londra a considerat că piața trebuie să se autoregleze, refuzând să intervină masiv. Într-un paradox tragic, în timp ce oamenii mureau de foame, Irlanda continua să exporte către Anglia cantități uriașe de cereale, carne și produse lactate –  bunuri inaccesibile populației sărace. Condițiile de trai au devenit apocaliptice. Mii de familii au fost evacuate de pe pământurile arendate pentru neplata chiriei, iar satele s-au golit pe măsură ce oamenii plecau în căutarea hranei. Drumurile au fost presărate cu cadavre, iar epidemiile de tifos și holeră au făcut ravagii în rândul supraviețuitorilor. În orașe, adăposturile improvizate și cantinele publice erau copleșite, iar speranța părea pierdută. Pentru mulți irlandezi, singura cale de sălvare a fost emigrarea. Între 1845 și 1855, aproximativ două milioane de oameni au părăsit Irlanda, îmbarcându-se în vapoare supraaglomerate către Statele Unite, Canada sau Australia. Aceste nave, supranumite „vapoare sicriu” își meritau tristul nume: mii de pasageri au murit în timpul călătoriei din cauza bolilor și a condițiilor inumane. Totuși acesti emigranți au pus bazele unei diaspore irlandeze numeroase și influente, în special în America, unde urmașii lor au contribuit decisiv la formarea identității culturale a noii lumi. Când foametea s-a sfârșit, în jurul anului 1852, Irlanda nu mai era aceeași. Populația scăzuse de la aproape opt milioane la mai puțin de cinci milioane de locuitori, iar efectele demografice s-au resimțit timp de un secol. În plan politic, resentimentul față de autoritățile britanice a crescut enorm. Mulți irlandezi au considerat reacția guvernului de la Londra nu doar ineficientă, ci de-a dreptul criminală. Această convingere a alimentat mișcările naționaliste care aveau, peste câteva decenii, să ducă la lupta pentru independență.

53. Omul pe care nu l-au putut spânzura:

 În dimineața zilei de 23 februarie 1885, în curtea închisorii Exeter din Anglia, un tânăr pe nume John Lee a pășit pe eșafod, cu frânghia în jurul gâtului, așteptându-și moartea. Condamnat pentru o crimă pe care se jura că nu o comisese, Lee era pe cale să devină protagonistul uneia dintre cele mai ciudate și fascinante povești din istoria justiției britanice. Trapa de sub picioarele sale, care ar fi trebuit să se deschidă pentru a-i pune capăt vieții, a refuzat să se miște – nu o dată, ci de trei ori consecutiv. Acest eveniment inexplicabil i-a adus supranumele de „omul pe care nu l-au putut spânzura” și a rămas un mister care a captivat o națiune întreagă. John Henry George Lee, născut în 1864 la  Abbotskerswell, Devon, nu era străin de probleme. La doar 20 de ani, avea deja un trecut tumultuos: fusese dat afară din Marina Regală pentru indisciplină și avea o condamnare pentru furt. În 1884, lucra ca servitor pentru Emma Keyse, o văduvă bogată și excentrică, la reședința ei din Babbacombe. În noaptea de 15 noiembrie 1884, Keyse a fost găsita moartă, ucisă cu brutalitate – lovită în cap, tăiată la gât și parțial arsă. Lee, singurul bărbat prezent în casă în acea noapte, a devenit principalul suspect. Dovezile împotriva lui erau circumstanțiale: o tăietură pe braț, pe care el a explicat-o ca fiind o rană veche, și prezența sa la fața locului. Deși a insistat că este nevinovat, juriul l-a condamnat la moarte în februarie 1885. Ziua execuției a fost una ca oricare alta pentru închisoarea Exeter – până când mecanismul eșafodului a refuzat să coopereze. Călăul James Berry, un profesionist experimentat, testase trapa de mai multe ori înainte, folosind saci de nisip de greutatea lui Lee, și funcționase perfect. Cu toate acestea, când Lee a pășit pe trapă, levierul a fost tras de trei ori, și de fiecare dată s-a auzit doar un clic sec și inutil – trapa nu s-a deschis. Oficialii au verificat mecanismul, au folosit unelte pentru a-l ajusta, dar rezultatul a fost același. Martorii, inclusiv preotul și doctorul închisorii, au fost uluiți. Lee, terifiat, simțea frânghia strângându-i gâtul, dar gravitația nu-și făcea treaba. Dupa a treia încercare eșuata, execuția a fost anulată, iar Lee a fost dus înapoi în celulă. Ziarele vremii au relatat pe larg incidentul. Publicul era fascinat și divizat: unii vedeau în acest eveniment un semn divin, mai ales că Lee susținuse că avusese un vis premonitoriu în care trapa nu se deschidea. Alții căutau explicații practice, de la umezeala care ar fi umflat lemnul trapei, până la un posibil sabotaj – săvârșit poate de către un alt deținut care cunoștea slăbiciunile eșafodului. Totuși testele efectuate imediat după incident au arătat că trapa funcționa din nou impecabil, adâncind misterul. Impactul public al cazului a fost uriaș. Presiunea opiniei publice și relatările din presă au ajuns în Parlament, unde Secretarul de Interne, Sir William Harcourt, a decis să comute sentința lui Lee la închisoare pe viață. Într-un discurs din Camera Comunelor, Harcourt a declarat că „ar fi inuman să supui un om de două ori la agonia morții”. Decizia a fost însoțită de o anchetă asupra procedurilor de execuție, care a scos la iveală lipsa de standardizare a eșafodurilor și incompetența unora dintre călăi. Lee a petrecut 22 de ani în închisoare, majoritatea la Portland Prison, fiind eliberat condiționat în 1907, la 43 de ani. După eliberare, a devenit o figura semi-celebră, susținând prelegeri plătite despre experiența sa și publicând o autobiografie în 1912, intitulată „The Man They Could Not Hang”. S-a căsătorit, a avut doi copii și a lucrat în diverse meserii, de la grădinar la vânzător ambulant. Viața sa ulterioară este mai puțin clară: unele surse spun că a murit în 1945 în Milwaukee, SUA, sub numele James Lee, la aproape 80 de ani, în timp ce altele sugerează că ar fi supraviețuit Blitz-ului din Londra sau ar fi emigrat în Australia.

CE NE-AU ADUS NICUȘOR ȘI BOLOJAN?

 Ştiaţi că primarii aveau competenţa să nu aplice mărirea taxelor şi impozitelor locale până pe 31 decembrie 2025? Aveau la îndemână Ordonanţa 78, care stipulează că, reducerea, creşterea sau scutirea de la plata impozitelor locale este la latitudinea primarilor. Însă, n-au mişcat un deget pentru cetăţeni. I-au lăsat de izbelişte, iar acum se prefac a fi surprinşi de triplarea acestor biruri fără precedent. În vigoare este şi Legea 196/2016, care permite compensaţii şi ajutoare sociale egale cu creşterea taxelor locale, dar niciun primar n-a aplicat-o, pentru că şi ei sunt oamenii sistemului. Pentru 2026, primăriile au primit de la Bolojan 160 de miliarde de lei, mai mult decât anul trecut. Banii nu vor lua calea modernizării şcolilor, spitalelor, localităţilor, ci pentru salarii umflate, bonusuri, prime, pentru posturi create special pilelor şi sinecurilor. Primăriile înţesate de funcţionărime nu sunt niciodată vizate de control sau audit. Nu se face curăţenie în rândul personalului parazitar din administraţiile locale şi centrale, care par nişte reţele ce înghit bani de la stat şi de la cetăţenii siliţi să plătească din ce în ce mai mult. Bolojan a tăiat de la poporul acesta cu capul plecat. Dar n-a redus uriaşele salarii şi privilegii financiare ale puterii. Bolojan a lăsat în continuare robinetul cu bani publici deschis pentru partide, mii de firme de casă şi mii de agenţii. Vedem cum, criminalitatea impozitelor şi taxelor este cea mai cruntă bătaie de joc la adresa românilor, executaţi silit, la plata unor biruri peste puterile lor. Nimeni nu e interesat să stopeze fenomenul, pentru că cei care conduc, începând de la primari pân’ la vîrf, îi cred naivi şi inerţi pe români. Actualul Cod fiscal şi Codul de procedură fiscală nu pot stopa evaziunea şi criminalitatea fiscală a clientelei politice, pentru că, în România au fost create special nişe pentru infracţiuni în Justiţie, pentru infracţiuni economice, fiscale etc.. Statul vrea tot mai mult şi mai mult doar din banii cetăţeanului! Jefuieşte, practic, propriul cetăţean prin jocul acesta ilicit al măririi impozitelor, prin legi şi ordonanţe făcute pe genunchi. Deşi, Statul, prin definiţie, „instituţie în slujba cetăţeanului”, trebuie să stopeze criminalitatea fiscală. Nu de puţine ori ANAF a închis ochii, scutind de taxe şi impozite firmele şi companiile clienţilor politici. Justiţia şi Parchetele au lăsat liberi criminalii economici prin prescrierea faptelor! Nu mai vorbim de SRI şi SIE, şi de subteranul lor „curat-murdar”. Pe primul loc fiind guvernele care s-au perindat la putere şi au tolerat pierderile şi furtul din firmele de stat. Este de neconceput învederarea prin care puterea de la Bucureşti ţine morţiş să terfelească demnitatea României şi să-i ştie pe români sclavii lumii. Insistenţa prin care ţine morţiş să ne facem de râsul şi plânsul lumii.

 A fost şi cazul lui Nicuşor, blocat la Paris, în zăpadă, când lacheul s-a dus la ordin să-şi pună semnătura pe „Mercosur”, acordul care va bombarda agricultura noastră naţională şi a ţărilor semnatare. O propagandă mediatică ieftină, propagandă forţată de modestie, care a dat de pământ cu respectul extern pentru ţara noastră, al cărei rezultat ar fi achiziţionarea unui avion pentru trădător! Respect, pierdut din momentul în care Nicuşor a fost numit la Cotroceni, că, de ales, nici vorbă! Nicuşor putea fi adus acasă fără spectacol, şi aşa, demnitatea funcţiei prezidenţiale a fost terfelită de Băsescu, Johannis şi, mai crunt, de acest individ fără competenţe. Cu astfel de exemplare România s-a autosabotat pe plan extern şi s-a pus de nenumărate ori în posturi penibile! Când, pe plan extern, te prezinţi cu astfel de feţe-feţe ale puterii, eşti tratat în aceeaşi măsură! Dacă ne gândim la avioanele de lux închiriate de Johannis ca să facă safari în Africa şi la Spartanul care l-a dus pe Nicuşor în Franţa, atunci tragem concluzia că trebuie să fii şmecher ca preşedinte! Johannis a fost! A închiriat avioane private de lux pe banii statului pentru vacanţe de lux, cu escale nejustificate la Sibiu. Iată cum, acest incident cu Nicuşor înzăpezit la Paris v-a scoate din visteria sărăcită a statului milioane  de dolari pentru achiziţionarea unui avion prezidenţial. Dacă tot a decis Nicuşor să înființeze la Palatul Cotroceni un departament special pentru dezinformare, atunci se cade ca acest departament să fie controlat de un Minister al Adevărului, format doar din reprezentanţi ai poporului, altfel cenzura va face ravagii şi impostura mediatică va triumfa. Cum chelului tichie îi trebuie pe seceta această din buzunarului românului, să trecem în revistă o problemă la fel de spinoasă. Curtea de conturi a României a făcut în 2023 un raport al cărui rezultat este o ruşine naţională. Raportul arată că până în anii ’80, când statul ştia să construiască, nu să fure, Ceauşescu a construit 2013 baraje. Cei care conduc România de 36 de ani le-au lăsat în paragină. Unele pe mâna străinilor, astfel că ţara este între ape, fără apărare. Din cele 2013 baraje, peste jumătate sunt abandonate, altele 800 n-au fost autorizate. Dacă aceste baraje abandonate se rup, România nu are nicio strategie de siguranţă naţională care să salveze vieţi. În timp ce în România anilor ’80 se construiau baraje şi sisteme de irigaţii, astăzi se fac rapoarte despre ruinele lor, lăsate să se dărâme. Curtea de Conturi avertizează despre lipsa de specialişti în domeniul hidrotehnic. Despre lipsa totală de responsabilitate şi coordonare.

 Sub biciul Guvernului Bolojan, care numără doar banii din împrumuturi şi din birurile românilor şi-i dă mai departe străinilor, România se prăbuşeşte „pas cu pas”. Numărul şomerilor va exploda în acest an! Sunt pregătie de mii de concedieri, pentru că România a pierdut mare parte a industriei. 19.000 de locuri de muncă au fost tăiate în industria auto, 10.000, în IT, 2000 în industria mobilei, zeci de fabrici închise, mii de vieţi condamnate la sărăcie. România a devenit un produs ieftin pe taraba globală, care ne va elimina treptat pentru că nu avem o putere naţionalistă, suverană, nu avem o strategie solidă, pentru că risipim şi puţinul naţional pe porunci străine, pe Ucraina şi Moldova. Nicuşor a spus clar: „E de neconceput să nu avem în 2026 bani pentru Ucraina.” Unde sunt ziariştii şi toţi cei care minţeau că, dacă va veni Georgescu sau Simion la putere va fi prăpăd în România? I-aţi vrut pe Nicuşor şi Bolojan, iaca, prăpăd! Bucuraţi-vă! Aveţi acum cu asupra de măsură biruri, şomaj şi sărăcie!

LINIILE NAZCA

 În timp ce scriitorul, decedat de curând, Erich von Däniken vedea în liniile Nazca dovada clară că strămoșii noștri au fost vizitati de civilizații avansate venite din spațiul cosmic, alți specialiști consideră ca desenele uriașe sunt simple iluzii optice. Însă indiferent de care parte a baricadei te-ai afla, liniile Nazca au stârnit numeroase controverse și speculații. 

 Pe versanții vestici ai anzilor se află un oraș modern și un râu numite Nazca, la fel ca și misterioasele vestigii ale unei civilizații antice omonime (uneori Nazca este scris Nasca). Rămășițele acestei civilizații includ o fâșie de construcții impresionante. Însă mult mai faimoase sunt semnele lăsate pe pământ într-un mod diferit, prin intermediul geoglifelor – termen care înseamnă, lierar, semne pe pământ (geo – pământ și gliphos – figură cu caracter simbolic).

Descoperire și locație:

 Pe o suprafață de aproape 400 km. pătrați, la poalele Anzilor, populația Nazca a trasat linii lungi și drepte, care se întretaie cu alte linii, spre a forma figuri geometrice, ca trapeze, triunghiuri și dreptunghiuri.  Alte linii formează imaginea unei păsări, a unei balene, a unor figuri umane și chiar a unor obiecte casnice, ca un gherghef primitiv. Liniile Nazca se găsesc într-o regiune extrem de aridă din Peru, între Anzi și Pacific. Teritoriul este străjuit de două râuri, Nazca și Grande. Acestea înconjoară două văi și o câmpie aluvionară (o regiune de uscat compusă din mâl, nisip și pietriș). Cursurile freatice de apă care ies la suprafață formând izvoare (puquios) au fost găsite de o populație străveche dispărută de mult, atunci când liniile au fost redescoperite, prin 1920. Dimensiunile pictogramelor de la Nazca n-au fost cunoscute pe deplin decât în anii ‘30 ai secolului trecut, când piloții primelor avioane care au survolat Peru au raportat existența unei colecții de geoglife mult mai extinse și mai variate decât se credea. Inițial, se crezuse că au fost realizate pentru indicarea canalelor pentru apă, dar rapoartele piloților au indicat că liniile erau mult mai complexe. Torriba Mejia, arheolog peruan, a prezentat rezultatele primei examinări științifice moderne a regiunii, cu prilejul unei conferințe internaționale de arheologie desfășurată la Lima, în 1939.

Liniile Nazca – hărți ale circuitului apei subterane?

 Modelele liniilor Nazca indică o complexitate deosebită a figurilor geometrice de tipul trapezelor – un dreptunghi care are o latură mai mare decât cea cu care este paralelă – triunghiurilor și dreptunghiurilor. În plus, ele au demonstrat existența a peste 40 de siluete de animale (incluzând o maimuță, un păianjen, un câine, o lamă și o pasăre a cărei coadă are peste 50 de metri lungime) și unele forme spirale. Cele trei explicații principale care au fost oferite leagă liniile, fie de obținerea apei, fie de scopuri astronomice, fie de ritualuri sacre ale populației Nazca. Legăturile dintre liniile Nazca și obținerea apei datează de la redescoperirea lor, în anii ‘20, când savanții au studiat tehnicile antice de irigații. Un mit local vorbește despre o uriașă dună de nisip numită Cerro Blanco. Despre aceasta se credea că ar ascunde un lac de mari dimensiuni care alimenta canalele subterane de apă sau care cândva ar fi erupt la suprafață, irigând regiunea. Mitul reflectă preocuparea locală față de lichidul vital. „Centrele radiante,” în care se întâlnesc mai multe linii sunt situate la baza dealurilor și pe buza înălțată a unei văi, pe unde curg râuri sezoniere. Multe linii urmează direcția cursurilor de ape și adesea se termină brusc, în apropierea unui râu. Un trapez apare la marginea văii unui râu; baza mare a trapezului este situată chiar lângă locul pe unde curge un râu sezonier, servind poate ca reper. Această conexiune dintre linii și sursele de apă a fost interpretată în raport cu religia. Procesiuni ritualice străvechi aveau loc, probabil, în zonele unde oamenii se așteptau ca apa să se acumuleze. Potrivit teoriei, populația mergea de-a lungul liniilor Nazca către ariile de unde venea apă și aici aduceau ofrande zeilor sau rosteau rugăciuni, împlorând abundența lichidului vital. Ei trasau liniile prin curățarea primului strat de pământ, scoțând astfel la iveală o argilă mai deschisă la culoare și puneau pământul excavat în grămăjoare, de o parte și de alta a șanțului alb-gălbui. Apăreau astfel făgașe de culoare mai deschisă decât solul din jur. Cea mai mare concentrare de linii apare în jurul locului numit Valea Ingenio, unde râurile sezoniere se formează din umezeala acumulată pe culmile Anzilor. Situl a devenit principalul loc de studiu pentru arheologi, ajutându-i pe aceștia mai ales să depisteze rutele de irigație către râurile sezoniere. Au fost găsite vestigiile a două așezări antice, Cahuachi și La Estaqueria. Cahuachi adăpostește un complex de clădiri lung de aproape 3 km. și larg de 1 km., incluzând piramide înalte de 20 de metri, piețe sătești și cimitire. Pe baza datării cu carbon radioactiv a ceramicii găsite aici, s-a stabilit că modesta comunitate s-a dezvoltat între anii 100-600. Ceramică similară, găsită de-a lungul liniilor ce duc la Cahuachi datează de pe la 800, sugerând că acest centru ar fi putut fi abandonat pe la 600, dar a rămas un important sit ceremonial pentru încă două secole. Datarea cu radiocarbon arată că La Estaqueria a apărut după părăsirea așezării Cahuachi.

Teorii incredibile:

 În primul rând trebuie să amintim aspectele asupra cărora experții s-au pus de acord. Este evident că liniile Nazca au fost realizate prin înlăturarea primului strat de pietre acoperite cu oxid de fier, pentru a scoate la iveală solul mai deschis la culoare de dedesubt. În al doilea rând, este unanim acceptat faptul că terminarea acestor desene ar fi necesitat un efort imens și mulți de ani de muncă și că, din cauza dimensiunilor acestora, artiștii nu ar fi putut niciodată să vadă rezultatele de pe sol. Liniile Nazca sunt atât de discrete, încât, în secolul trecut, Panamericana a fost construită prin mijlocul lor, fără ca muncitorii să le fi observat. Deși munca istovitoare de înlăturare a pietrelor ar fi necesitat un efort foarte mare din partea lucrătorilor, pentru desenarea acestor figurine gigantice nu ar fi fost nevoie de forțe supraomenești. Majoritatea siluetelor sunt asemănătoare stilistic cu desenele și picturile care ornau ceramica locală. Desenarea acestor imagini la scară, de la o suprafață de doar câțiva centimetri la câteva sute de metri, nu este așa de dificilă cum ar părea. Sunt necesare doar câteva cunoștințe de bază de trigonometrie, iar ca unelte, niște sfori, țăruși de lemn și planșe de desen. Misterul nu constă în modul în care au fost create aceste imagini uriașe, ci în motivul pentru care ar depune cineva atât eform pentru realizarea lor. În al treilea rând, pare posibil ca liniile să fi fost realizate de amerindienii care au trăit la Nazca între anii 400 î.H. și 600 d.H.. Această ipoteză se bazează pe datarea cu carbon radioactiv a cenușii și a resturilor de ceramică, deși nu este concludentă, deoarece liniile Nazca nu pot fi supuse aceleiași analize.

Liniile Nazca, simple linii astronomice?

 Istoricul Paul Kosok de la Universitatea Long Island, New York, a venit la Nazca în 1941, pentru a cerceta problema rețelelor de irigații ale civilizațiilor moderne. Oprindu-se să se odihnească, pe vârful unui deal, a remarcat o linie ce mergea direct spre punctul de apus al Soarelui. Era 21 iunie, ziua solstițiului de iarnă în emisfera sudică. Linia marca punctul de la orizont unde Soarele apunea și în direcția opusă, corespundea cu punctul de răsărit al Soarelui, în aceeași zi. Arheologii au început să lege geoglifele de constelatii: imaginea unei maimuțe imense a fost atribuită Carului Mare (sau Ursei Mari, în emisfera nordică) și s-a considerat că alte figuri ar corespunde Pleiadelor și Orionului. Maria Reiche, traducătoare și matematiciană din Lima, a venit la Nazca alături de Kosok. Ea va rămâne aici pentru următorii 50 de ani, făcând din studierea pictogramelor activitatea ei fundamentală, ilustrată în cartea „Contributions of Ancient Peru to the History of Geometry and Astronomy” (1993). Teoria că Liniile Nazca ar fi avut scopuri astronomice a fost însă contrazisă cu argumente viabile. În 1967, de exemplu, Gerald Hawkins, astronom la Universitatea Boston, a folosit un computer pentru a realiza o hartă a cerului de deasupra regiunii Nazca, acoperind o perioadă de 7.000 de ani. Figurile și liniile de pe sol au fost confruntate cu poziția de atunci a sistemului solar și a constelațiilor. Doar 20% dintre linii se aliniau cu răsăritul și apusul Soarelui și a Lunii pentru scopuri practice și nu exista nicio conexiune concretă între figuri și constelații. Chiar și așa, liniile care corespund cu răsăritul și apusul Soarelui sugerează că pictogramele ar fi putut servi drept calendar. Avertizați de momentul când râurile aveau să se reverse și de cel în care aveau să sece, localnicii s-ar fi organizat mai ușor și mai eficient, știind de pildă când trebuie să curețe șanțurile de irigații și când să semene plantele. În anii ‘70, arheologa Helaine Silverman, de la Universitatea Texas, a afirmat că liniile ar fi fost trasate după o perioadă de secetă. Zeii nu-i mai ajutau pe localnici sau, sugera ea, preoții care trăiau în centrul ceremonial din Cahuachi pierduseră încrederea oamenilor, atunci când seceta s-a prelungit. Dacă liniile au fost realizate după ce Cahuachi a intrat în declin, afirma Silverman, ele reprezintă țelul practic al comunității de a-și asigura o necesitate fundamentală. Ideea că liniile de la Nazca aveau o semnificație spirituală poate cuprinde teoriile legate de apă și de astronomie. Linii similare, la fel de vechi, au fost descoperite în actuala Bolivie, la granița cu Peru. Acestea au fost folosite în trecut la procesiuni ritualice. Că ritualurile legate de apă au dobândit dimensiuni spirituale pentru populația Nazca nu e deloc surprinzător, căci aici ploile sunt extrem de rare. Anual se înregistrează doar câțiva litri de precipitații pe metru pătrat. Pe lângă geoglifele care par să corespundă constelațiilor, o serie de figuri seamănă cu animalele acvatice (de pildă, o broască, o rață, o balenă), toate fiind semnalate și pe ceramica Nazca. În plus, alături de dansuri și ritualuri dedicate ploii, populația Nazca, la fel ca multe alte societăți străvechi, avea o castă preoțească, incluzându-i pe șamani. Intrarea în transă sau realizarea ritualurilor care vizau comunicarea cu spiritele animalelor reprezintă o practică obișnuită la șamani, iar imaginile de la Nazca ar putea reflecta animalele pe care acești oameni le respectau și ale căror spirite voia șamanul să le contacteze. În octombrie 2001, profesorul Anthony Aveni, de la Universitatea Colgate, a declarat că studiul amănunțit, efectuat timp de 30 de ani, din avion și de la sol, a peste 800 de linii Nazca l-a condus la concluzia că civilizația necunoscută care realizase semnele stranii practicase magia apei. Potrivit rezultatelor cercetărilor sale, aproximativ 62 de puncte spre care converg liniile se suprapun unor coturi, bucle ale râurilor și lacurilor înalte din Anzi din care curgea apă. Liniile Nazca erau străbătute, în cadrul ritualurilor, de localnicii care se rugau în acest timp la zei, pentru fertilitatea pământurilor lor.

Linii de forță și alinierile energetic:

 O altă teorie este cea a liniilor de forță și a alinierilor energetice. În 1921, Alfred Watkins (1855-1935) a inventat sintagma „linii de forță” când și-a explicat teoria potrivit căreia siturile străvechi din Marea Britanie, ca de pildă cercuri de piatră, grupări megalitice, tumuli funerari și locuri de venerare religioasă, au fost construite deliberat spre a forma anumite aliniamente, în cadrul peisajului. Cu excepția a puține cazuri izolate, majoritatea exemplelor date de Watkins nu corespund însă criteriilor unei alinieri perfecte și adesea încorporează structuri din epoci diferite. Cu toate acestea, persistă convingerea că mulți megaliti ridicați de populațiile neolitice au fost așezați de-a lungul unor linii de energie. Alții au o abordare mai pragmatică. Astfel de aliniamente ar fi putut servi, susțin ei, ca dispozitive de alarmă, de unde localnicii și-ar fi putut alerta compatrioții de apropierea unor armate inamice.

Aliniamente solare:

 Omul de știință american, Gerald Hawkins, a folosit un program special pentru a calcula numărul de aliniamente solare importante ale liniilor de la Nazca. A ajuns la concluzia că aliniamentele ar trebui să reprezinte în mod constant un eveniment astronomic important, precum răsăritul sau apusul stelelor, soarelui și al lunii. Însă unele linii însemnau mai mult decât atât. Dacă se dovedea că există o legătură cu fenomenele astronomice, atunci aceasta trebuia să fie valabilă pentru toate liniile. Hawkins a programat calculatorul să determine câte dintre linii erau aliniate cu pozițiile extreme ale soarelui sau lunii. Rezultatul a fost 39 din 136, puțin mai bun decât dacă ar fi fost trasate la întâmplare. În plus, numai câteva dintre cele 39 au legătură cu pozițiile importante ale soarelui sau ale lunii. Hawkins a încercat un experiment asemanator cu stelele, folosind drept date de intrare un catalog al pozițiilor lor din anul 10000 î.H. și până astăzi. Din nou, numărul de aliniamente era nesemnificativ din punct de vedere statistic.

Ceremonii magice:

 Cea mai probabilă explicație este aceea că liniile de la Nazca aveau legătură cu anumite ceremonii religioase sau magice. Cei care au trăit la Nazca formau o societate bazată pe agricultură, oamenii fiind pricepuți la semănarea, irigarea, strângerea, păstrarea și împărțirea recoltelor. De asemenea, erau vulnerabili la anumite dezastre naturale și la boli. Să fi fost oare liniile locul unde aceștia preamăreau sau domoleau mânia anumitor zei? Probabil că reprezentau lucrurile de care aveau nevoie oamenii și o rugăminte pentru ajutor adresată zeilor.

Teoriile incredibile ale regretatului Erich von Däniken:

 În timp ce arheologii și oamenii de știință întâmpină dificultăți în creionarea unei explicații universal acceptate cu privire la scopul geoglifelor, dar și a modului în care liniile Nazca din Peru au fost trasate cu atâta precizie de o civilizație aproape necunoscută, teoriile precum cele lansate de Erich von Däniken câștigă tot mai mult teren. Risipite pe o suprafață de peste 320 km. pătrați, liniile Nazca consistă din aceste uriaşe desene sau gravuri pe pământ. Sunt peste 800 de linii perfect drepte, peste 70 de figuri de animale și peste 150 de forme geometrice. Avem geoglife reprezentând figuri și forme ciudate pe sol.  Există o serie de linii complicate ce par să fie drumuri împrăștiate prin tot deșertul. Cea mai mare figură are aproape 305 metri, sau mărimea a trei terenuri de fotbal, în timp ce cea mai lungă linie se întinde pe aproape 14 km.. Pe baza acestor informații, regretatul autor Erich von Däniken a formulat o serie de întrebări extrem de interesante: De ce a simţit nevoia poporul Nazca că este necesar să realizeze aceste elaborate şi uriaşe desene pe pământ? Cărui scop intenţionau să servească? De ce au fost ele desenate în aşa mod, încât puteau fi văzute şi apreciate doar de la înălţime în vremuri când avioanele nici măcar nu existau? Datorită dimensiunilor impresionante, singurul loc din care aceste geoglife pot fi văzute în întregime este de la mare înălțime. S-a sugerat că civilizația misterioasă care a locuit pe platoul de la Nazca ar fi putut să construiască baloane cu aer cald. Un astfel de aparat le-ar fi permis să aprecieze ceea ce creaseră pe sol. Însă, dacă populaţia Nazca ar fi avut acces la baloane zburătoare, cronicarii spanioli ar fi înregistrat mai mult ca sigur aceasta în rapoartele lor. Dar nu există un singur cuvânt care să descrie că oamenii din Nazca deţineau baloane cu aer cald. Prin absenţă, suntem în zona de influenţă a unei înalte şi avansate tehnologii terestre şi asta este într-adevăr anomalia liniilor Nazca. Într-adevăr, sunt uşor de făcut, doar se îndepărtează stratul de la suprafaţă. Însă magnitudinea figurilor este ceea ce face din acestea o aşa complexă întreprindere. De exemplu, printre geoglifele de pe platoul Nazca se afla un triunghi uriaș care se întinde pe nu mai puțin de 15 km. pătrați. Măsuratorile moderne au arătat ca figura geometrica este de o precizie extraordinara. Mai mult decât atât, de la înălțime, din avion, pare ca triunghiul a fost realizat prin presarea solului la o adâncime de cel puțin 60 cm.. Cum au putut oare să preseze perfect un triunghi de 15 km. pătrați în deşertul de la Nazca? Ce fel de tehnologie poate face asta? Nu „picioarele” oamenilor antici. Cum au putut oamenii antici de la Nazca să creeze aşa uriaşe geoglife, fără capacitatea de a zbura, sau folosirea unor ustensile avansate?

Liniile de la Nazca – mesaje către vizitatori din spațiu?

 Erich von Däniken propunea o teorie care a fost rapid îmbrățișată de adepții astronauților antici. Conform acestei idei, liniile de la Nazca din Peru au fost realizate de fapt cu ajutorul ființelor din alte lumi. Să fie oare faptul că aceste geoglife pot fi văzute doar de sus, o indicaţie că au fost „desenate” pentru a fi folosite ca repere de navigație pentru „zei”? Să presupunem, pentru un moment, că extratereştrii trimit pe Pământ un tip de navă sondă, poate chiar precum roverul pe care noi l-am trimis pe Marte pentru a explora, cartografia și colecta monstre. O astfel de mașinărie ar lăsa, bineînțeles, urme pe platoul deșertic de la Nazca. Populația nativă, martoră la apariția unor urme stranii în nisip, ar putea cu mare ușurință să confunde acele urme cu mesaje criptice trimise de zei. În ziua de azi, mulți istorici şi antropologi sunt convinși că oamenii de la Nazca au fost unii dintre predecesorii civilizaţiei Inca, cel mai mare imperiu din America precolumbiană. În secolul al XIII-lea, Imperiul Inca a prosperat în regiunea munţilor Anzi din America de Sud. Conform legendelor, Viracocha, misteriosul zeu-creator Inca, a inaugurat liniile Nazca şi geoglifele în trecutul îndepărtat. Se spune că acestea ar fi fost create de Viracocha însuşi, care a fost cel mai mare zeu-profesor din Anzi. De unde a venit Viracocha rămâne încă un mister. Putea să fie din Sumer. Putea să fie conectat cumva cu Anunnaki. Nimeni nu ştie precis, dar aceleaşi legende şi aceleaşi povestiri ale acestor mari zei apar peste tot în lume, mai ales peste tot prin Americi. Puteau într-adevăr liniile şi geoglifele de la Nazca să fi fost opera zeului inca Viracocha, precum sugerează legendele lor? Dacă este aşa, care a fost scopul gravării acestor stranii geoglife pe pământ? În 1968, cercetătorul şi scriitorul Erich von Daniken publica prima sa lucrare, „Chariots of the Gods” în care introducea revoluţionara noţiune conform căreia liniile Nazca au fost create de oamenii de la Nazca, după ce au fost martorii extratereştrilor, folosind tehnologii avansate şi ecuații matematice complexe. Erich von Daniken a fost unul dintre primii care de fapt a efectuat zboruri complete deasupra regiunii Nazca. Acesta a analizat atât geoglifele din zonele joase ale platoului, dar şi pe acelea de pe dealurile de la Nazca. Daniken a găsit complicate diagrame matematice, ce niciodată nu fuseseră cercetate mai înainte. Unii savanţi, după descoperirea curioaselor forme și a straniilor desene, au sugerat că liniile Nazca puteau fi, de fapt, unul dintre primele exemple cunoscute de geometrie aplicată. Poate că răspunsurile pot fi aflate aruncând o privire mai atentă la una dintre cele mai misterioase figuri de la Nazca   – Astronautul. Teoreticienii astronauţilor antici cred că ciudata figură poate oferi un indiciu important în dezlegarea misterului de la Nazca din Peru. Ei îl numesc Omul spaţial. Geogliful înfățișează o ființă umanoidă ciudată care pare să aibă o cască, sau ceva similar pe cap, are un braț ridicat și pare că face semne cu mâna. Potrivit adeptilor teoriei astronautilor antici, imaginea infatiseaza unul dintre „zeii cerului.”

Deocamdată enigma:

 Cultura Nazca este în fond una preistorică, fără izvoare scrise, ceea ce îngreunează mult munca arheologilor și cercetătorilor din ziua de azi. Care este explicația liniilor Nazca? Se poate să fi jucat un rol în pelerinaj, ca linii de ghidare spre locuri sacre precum Cahuachi şi piramidele de argilă. Se poate să fi reprezentat constelaţii. Se poate să fie mesaje adresate zeilor. Sau poate că aveau mai mare legătură cu apa şi izvoarele subterane, fiind piese fundamentale pentru vechi ritualuri ale apei. Oricum, dincolo de toate teoriile fanteziste răsărite din pricina absenţei unor concluzii arheologice clare, civilizația Nazca ne-a lăsat drept moştenire un produs cultural cu totul deosebit, pe care merită să-l admirăm. Chiar dacă ignorăm teoria că lucrătorii ar fi fost ajutați de arhitecți extratereștri, adevărul este că scopul liniilor rămâne un mister.

ISTORIE POLITICĂ MODERNĂ ȘI CONTEMPORANĂ. Partea a zecea

10. PRIMUL RĂZBOI MONDIAL:

 Condiţiile existente în Europa începutului de secol XX sporeau probabilitatea unui conflict armat, deşi conflagraţia care avea să se dezlănţuie timp de patru ani între principalele puteri europene nu era, fireşte, inevitabilă. Un conflict european de asemenea proporţii a fost generat, în principal, de un ardent naţionalism şi din influenţa a două sisteme potrivnice de alianţe. Combinaţia dintre puterea rusească şi naţionalismul slavilor din sud reprezenta o ameninţare căreia Habsburgii nu-i puteau face faţă singuri. Numai că Austria avea un aliat redutabil în Germania. În 1871, când s-a format Imperiul German, el a devenit foarte curând cadrul instituţional care adăpostea cea mai puternică naţiune de pe continentul european. De îndată ce a asigurat Germaniei poziţia dorită, cancelarul Otto von Bismarck a iniţiat o acţiune de protejare a intereselor naţiunii prin instituirea unui sistem complicat de alianţe îndreptat în primul rând împotriva Franţei. Cât timp a fost la putere, Bismarck a reuşit să ţină atât Austria, cât şi Rusia legate de Germania, zădărnicind astfel efortul Franţei de a-şi găsi un aliat puternic pe continent. Acest rezultat a fost obţinut în deceniul al optulea prin formarea Ligii celor trei împăraţi, asocierea liberă a Germaniei, Austriei si Rusiei. Conflictele dintre imperiul Romanovilor si cel al Habsburgilor au determinat Rusia să iasă din Ligă în 1878, însă Bismarck a găsit o altă modalitate de prevenire a unei alianţe franco-ruse. Interesele germane cereau mai presus de orice menţinerea legăturilor cu Austria. Aşadar, în 1879, Bismarck a încheiat în secret o alianţă cu Imperiul Habsburgic. Cele două puteri se angajau să lupte împreună împotriva Rusiei dacă această ţară ar fi atacat fie Germania, fie Austria. În 1882, Italia s-a alăturat structurii diplomatice austro-germane, creându-se Tripla Alianţă. Prin caracterul secret al acestor acorduri şi prin iscusite manevre diplomatice, Bismarck a reuşit sa menţină relaţii amicale între Germania şi Rusia pe tot parcursul deceniului al optulea, deşi Alianţa îi desemna pe ruşi ca fiind potenţialii duşmani. Cu toate acestea, structura de securitate s-a modificat rapid şi periculos după retragerea lui Bismarck în 1890. Succesorul lui Bismarck, Leo von Caprivi, nu era interesat de continuarea relaţiilor amicale dintre Germania si Rusia. După expirarea acordurilor cu Germania, în 1894, statul ţarist a încheiat o alianţă cu Franţa. Începând din deceniul al nouălea, Germania s-a slujit de Tripla Alianţă cu scopul de a promova iniţiativele agresive ale Austriei, în loc să le limiteze. Ca urmare, atitudinea Austriei faţă de Rusia a devenit mai îndrăzneaţă. Evoluţia structurii de putere de pe continent reprezenta o problemă gravă pentru Anglia. Rivalităţile imperialiste îi menţinuseră pe britanici în conflict cu ruşii şi cu francezii, însă consolidarea rapidă a puterii militare a Germaniei şi progresele ei remarcabile în comerţul internaţional au devenit până la urmă principalul motiv de îngrijorare al englezilor. Aşadar, în 1904, Franţa şi Anglia au încheiat „Antanta Cordială”, pact de apărare reciprocă, dar nu o alianţă propriu-zisă. În 1907, aceste două naţiuni au încheiat acorduri similare cu Rusia, creând Antanta. Acum marile puteri ale Europei erau grupate în două alianţe. Această structură diplomatic oferea garanţia că, dacă vreuna dintre naţiuni ar intra în vâltoarea războiului, toate celelalte o vor urma.

O perioadă de crize – cauzele imediate ale războiului: O serie de crize internaţionale cu evoluţie rapidă au încurajat formarea alianţelor menite să garanteze o mai mare securitate a statelor membre. Conflicte din ce în ce mai frecvente au afectat relaţiile din interiorul grupărilor rivale şi interacţiunile dintre aceste grupări – alianţele s-au strâns iar cele doua tabere au devenit şi mai agresive. Imperiul african al Franţei includea cea mai mare parte a Marocului, amplasat pe coasta nord-vestică. În 1905, împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei s-a dus la Tanger, în Maroc, unde s-a angajat să susţină eliberarea Marocului de sub dominaţia franceză. El intenţiona să demonstreze că într-o asemenea confruntare francezii nu puteau să conteze pe sprijinul Angliei, partenera lor în noua Antantă. O conferinţă internaţională ţinută în 1906 la Algeciras, în Spania, a dovedit exact contrariul. Anglia nu numai că a susţinut dreptul Franţei de a-şi exercita dominaţia în Maroc, dar a şi iniţiat proiecte de colaborare militară în cazul unui război cu Germania. O confruntare similară între Franţa şi Germania, în 1911, a consolidat şi mai mult relaţiile militare din cadrul Antantei, accentuând ostilitatea statelor membre faţă de Tripla Alianţă. Conflictele internaţionale care în 1914 au dus la izbucnirea Marelui Război au avut însă loc în Peninsula Balcanică. Astfel, regiunea şi-a meritat denumirea de „butoi cu pulbere” al Europei. Componentele acestei „bombe” erau: lupta micilor state (Grecia, Serbia, Bulgaria şi Muntenegru) pentru a-şi extinde puterea sau teritoriul în detrimentul ţărilor din jur, inclusiv Austria şi Turcia; lupta turcilor otomani de a-şi păstra supremaţia asupra unei porţiuni cât mai întinse din Balcani, încercările Rusiei de a-şi spori influenţa în zonă, eforturile Austriei de a face faţă ameninţărilor Rusiei şi forţelor naţionaliste din Balcani. Prima criză balcanică a început prin anexarea neaşteptată a Bosniei-Herţegovina de către Austria, în 1908, cu scopul de bloca ambiţiile turceşti sau sârbe în această regiune. Serbia nu putea face nimic atâta vreme cât Rusia, slăbită de recentul război cu Japonia şi de revoluţia din 1905, nu-i oferea sprijinul. Totuşi, la nevoie, trupele germane erau gata să intre în luptă de partea Austriei, astfel încât stratagema Habsburgilor a reuşit. În urma acestui incident, Austria a devenit tot mai îndrăzneaţă, iar inamicii imperiului tot mai ostili. După patru ani de relativă linişte în sud-estul Europei, în Balcani au izbucnit două războaie, la scurt timp, unul după altul. Primul a izbucnit in 1912, când Serbia, Grecia, Bulgaria şi Muntenegru şi-au unit forţele pentru a anexa teritorii turceşti. La o lună după încetarea ostilităţilor, lupta pentru împărţirea prăzii a generat războiul dintre Bulgaria şi aliaţii ei. Bulgaria a fost învinsă. Totuşi, ameninţarea austriacă i-a împiedicat pe sârbi să profite de această victorie aşa cum ar fi dorit. Serbia a considerat faptul drept un afront, aşa că situaţia din Balcani a devenit mai explozivă. În deceniile dinaintea declanşării războiului, în 1914, europenii au cochetat cu ideea de putere militară mai mult ca oricând în decursul istoriei. Această adeziune provenea într-o oarecare măsură din satisfacţia şi emoţia de a privi desfăşurările de forţă militară dublate de certitudinea că forţe masive apărau interesele ţării. Experienţa sugera şi considerentele de ordin practic care justificau admiraţia faţă de puterea militară. De la jumătatea secolului al XIX-lea, războaiele au fost, de regulă, rapide şi decisive, aducând rezultatele dorite cu preţul unor pierderi umane şi materiale relativ scăzute. Încrederea în primatul puterii militare a determinat statele europene să se angajeze într-o cursă a înarmărilor care a dus la formarea celor mai mari şi mai distrugătoare armate cunoscute în istorie. Dimensiunile acestor armate şi înzestrarea asigurată de epoca industrială necesitau o planificare atentă pentru mobilizarea lor. Angajamentele între aliaţi complicau şi mai mult planurile strategice. De exemplu, conducătorii germani erau nevoiţi să se pregătească pentru un război pe două fronturi. Ei considerau că mai întâi era necesar să înfrângă Franţa, care se dezvolta rapid, apoi să întoarcă armele împotriva Rusiei. Aceste circumstanţe au determinat adoptarea unor strategii şi proceduri de mobilizare complicate şi rigide, care, o dată iniţiate, ar fi fost greu de modificat. Chiar dacă scopul acestei competiţii războinice era în primul rând defensiv, complexitatea situaţiei sporea temerile şi antipatiile naţionale, amplificând fiecare criză.

Primul Război Mondial, 1914-1918: Criza din Balcani care a declanşat Primul Război Mondial a început la 28 iunie 1914. În acea zi, la Sarajevo, în Bosnia, a fost asasinatarhiducele Franz Ferdinand, moştenitorul tronului Austriei. Austriai-a făcut răspunzători de acest act terorist pe slavii naţionaliştiinfluenţaţi de Serbia şi a făcut asupra acesteia presiuni menite săofere un pretext pentru declanşarea războiului. Guvernareahabsburgică era hotărâtă să înlăture definitiv pericolul slav, iarGermania a făgăduit o dată în plus să sprijine Austria, cu care eraaliată. Rusia nu-i putea dezamăgi din nou pe slavii din sud. Caatare, a asigurat ajutor Serbiei. O luna mai târziu a izbucnit MareleRăzboi, printr-o reacţie în lanţ a mobilizărilor.Declaraţia de război făcută Serbiei de către Austria la 28 iunie1914 a determinat Rusia să-şi mobilizeze trupele la graniţaAustriei şi Germaniei, la 29 iulie. Doua zile mai târziu, Germania acerut Franţei să-şi precizeze intenţiile şi totodată a trimis unavertisment categoric Rusiei să înceteze mobilizările. Cumconducerea ţaristă nu a dat atenţie avertismentului, la 1 august,Germania a declarat război Rusiei.În aceeaşi zi în care Germania şi Rusia au intrat în război, aînceput mobilizarea trupelor franceze. Peste doua zile,Germania a lansat un atac prin Belgia în direcţia Franţei.Anglia a declarat că un tratat semnat în 1829 o obliga să aperestatutul neutru al Belgiei, astfel că, la 4 august, a intrat în războiîmpotriva Germaniei. Planurile de război ale tuturor acestorcombatanţi anticipau victorii rapide, deci un război scurt. Dinnefericire, previziunile lor nu au fost sortite să seîndeplinească.Când Tripla Alianţă şi Antanta au dezlănţuit războiul, Italia arămas la început neutră. Dar Germania şi Austria şi-au găsit alţialiaţi. În noiembrie 1914 li s-a alăturat Turcia. În anul următor,Bulgaria s-a aliat cu Germania şi Austria. „PuterileCentrale” dispuneau deavantajul strategic de a-şi putea coordona relativ uşor operaţiunilemilitare. Un dezavantaj mai important era efortul epuizant al lupteipe două fronturi.Pe frontul de vest, unde se decidea soarta războiului, Germania seconfrunta cu trei dintre „puterile aliate”- Franţa, Anglia şi, din mai1915, Italia. În 1917, Statele Unite au devenit o „putere asociată”de partea aliaţilor. În anul 1917, printre puterile aliate asociate senumărau şi România, Grecia, Portugalia şi multe state din AmericaLatină. Pe frontul de est, Rusia ducea greul războiului luptând departea Aliaţilor împotriva Puterilor Centrale.

Frontul de Vest: La câteva săptămâni după invazia Franţei, a devenit limpede că ofensiva germană pe frontul de vest suferise un eşec. Forţele masate aici s-au rezumat la un război de rutină, fără prea multe manevre şi cu mari pierderi de vieţi omeneşti. Armatele potrivnice au săpat o serie de tranşee de-a lungul liniilor frontului care străbăteau estul Franţei pe o lungime de circa 800 de km. Aici au rămas să se supravegheze una pe alta peste o fâşie de pământ neutră, scurmată de obuze şi înţesată de sârmă ghimpată. Mitralierele, „reginele tranşeelor”, poziţionate astfel încât să acopere liniile frontului cu foc încrucişat, făceau ca atacurile să fie extrem de distructive. Barajele de artilerie grea, vremea nefavorabilă, şobolanii au făcut din aceste tranşee iadul pe pământ. Noua tehnologie militară – gaze toxice, tancuri şi avioane – a sporit ororile acestui război de tranşee. Două din cele cele mai importante bătălii de pe frontul de vest ilustrează natura şi consecinţele luptei duse în asemenea condiţii. După un război greu şi costisitor, purtat pe toată durata anului 1915 aproape fără nicio deplasare a liniilor frontului, în 1916, comandamentul german a decis iniţierea unui atac la Verdun, mai mult cu scopul de a ucide soldaţi francezi decât de a crea o breşă. Atacurile care durau de aproape un an „scăldaseră Franţa în sânge”, cum se şi dorea, pierderile cifrându-se la aproximativ 350.000 de vieţi. Dar şi nemţii au avut mult de suferit, înregistrând un număr aproape egal de victime. În timp ce la Verdun se dădeau lupte crâncene, Anglia a lansat o ofensivă pe râul Somme. 70.000 de militari britanici au murit aici, înainte ca vreunul dintre ei să ajungă la liniile germane. Încă din prima zi de luptă un batalion canadian a pierdut 90% dintr-un efectiv de 800 de oameni. Aliaţii nu au reuşit să înainteze mai mult de 10 km., fără să facă vreo cucerire mai important. În schimb, în cele şase luni ale campaniei de pe Somme au pierdut peste 600.000 de oameni. Pierderile Germaniei sau ridicat la aproape 700.000 de soldaţi.

Frontul de Est: Pe frontul de est armatele au purtat un război mai dinamic. Cu toate acestea, în primul an rezultatele nu s-au deosebit prea mult de cele din vest – pierderi grele şi nicio victorie remarcabilă în încleştarea dintre armata rusă şi cea germano-austriacă. Totuşi, în 1916, şansa părea să le surâdă germanilor (care duceau greul efortului de război al Triplei Alianţe). Cum în 1917 economia Rusiei apoi sistemul socio-politic au început să se prăbuşească, Germania avea toate motivele să spere că-şi va muta în curând întregul efectiv pe frontul de vest.

Războiul naval: Încă de la începutul războiului, Anglia a deţinut supremaţia pe mare, folosind acest avantaj pentru a menţine o blocadă împotriva Puterilor Centrale. În cele din urmă, lipsa de materii prime şi de hrană a zădărnicit în mare măsură efortul de război, provocând o adevărată foamete. Submarinele germane dominau adâncurile, având posibilitatea de a bloca Anglia, dar numai prin generalizarea atacului, împotriva tuturor navelor, inclusiv ale ţărilor neutre ca Statele Unite. Germania a ezitat mult timp înainte de a-şi lansa submarinele într-un astfel de război naval întrucât atacurile împotriva vaselor naţiunilor necombatante i-ar fi determinat cu siguranţă pe americani să declare război Puterilor Centrale. Dar cum în 1916-1917 se întrezăreau perspectivele unei victorii germane, iar efectele războiului începeau să se facă simţite asupra poporului german submarinele au pornit la atac.

Anii 1917-1918: În aprilie 1917, Statele Unite au declanşat război Puterilor Centrale, conflictul devenind „o cruciadă morală”, care reflecta atitudinea preşedintelui Woodrow Wilson faţă de această campanile militară. Wilson a descris conflictul drept o luptă pentru democraţie, pentru „libertatea mărilor”, autodeterminare naţională şi o lume guvernată prin diplomaţie cinstită şi deschisă, sub îndrumarea „Ligii Naţiunilor”. El a rezumat aceste idealuri în cele „Paisprezece puncte”, făgăduind că acest conflict va fi „un război care va pune capăt tuturor celorlalte războaie”, astfel încât „lumea aflată în siguranţă să poată instaura democraţia”. Revoluţia din Rusia, din martie 1917, a înlocuit autocraţia printr-o guvernare care părea orientată către o democraţie parlamentară. Cu toate acestea, noii conducători s-au bucurat de o slabă adeziune din partea maselor, fără a beneficia de alte baze de putere. Ei au mai greşit şi prin faptul că au continuat un război pe care majoritatea ruşilor nu-l mai puteau suporta. Astfel , în noiembrie 1917, a izbucnit un al doilea val de revolte, care a adus la putere un guvern decis să scoată ţara din război. La începutul anului 1918, Rusia s-a recunoscut învinsă. Chiar şi după încetarea războiului de pe frontul de est, Germania tot nu mai putea ieşi învingătoare împotriva forţelor unite ale Puterilor Aliate occidentale. O ofensivă germană iniţiată în primăvara şi vara anului 1918 s-a oprit la 80 km. de Paris, după care a urmat un contraatac al Aliaţilor. Până în toamnă, această ofensivă a adus victoria. La 11 noiembrie 1918, Germania a semnat armistiţiul care punea capăt războiului.

Pacea de la Paris şi urmările războiului: Preşedintele Wilson s-a dus la Paris ca să participe la Conferinţa de pace în calitate de şef al delegaţiei Statelor Unite. El a luat această iniţiativă fără precedent pentru un preşedinte al Statelor Unite pentru a se asigura că scopurile sale pacifiste vor fi consemnate în tratate. Numai că premierul francez Georges Clemenceau reprezenta o naţiune decisă să-i pedepsească pe germanii care pierduseră războiul. Proiectele pacifiste ale lui Wilson stăteau în calea unui astfel de tratat cu caracter punitiv. Primul ministru al Angliei, David Lloyd George venise la Paris cu intenţii mai apropiate de cele ale lui Clemenceau decât ale lui Wilson. Pacea încheiată la Paris s-a concretizat în cinci documente, începând cu cel mai important, Tratatul de la Versailles, semnat cu Germania la 28 iunie 1919. Acest acord şi cele încheiate cu celelalte Puteri Centrale conţineau multe elemente pe care Wilson le socotea indispensabile. Dar atitudinea francezilor şi a englezilor, pe lângă alte aspecte, a împiedicat realizarea în totalitate a scopurilor lui Wilson. De exemplu, răspândirea eterogenă a grupurilor naţionale în estul Europei făcea imposibilă aplicarea consecventă a ideii sale de autodeterminare naţională. Măsura reuşitei lui Wilson poate fi apreciată în parte printr-o trecere în revistă a prevederilor Tratatului de la Versailles. Wilson dorea o pace cât mai puţin revanşardă cu putinţă; eforturile sale au reuşit să atenueze întrucâtva spiritul vindicativ, fără însă a-l anula complet. Tratatul stipula ocuparea de către învingători a bazinului Rinului, zonă de importanţă industrială şi strategică, pe o perioadă de 15 ani. În ansamblu, această prevedere făcea ca Germania să piardă un teritoriu în care locuia o zecime din populaţia sa. În plus, armata germană urma să funcţioneze fără un comandament general, fiind limitată la numai 100.000 de oameni. Germaniei i se interzicea accesul în noua Ligă a Naţiunilor, iar coloniile sale trebuiau cedate învingătorilor, urmând să treacă sub controlul Ligii. Articolul 231 al tratatului de la Versailles dădea Germaniei o lovitură extrem de cruntă. Astfel, ea se vedea nevoită să accepte o clauză prin care era socotită răspunzătoare de toate distrugerile provocate de război. De asemenea, Germania trebuia să se angajeze că va plăti aceste distrugeri (reparaţii). Când delegaţia germană a formulat obiecţii cu privire la aceste clauze, Puterile Aliate au obligat-o să le accepte. Revoltaţi, naţionaliştii germani au început curând să atace acest tratat umilitor. Totodată, ei i-au condamnat cu asprime pe guvernanţii care îl acceptaseră. Indiferent de intenţiile lui Wilson, era limpede că Germania se simţea pedepsită. Până la data parafării documentelor diplomatice, forţele naţionaliste reuşiseră să zdruncine din temelii Imperiul Habsburgic. Puterile Aliate au cerut Austriei, redusă acum la un sfert din fostul său teritoriu, să semneze tratatul de la Saint Germain (septembrie1919), iar noului stat al Ungariei să accepte tratatul de la Trianon (iunie 1920). Aceste documente conţineau prevederi restrictive şi punitive similare cu cele din tratatul de la Versailles. Turcia şi Bulgaria au fost tratate identic. De asemenea, tratatele au consfinţit edificarea a ceea ce s-a numit România Mare.

Urmările imediate ale Marelui Război: La încheierea Primului Război Mondial, pierderile umane se cifrau la cca. 11 milioane de vieţi, iar cele materiale la aproape 400 miliarde de dolari. Rusia fusese grav afectată. De fapt, pierderile omeneşti, materiale şi financiare au făcut imposibilă supravieţuirea Imperiului Romanovilor. Prăbuşirea Rusiei ţariste a dus la apariţia primului stat comunist, Rusia Sovietică şi la independenţa Poloniei, Lituaniei, Letoniei, Estoniei şi Finlandei. Războiul a zdruncinat un alt stat de mari proporţii: Imperiul Austriac. Astfel, minoritatea slavă din sud era acum liberă să se alipească Serbiei, formând un nou stat – Iugoslavia. Minoritatea cehă s-a desprins şi ea de Austria, întemeind o ţară de sine stătătoare, Cehoslovacia, împreună cu slovacii. Un vechi stat dinastic a dispărut de pe harta Europei. Fostele sale teritorii s-au reorganizat într-o structură de state naţionale care va dura până în anii ‘90.

Prăbuşirea autocraţiei țariste, martie 1917: Lipsit treptat şi de sprijinul aristocraţiei, regimul ţarist se apropia cu paşi repezi de sfârşit. Totuşi, cei care au dărâmat vechiul regim au fost oameni de rând. Pâinea şi combustibilul insuficient au determinat o parte din populaţia chinuită de foame şi frig a Petrogradului să intre în grevă. Curând după izbucnirea războiului cu Puterile Centrale, conducerea statului dăduse capitalei numele rusesc de „Petrograd”, în locul celui germanic de „Sankt Petersburg”. Forţele revoluţionare au ieşit pe străzile capitalei de ziua internaţională a femeii, la 8 martie 1917 (23 februarie după vechiul calendar iulian care a rămas în vigoare până după revoluţia comunistă). Statul a încercat fără succes să reprime prin forţă revolta. La sfatul Alexandrei, ţarul Nicolae a recurs la ultima armă: a ordonat rebelilor să înceteze demonstraţiile. Nimeni nu l-a luat în seamă. Atunci liderii Dumei (Parlamentului), care până atunci fuseseră uneltele obediente ale ţarului, au luat atitudine împotriva conducătorului. La 12 martie ei au format un guvern provizoriu alcătuit din douăzeci de membri. Majoritatea erau liberali burghezi, totuşi grupul includea şi un cunoscut revoluţionar socialist de orientare moderată, Alexandr Kerenski. Acest guvern provizoriu intenţiona să desfiinţeze autocraţia şi să instituie o guvernare parlamentară. Nicolae al II- lea nu a avut de ales. La 15 martie el a fost nevoit să abdice. În ziua în care a fost creat guvernul provizoriu, s-a format în paralel un alt centru de putere, Sovietul de deputaţi al muncitorilor şi soldaţilor din Petrograd. Curând, în toată Rusia s-au format Soviete revoluţionare similare. Reprezentanţii acestor consilii locale s-au întrunit la Petrograd la 16 iunie 1917, în cadrul primului Congres al Sovietelor din întreaga Rusie. Participanţii (285 revoluţionari socialişti) au pus bazele unui Comitet Executiv Central, asigurând continuitatea conducerii. Sovietele s-au bucurat de un larg sprijin popular, nu însă şi guvernul provizoriu. Faptul că guvernul provizoriu nu a reuşit să câştige adeziunea maselor reprezintă consecinţa unei anumite linii politice şi a incapacităţii de a rezolva gravele probleme cu care continua să se confrunte. De exemplu, noii lideri promiteau o reformă funciară de perspectivă, nu una imediată, cum pretindea ţărănimea. Mai mult decât atât, întreaga populaţie continua să sufere din pricina inflaţiei galopante, a scăderii drastice a producţiei industriale şi a distrugerii sistemului de transport. Mai presus de orice, guvernul a dezamăgit masele în momentul în care s-a declarat fidel alianţei de război, deşi era din ce în ce mai limpede că Rusia nu avea nicio şansă să iasă învingătoare. Întrucât guvernul provizoriu continua să adopte o politică pe care masele o respingeau, bolşevicii s-au pregătit să pună mâna pe putere.

Revoluţia din Octombrie: Lenin, care, după eşecul revoltei din iulie se refugiase în Finlanda, a trimis mesaje prin care îndemna Partidul să preia puterea în ţară. La 5 noiembrie Lenin s-a întors deghizat la Petrograd şi, cu mare dificultate, a obţinut adeziunea celorlalţi lideri bolşevici la insurecţia armată. Leon Troţki, marxist înveterat şi proaspăt convertit la bolşevism, s-a dovedit cel mai înflăcărat suporter al lui Lenin în problema revoluţiei. În noaptea de 7 noiembrie (25 octombrie, după vechiul calendar) trupele rebele au preluat controlul asupra nodurilor de transport şi comunicaţii din capitală. În zorii zilei de 8 noiembrie o „Gardă roşie” formată din muncitorii oraşului, o unitate de soldaţi din Petrograd condusă de bolşevici şi marinarii de la baza Kronstadt din apropiere, care s-au alăturat proletariatului, au atacat Palatul de Iarnă, în care se afla sediul guvernului provizoriu. Aici nu au întâmpinat aproape nicio rezistenţă. O lovitură de stat practic fără vărsare de sânge a răsturnat guvernul provizoriu, iar clasa muncitoare a preluat puterea. În ciuda acestei schimbări lipsite de violenţă, ruşii aveau să treacă printr-o perioadă de tranziţie brutală. În martie 1918, bolşevicii au schimbat denumirea organizaţiei din care făceau parte, numind-o Partidul Comunist. În această organizaţie, poziţiile cele mai înalte erau deţinute de trei mici grupuri. Aceste organe executive erau biroul politic (Politbiuro), secretariatul şi biroul organizatoric (Orgbiuro). Politbiuro şi secretariatul aveau puterea cea mai mare, deşi în statutul partidului se prevedea că ele trebuiau controlate de un comitet central. Teoretic, aceşti membri erau aleşi şi îndrumaţi de marea masă a membrilor de partid. Începând cu micile organizaţii (celule) de partid locale de la baza ierarhiei, fiecare grup de comunişti ar fi trebuit să-şi aleagă delegaţii care să-i reprezinte la următorul nivel ierarhic, printr-o succesiune de verigi ajungând până la Congresul partidului şi la Comitetul central. Practic, conducătorii partidului desemnau liderii, trecând peste organizaţiile locale şi decideau linia politică fără a cere avizul celor aflaţi pe trepte ierarhice inferioare. Deşi după Revoluţia din noiembrie 1917 puterea supremă era deţinută de partid, din punct de vedere tehnic, statul se baza pe structura sovietelor. În iulie 1918, conducătorii noului stat au adoptat o constituţie care descria acest sistem oficial de „Republică Socialistă Federativă Sovietică Rusă” (RSFSR), instituit în locul autocraţiei şi guvernului provizoriu. Organizarea statului în soviet şi principiile de funcţionare a acestora erau identice cu cele ale partidului, în sensul că, teoretic, consiliile inferioare îşi trimiteau delegaţi la nivele succesiv tot mai înalte, până la Congresul naţional al sovietelor din Rusia. Şi de această dată, conducerea la vârf controla de fapt, majoritatea alegerilor şi liniilor politice. O dată cu elaborarea constituţiei în primele luni ale anului 1918, liderii ruşi au mutat şi capitala noii RSFSR la Moscova. Întrucât Congresul sovietelor nu se întâlnea decât periodic, în cadrul lui au fost alese un Comitet central executiv şi un Consiliu al comisarilor poporului (Sovnarkom), care urmau să funcţioneze ca organe de conducere permanente. În linii mari, Consiliul comisarilor poporului era analog cu cabinetul miniştrilor dintr-un sistem parlamentar. Membrii acestor organe executive ale sovietelor aveau o poziţie înaltă în partid. De exemplu, Lenin conducea atât Biroul politic al partidului, cât şi Sovnarkom. Această practică ştergea deosebirile la vârf între cele două sisteme; punct de vedere organizatoric, partidul domina sistemul de guvernare şi controla statul sovietelor.

„Împlinirile” Revoluţiei: În primele luni după instalarea sa la putere, noua conducere a decretat revoluţia socio-economică. S-au înlăturat reminiscenţele vechiului regim, prin interzicerea titlurilor nobiliare şi prin confiscarea averilor aristocraţiei, ale unei părţi din clasa mijlocie şi ale Bisericii. De asemenea, liderii comunişti au început să naţionalizeze economia, luând pământul de la ţărani, favorizând preluarea controlului fabricilor de către muncitori şi transformând toate băncile şi marile industrii în proprietăţi de stat. Deşi aceste măsuri revoluţionare, precum şi altele aplicate până în 1921 nu au fost întotdeauna duse până la capăt, începuse totuşi o transformare radicală. Asemenea schimbări generale, operate de un singur partid, au stârnit proteste. La începutul anului 1918, comuniştii au ripostat prin suprimarea tuturor celorlalte partide, în afara revoluţionarilor socialişti cu vederi de stânga. În următoarele câteva luni, revoluţionarii socialişti de stânga s-au îndepărtat de comunişti, drept care toate partidele de opoziţie au fost desfiinţate. Ca o garanţie suplimentară a puterii, în decembrie 1917, conducătorii sovietelor au înfiinţat o forţă de securitate numită CEKA. Această organizaţie condusă de Feliks Dzerjinski, a fost precursoarea „poliţiei secrete”, care a operat sub diverse denumiri până la desfiinţarea KGB, în 1991.

BIBLIA – CARTEA RUT

Capitolul 1:

 Asemenea unei raze de lumină, după sumbrele pagini ale cărţii Judecători, Dumnezeu ne oferă acum istoria lui Rut. Această frumoasă relatare ne învaţă că o credinţă personală se poate găsi în orice vreme şi în orice neam şi că Dumnezeu este totdeauna gata să facă lucruri mari ca răspuns la această credinţă. „În zilele când judecau judecă­torii” (v. 1) îl vedem pe un om, Elimelec, care face „ce era drept în ochii săi” (Judecători 21:25 ), asemenea tuturor celor­lalţi. El pă­răseşte moş­te­nirea Domnului. Pleacă cu familia să locuiască în ţara Moab, adică printre vrăjmaşii poporului său. Nu câşti­găm nimic prin îndepărtarea de Domnul. Ea sfârşeşte în moarte, lacrimi, sărăcie şi amărăciune pentru această fa­mi­lie. Apoi o vedem pe Naomi, o vădu­vă, cu cele două nurori ale ei, văduve şi ele, pe drumul de întoarcere. Oare este aceasta o reveni­re tristă? Da! Totuşi este o revenire feri­cită pen­tru acela care, la capătul resurselor proprii, îşi întoar­ce gândurile şi paşii spre Dum­ne­zeu. În acelaşi fel, fiul risi­pitor, în ţara depărtată, îşi aduce aminte de locul unde poate găsi pâine din belşug, se scoală şi se întoarce la casa tată­lui său, recunoscându-şi păcatul (comp. v.6 cu Luca 15:17 ). Numim aceasta convertire (întoarcere la Dum­ne­zeu). Ne place să credem că fiecare dintre cititorii noştri cu­noaş­te semnificaţia acestui cuvânt prin experienţa personală. Orpa n-a ezitat prea mult. Pe de o parte avea vă­duvia, sărăcia în compania unei femei întristate şi bătrâne, un popor şi un Dumnezeu pe care nu-i cunoştea, iar pe de altă parte avea propriul po­por, afecţiunea rudelor ei, idolii fami­liari. Cele câteva lacrimi ale ei, uscate repede, ne amintesc de acel tânăr care, iubindu-şi bogăţiile, a plecat foarte întristat, în loc să-L urmeze pe Domnul. „Te voi urma oriunde vei merge”, îi de­clară un al­­tul lui Iisus. Dar Iisus îl previne: „Fiul Omului n-are unde să-Şi plece capul” (Matei 19:22 ; 8:19-20 ). În cazul lui Rut, toate au fost cântărite cu aten­ţie: a calculat costul. Decizia este irevo­cabilă; repre­zintă o alegere făcută prin credinţă. Rut se ataşează de Naomi, precum şi de poporul ei, de Dumnezeul ei. Fără să privească înapoi, fără să se lase împiedicată de temeri cu privire la vii­tor, ea se pune la drum împreună cu soacra ei şi ajunge la Betleem. Denumirea aceasta înseamnă „casa pâinii”, un adăpost prin excelenţă împotriva foametei spirituale. Odată ajunse acolo, cu permisiunea Naomei, Rut pleacă să caute hrană. Şi Dumnezeu o conduce „din întâmplare” (dar cu mână sigură) spre câm­purile lui Boaz, omul pregătit de El ca să-i ofere odihnă şi mângâiere.

Capitolul 2:

 Rut nu avusese încă de-a face decât cu ser­vitorii lui Boaz. Acum îl întâlneşte personal pe acest pri­e­ten puternic şi bogat (v. 1), imagine deosebit de frumoasă a Dom­nului Iisus. Boaz ne aminteşte de Prietenul suprem, blajin şi compătimitor, Celui căruia Dumnezeu Îi poate spune în Psal­mul 89:19 – T.M.: „Am dat ajutor unui om puternic”. Iată-l în acest oraş, Betleem (unde avea să Se nască Mântuitorul), binecuvântându-şi servito­rii şi spunându-le ce să facă, veghind la toate, re­mar­cân­­d-o pe secerătoarea săracă, în sfârşit, purtându-se cu ea cu o favoare încărcată de atâta de­li­ca­teţe, încât îi aduce linişte tinerei femei înfricoşate. El o invită să se apropie, îi vorbeşte inimii ei şi o consolează. Fiecare dintre noi trebuie să treacă prin aceeaşi experienţă pe care a avut-o Rut. Nu este suficient doar să-i cunoaştem pe slujitorii Domnului, păstori, în­vă­ţători sau evanghelişti, şi să învă­ţăm de la ei, din când în când, lecţii din Cuvântul lui Dumnezeu. Fiecare trebuie să aibă de-a face personal cu Domnul Iisus. Atunci El Însuşi va vorbi inimi­lor noastre. Ne va face să înţelegem prin ce a trecut El pen­tru noi când a venit aici jos ca să sufere şi să moară (aceste grăunţe prăjite din v. 14). Şi ne va sătura cu bogăţiile dragostei Sale. În Israel, în momentul secerişului, colţurile câm­pului trebuiau lăsate săracului, stră­i­nului şi văduvei, care ar fi venit să secere (Lev 23:22; Deut 24:19). Prin urmare, Rut (străină, săracă, văduvă), are un triplu drept de a profita de această dispoziţie a harului. Seceratul ne spune despre activitatea pe care este necesar să o depunem pentru ca suflete­le noastre să fie hrănite cu ceea ce oferă Domnul Iisus. Şi adesea tocmai cu ajutorul slujitorilor Domnului putem intra în pro­funzimea unor asemenea gânduri. Faptul acesta va solicita un anu­mit efort din partea noastră, însă Domnul, adevă­ratul Boaz, nu va întârzia să ne ofere „o măsură bună, îndesată, clătinată şi vărsându-se pe deasupra …” (Luca 6:38 ). Rut bate recolta şi duce boabele acasă. Să-i ajutăm şi noi pe cei din casele noastre să profite de bunurile spirituale minunate pe care Domnul ne-a ajutat să le găsim în Cuvântul Său. Am remarcat devotamentul lui Rut faţă de Naomi. Să-i admirăm acum supunerea faţă de soa­cra ei. Ea face tot ceea ce-i solicită Naomi, cea care, la rândul ei, are în vedere odihna şi fericirea fetei sale (Rut 3:1). Unde se vor găsi această odihnă şi această feri­cire, dacă nu la picioarele lui Boaz, imagine a Unuia mai mare decât el? Ce mulţi sunt aceia care au venit la Iisus trudiţi şi împovăraţi şi au găsit odihnă pentru sufletele lor! (Matei 11:28, 29).

Capitolul 3:

 „Nu este nimeni”, le spune Iisus ucenicilor Săi, „care a lăsat casă, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă (sau soţie), sau copii, sau ogoare, pen­tru Mine … care să nu primească însutit acum, în timpul acesta …” (Marcu 10:29, 30; vezi şi Evrei 6:10). Rut nu a fost deza­măgită în alegerea ei. Nici nu şi-a pier­dut răs­pla­ta. Boaz însuşi, care ceruse pentru ea bine­cu­vân­tarea de la Domnul (Rut 2:12), avea să fie răsplata pentru credinţa ei. Tot aşa este şi cu cei care şi-au pus încrederea în Domnul. „Socotesc că toate sunt … gunoi – scrie apostolul Pavel – ca să câştig …” O răsplată? Nu! ci „ca să-L câştig pe Hristos” (Filipeni 3:8). Un lucru însă este necesar mai întâi: trebuie ca Rut să fie răscumpărată; şi Boaz se o­cupă imediat de aceasta. Ruda cea mai apro­pia­tă, deşi a dorit, nu a putut s-o răscumpere (v. 6). Persoana aceasta ne duce cu gândul la Lege şi la incapacitatea ei când este vorba de a-i salva pe oameni sau de a-i introduce în binecuvântările lui Dum­ne­zeu. Pe de altă parte, în Boaz avem „harul” di­vin. Când nu mai există nicio altă resursă pe care să putem conta, harul acesta ni se des­coperă într-o Per­soană: Iisus Mântui­torul, Cel care răscumpără.

Capitolul 4:

 Numele biblice au uneori semnificaţii intere­sante. Tot astfel este în cartea Rut. Am văzut cum Naomi, care înseamnă desfătarea mea (plăcerea mea – 1.2) a de­venit Mara, care înseamnă amărăciune (Rut 1:20). Mahlon, primul soţ al lui Rut, înseamnă faliment, slăbi­ciu­ne mare, în timp ce Boaz, al doilea soţ al ei, în­seamnă contrariul: în el este putere (vezi 1. Îm­păraţi 7:21). În sfârşit, Rut poate fi tradus (printre alte semnificaţii) cu satisfăcut. Ce nume minu­nat! Legat prin firea pământească de o stare de mizerie şi de slă­bi­ciune totală, păcătosul este adus, prin har, la o relaţie cu Hristos, Omul ceresc în care se află puterea, El fiind singurul care îl poate sa­tisface pe deplin. Şi acest har este subliniat încă o dată de faptul că moabitul nu avea dreptul de a intra în adu­narea Domnului (Deuteronom 23:3). Ei bine, Rut nu numai că este introdusă în neamul lui Israel, ci devine parte din familia prinţilor lui Iuda. Mamă a lui Obed, care înseamnă „cel care serveşte” (v. 17: sau „închinător”), ea avea să fie străbunica lui David şi să ocupe un loc în genealogia Domnului Iisus. Acelaşi har există şi astăzi, permiţând păcătosului ca, fără a avea vreun drept, să intre în familia lui Dum­nezeu, fiindu-i dăruit un Răscumpărător.

STUDII SPECIALE:

1. Progresul în viaţa creştină, aşa cum este ilustrat în cartea Rut:

 Haideţi, pentru început, să privim la 2. Petru 3:18: „Creşteţi în harul şi în cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului Iisus Hristos. A Lui să fie slava acum şi în ziua veşniciei. Amin”. Nu v-aţi întrebat niciodată de ce unii oameni, după ce au fost mântuiţi, progresează foarte rapid în lucrurile divine, în timp ce alţii avansează foarte încet? Dacă ar fi să facem un fel de grafic, linia înaintării unora ar fi aproape verticală, în timp ce a altora ar fi cu multe suişuri şi coborâşuri, fiindcă par să se împiedice aproape la fiecare pas în viaţa lor creştină. Cu toţii progresăm în ritmuri foarte diferite; v-aţi întrebat vreodată de ce? Unii presupun că asta se întâmplă din cauză că avem nivele diferite de inteligenţă. Alţii cred că are de-a face cu cât de mult studiezi – scuzându-se pe ei înşişi cu cuvintele „Mie nu-mi place să citesc atât de mult”. Sunt alţii care-şi imaginează că ai nevoie de un anume „dar duhovnicesc” pentru a progresa în viaţa creştină, şi că nu toţi creştinii au acest „dar”. Dragi prieteni, nu credeţi astfel de lucruri nici măcar pentru o secundă. Există răspunsuri la această întrebare în Cuvântul lui Dumnezeu şi aş dori să privim împreună la ele, ca să căpătăm un beneficiu pentru vieţile noastre. Avem deci acest ultim îndemn în cea de-a doua epistolă a apostolului Petru – anume ca cei credincioşi să crească în har. N-am putea dori nimic mai bun pentru noi toţi decât să creştem în har. Creşterea înseamnă dezvoltarea trăsăturilor lui Hristos în cei ai Lui, iar harul este terenul în care acestea cresc şi se dezvoltă. Ştiţi cu toţii că, creşterea în lucrurile divine este diferită de creşterea în lucrurile naturale, în sfera fizică, fie că este vorba de oameni, sau de animale, sau de plante, nu există îndemnuri pentru a creşte. Nu poţi să mergi la plantele din grădina ta şi să le zici: „Creşteţi!”. La fel, nu putem spune copiilor noştri: „Creşteţi!”. Această creştere fizică are loc în mod natural. Însă când este vorba de dezvoltarea spirituală a creştinului, e interesant să vedem că aici există îndemnul pentru cei credincioşi de a creşte. Explicaţia, cred, stă în faptul că în lucrurile divine creşterea nu este un lucru unilateral, de care doar Dumnezeu Se îngrijeşte. Există ceva de făcut pentru noi în această chestiune, iar Dumnezeu doreşte să fim conştienţi de responsabilitatea ce ne revine pentru a creşte spiritual. Ioan Gură de Aur a asemănat acest proces cu felul în care faci un foc. Nu că aş şti prea multe despre cum poţi face focul, însă înţeleg că-l poţi face greşit sau corect. Poţi aranja lemnele în aşa fel încât, după ce îl aprinzi, să ardă bine, fără să se stingă. Poţi de asemenea să pui lemnele la întâmplare, şi în cazul acesta nu vei obţine un foc bun. Cred că lucrurile stau exact la fel în sfera spirituală. Avem nevoie ca anumite principii din Cuvântul lui Dumnezeu să-şi aibă locul potrivit în sufletul nostru, astfel ca Duhul Sfânt să poată lua lucrurile lui Dumnezeu şi să le aplice inimii şi vieţii noastre. Rezultatul va consta într-o creştere reală şi serioasă. Cred că acesta este motivul pentru care unii cresc mai repede decât alţii. Cu alte cuvinte, dacă simţiţi că nu prea aţi progresat în viaţa creştină, asta e din cauză că unele dintre acele principii lipsesc în vieţile voastre.

 Aş dori acum să privim la acest subiect folosind elementele din viaţa unui personaj al Vechiului Testament, viaţă în care lucrurile necesare pentru creştere şi progres sunt frumos ilustrate. Să deschidem la cartea Rut. Există doar două cărţi în Biblie care poartă numele unei femei – acestea sunt Rut şi Estera. Există un contrast izbitor între acestea două. Estera a fost o iudeică ce s-a căsătorit cu un împărat dintre neamuri, iar Rut a fost o femeie dintre neamuri care s-a căsătorit cu un prinţ iudeu, cu un om din linia împărătească a lui David. Sunt multe principii preţioase în cărţile Vechiului Testament, pe care le putem folosi în viaţa noastră creştină. Este remarcabil cum Rut a făcut un progres atât de rapid în lucrurile Dumnezeului de care se alipise doar de puţină vreme. Aş vrea să privim la viaţa ei şi să vedem care a fost secretul creşterii ei rapide. Voi începe cu versetele 6-19 din primul capitol. Tragedia avusese deja loc în familia lui Elimelec – trei bărbaţi muriseră în acea familie. Rămân în urmă trei văduve: Naomi, Rut şi Orpa. Găsim în acest pasaj marele test la care Rut a fost supusă. Mai întâi, cele trei văduve s-au sculat ca să plece din ţara Moabului. Existau însă anumite diferenţe între ele. Naomi era văduva îndurerată; Orpa era văduva pe cale a se despărţi de celelalte două; iar Rut era văduva decisă să rămână alături de Naomi. Naomi reprezintă imaginea credinciosului care a dat înapoi în viaţa de credinţă, şi care acum doreşte să se înscrie pe drumul restabilirii. Ştia că avea nevoie să fie acolo unde o vroia Dumnezeu, în ţara lui luda, şi era cuprinsă de dorinţa de a se întoarce. Rut este imaginea noului convertit; ea face din Dumnezeul lui Israel, Dumnezeul ei. Orpa, la rândul ei, constituie imaginea unui simplu mărturisitor, care îşi îndreaptă paşii către Dumnezeu, dar care, fiind pus la încercare, renunţă la mărturisirea făcută. Primul lucru important pe care îl vedem la Rut este faptul că ea s-a încredinţat complet în mâna Dumnezeului lui Israel – un angajament care implica despărţirea definitivă de ţara Moabului. O astfel de abandonare în mâna lui Dumnezeu este absolut esenţială în viaţa celor credincioşi – fie că este vorba de cei ai Vechiului Testament, sau de cei de astăzi, din creştinism. Ce frumoasă este mărturisirea ei către Naomi, că nimic nu o putea convinge să nu o însoţească în ţara lui Israel! Angajamentul lui Rut a fost profund şi foarte real. El a cuprins cinci lucruri. Rut a spus: „încotro vei merge tu, voi merge şi eu”, ceea ce înseamnă că ea dorea să apuce pe un drum nou în viaţa sa. Apoi „Unde vei locui tu, voi locui şi eu”; asta arată că dorea să ocupe un loc nou. „Poporul tău va fi poporul meu” – aici vedem dorinţa ei identificare cu un popor nou. Rut a mai spus: „Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu”, ceea ce înseamnă că ea acceptase o Persoană nouă divină în viaţa ei – pe Iahve al iudeilor. În cele din urmă, „Unde vei muri tu, voi muri şi eu”, arătând astfel că avea o nădejde nouă în viaţă, căci sfinţii Vechiului Testament nu cunoşteau despre venirea Domnului şi despre răpirea celor credincioşi. Ei aveau însă o nădejde ce trecea dincolo de moarte, către veşnicia alături de Dumnezeul lor.

 Mărturisirea lui Rut arată că în viaţa ei existau:

Un drum nou – drumul credinţei.

Un loc nou – ţara lui Israel.

Un popor nou – poporul Israel.

O Persoană divină nouă – Dumnezeul lui Israel, Iahve.

O nădejde nouă – veşnicia.

 Ea luase o direcţie cu totul nouă în viaţa ei; ce imagine frumoasă a angajamentului total faţă de Dumnezeu! Cred că acesta este începutul, dacă vrem să progresăm în lucrurile Domnului. Cu alte cuvinte, trebuie să ne încredinţăm deplin în mâna Sa cu privire la drumul nostru creştin. Ştiţi cu toţii că astăzi există în creştinătate multă nepăsare şi indiferenţă – exact opusul angajamentului de care vorbim. Aşa cum spunea Vasile cel Mare: „Mulţi se mulţumesc să meargă pe calea creştină din inerţie, fără nicio cercetare, fără să-şi facă probleme prea mari”. Cu tristeţe o spunem, dacă nu există angajament real în viaţa creştină a cuiva, atunci când va veni punerea la probă, nu va fi altceva decât faliment şi lipsă a progresului, fiindcă rădăcinile convingerilor sale nu merg prea mult în adâncime. Doresc să îndemn fiecare cititor să ia în serios viaţa creştină! Trebuie să fim deplin angajaţi pe drumul nostru. Îmi dau seama că, pentru realizarea acestui lucru, pe lângă îndemnuri trebuie ca puterea dragostei lui Dumnezeu şi acea măreţie a lucrării pe care Domnul Iisus a împlinit-o la cruce să atingă corzile inimilor noastre şi să le facă să vibreze. Astfel Domnul Iisus va deveni mai preţios inimilor noastre, iar acest lucru se va manifesta printr-un angajament mai deplin faţă de El. Rut nu a avut inima împărţită. Nu a tratat cu uşurătate acest drum al credinţei în Domnul, aşa cum vedem că se face astăzi peste tot în creştinătate. Rut s-a încredinţat pe deplin în mâinile lui Dumnezeu, ceea ce însemna părăsirea completă a Moabului. Nu citim că ar mai fi avut după aceea vreun contact cu Moabul. Ea „a dărâmat toate podurile” din urma ei. Dacă dorim să progresăm în lucrurile divine, trebuie să dărâmăm toate podurile din urma noastră. Avem nevoie de un angajament faţă de Domnul care să nu cunoască drumul înapoi. Ştiţi că în Evrei 11:15 se spune: „Dacă şi-ar fi amintit de aceea (ţara) din care ieşiseră, ar fi avut timp să se întoarcă”. Toată atenţia acestei femei se concentra asupra vieţii ei noi, asupra locului spre care se îndrepta, asupra părtăşiei noi cu poporul Israel – angajamentul ei a fost total şi ireversibil. Rugăciunea mea este ca şi angajamentul nostru să fie la fel. Aşa cum am văzut din viaţa lui Rut, acest angajament implică o despărţire clară de lume, al cărei simbol este Moabul. Același Vasile cel Mare obişnuia să spună: „N-am întâlnit niciodată progres spiritual în viaţa cuiva care îşi păstrează încă un cerc de prieteni din lume”. Astfel de cuvinte poate că deranjează, însă sunt foarte adevărate. Dacă ai încă prieteni din lume, aceştia te vor trage în jos încet, dar sigur. Cu astfel de oameni nu este posibil să ai un interes comun în lucrurile Domnului, fiindcă ei nu-L cunosc şi nu doresc lucrurile Lui. Prin urmare, interesul comun al unui credincios şi al prietenilor lui din lume va fi orice altceva, dar nu Hristos şi lucrurile Lui. Dumnezeu să ne dea har să rupem orice legătură care ne poate împiedica. Avem un exemplu în Rut.  

 Felul de angajament pe care Dumnezeu îl vrea îmi aminteşte de o întâmplare despre care am auzit că a avut loc cu multe sute de ani în urmă, pe vremea conchistadorului Cortez. Când acesta a ajuns cu flota lui de unsprezece corăbii la Vera Cruz, pe ţărmurile Mexicului, avea doar un singur obiectiv – să cucerească acea ţară. Primul lucru pe care l-a făcut după ce şi-a debarcat cei şapte sute de oameni, a fost să dea foc tuturor celor unsprezece corăbii. Stând pe mal şi privind corăbiile arzând şi scufundându-se, soldaţii lui şi-au dat seama că urmau să meargă doar într-o singură direcţie – înainte. Ce ilustraţie sugestivă a faptului că creştinul nu are nici el o altă direcţie decât înainte. Totuşi nu vedem acest lucru prea des printre creştini. Câteodată părem că ne târguim cu Cuvântul lui Dumnezeu. Sunt creştini care doresc să se ţină strâns cu o mână de viaţa de dinainte de convertire, iar cu cealaltă să apuce lucrurile Domnului; însă aşa ceva nu se poate, iar ei nu progresează deloc. O astfel de atitudine reprezintă cea mai mare piedică în calea înaintării. Deci dacă doriţi să progresaţi în viaţa creştină – şi sper că toţi cei care citesc aceste rânduri doresc asta – aveţi nevoie să aplicaţi în viaţa voastră toate principiile pe care le vom puncta în viaţa lui Rut; după aceea veţi vedea că veţi creşte spiritual. Îmi vine în minte acum o altă istorioară asemănătoare, de data aceasta cu privire la Napoleon. Ştim că el a condus multe bătălii pe teritoriul Europei, iar una din ele poate sluji ca ilustraţie pentru subiectul nostru aici. Într-un moment în care Napoleon era copleşit de armatele vrăjmaşe, a poruncit toboşarului său să bată „retragerea”. Toboşarul însă n-a dat niciun răspuns. Atunci Napoleon a repetat ordinul. Din nou, niciun sunet nu s-a auzit. Napoleon s-a dus la el şi i-a strigat: „Bate retragerea!”. Toboşarul a răspuns: „Sire, nu m-aţi învăţat niciodată să bat aşa ceva”. Acest lucru l-a izbit pe Napoleon atât de profund, încât a pornit din nou la luptă şi a câştigat una din cele mai mari biruinţe ale lui. De un astfel de angajament avem nevoie şi noi în vieţile noastre. Cineva a spus că merită să umbli pe drumul creştin chiar dacă ar fi de zece mii de ori mai greu! Ce privilegiu avem să umblăm pe un astfel de drum şi să purtăm Numele lui Hristos înaintea lumii. Dumnezeu să facă să avem un astfel de angajament în vieţile noastre! Să mergem mai departe, în capitolul 2 al cărţii Rut, unde vom găsi cel de-al doilea lucru care a caracterizat-o pe această femeie: sârguinţa ei în a strânge hrană. „Şi soţul Naomei avea o rudă, om puternic, bogat, din familia lui Elimelec. Şi numele lui era Boaz. Şi Rut moabita a zis către Naomi: Te rog, lasă-mă să merg în ogor şi să culeg spice în urma aceluia în ochii căruia voi căpăta favoare. Şi ea i-a zis: Mergi, fiica mea. Şi a plecat; şi a intrat într-un ogor şi culegea spice în urma secerătorilor. Şi s-a întâmplat că aceasta era partea de ogor a lui Boaz, care era din familia lui Elimelec. Şi, iată, Boaz a venit din Betleem şi a zis secerătorilor: Domnul fie cu voi! Şi ei i-au zis: Domnul să te binecuvânteze! Şi Boaz a zis slujitorului său care era pus peste secerători: A cui este tânăra aceasta? Şi slujitorul care era pus peste secerători a răspuns şi a zis: Este tânăra moabită care s-a întors cu Naomi din câmpiile Moabului. Şi ea a zis: Vă rog, să culeg spice şi să adun printre snopi în urma secerătorilor. Şi a venit şi a rămas de dimineaţă până acum; şi a stat numai puţin în casă.” (Rut 2:1-7). Rut venise în mijlocul poporului lui Dumnezeu şi dorea să se folosească de legea Domnului dată cu privire la cei săraci. Vedem în Levitic 19 că israeliţii trebuiau să lase nesecerate colţurile câmpurilor lor. În felul acesta străinii, precum Rut, ca şi cei săraci din Israel, puteau strânge ceva ca să nu moară de foame. În acest capitol, Boaz reprezintă o imagine a Domnului Iisus Hristos. Câmpul, locul unde ei strângeau hrana, este o imagine a Cuvântului lui Dumnezeu, de unde noi strângem hrană spirituală pentru sufletele noastre. Slujitorul însărcinat cu supravegherea secerătorilor este o imagine a Duhului lui Dumnezeu. El se afla pe câmpul lui Boaz pentru împlinirea intereselor acestuia. Remarcaţi că nu ni se spune numele acestui slujitor, aşa cum se întâmplă ori de câte ori apar persoane în Scriptură care simbolizează pe Duhul Sfânt. Duhul lui Dumnezeu nu caută să atragă atenţia asupra Lui însuşi, ci asupra lui Hristos, şi Se mulţumeşte să rămână undeva ascuns privirilor. Vedem de asemenea că pe câmp erau secerători şi strângători. În orice strângere pentru studiul Scripturii vom găsi deopotrivă secerători şi strângători. „Secerătorii” sunt aceia experimentaţi la seceriş, care merg înaintea celorlalţi şi taie spicele. Ei constituie o imagine a celor care posedă o anume cunoaştere a Cuvântului şi un dar pentru prezentarea acestui Cuvânt, oameni care ne pot învăţa lucruri despre Hristos. „Strângătorii” sunt aceia dintre noi care merg în urma „secerătorilor” şi adună hrană spirituală în strângeri, necesară pentru creşterea omului dinăuntru. Trebuie totuşi să avem o dorinţă să fim acolo pe câmpul lui Boaz, aşa cum Rut era. Ea a ajuns pe câmpul lui Boaz, iar supraveghetorul a adus-o înaintea acelui om bogat. La fel se întâmplă şi cu noi: atunci când ne preocupăm cu Cuvântul lui Dumnezeu pentru a găsi hrană spirituală pentru sufletul nostru, Duhul lui Dumnezeu ne va călăuzi către Hristos. Domnul însuşi spune: „Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, vă va călăuzi în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la Sine, ci va vorbi tot ce va fi auzit şi vă va vesti lucrurile viitoare. El Mă va preamări, pentru că va lua din ce este al Meu şi vă va vesti” (Ioan 16:13,14). Rut l-a întâlnit pe Boaz pe câmp! Acolo îl vom găsi şi noi pe Hristos – în Cuvântul lui Dumnezeu. Acesta este felul în care noi devenim tot mai familiarizaţi cu binecuvântatul nostru Domn Iisus: adâncindu-ne privirile în Cuvântul lui Dumnezeu şi căutând să obţinem hrană pentru nevoile noastre spirituale. Nu există loc în Scriptură care, fie direct, fie indirect, să nu-L aducă pe Hristos înaintea noastră. Biblia vorbeşte în întregime despre Domnul Iisus. Când citiţi, folosiţi toate mijloacele posibile pentru a capta adevărul. Unii cred că nu este indicat să iei notiţe în timpul studiilor biblice, însă eu sunt de părere că este foarte bine dacă cineva doreşte să ia notiţe. Un proverb chinezesc spune aşa: „Când aud un lucru, îl uit; când îl văd, îl reţin; dar când îl scriu, îl înţeleg”. Ceea ce vreau să spun este că dacă implicăm tot mai multe din simţurile noastre în învăţarea adevărului, vom avea cu atât mai multe şanse să ni-l însuşim şi să ni-l întipărim în memorie. A aşterne pe hârtie anumite gânduri – chiar dacă acest lucru este strict pentru folosul nostru personal – ne va fi de ajutor în procesul de învăţare a adevărului. Cineva a spus: „Vârful creionului descurcă firul câteodată încâlcit al gândurilor noastre”. Avem o imagine frumoasă în Rut care dorea cu ardoare să strângă hrană. Acest al doilea lucru important din viaţa ei este necesar şi pentru vieţile noastre – o foame după hrana spirituală. Această hrană o obţinem doar dacă o culegem din Cuvântul lui Dumnezeu. Iată un alt motiv pentru care unii progresează rapid, iar alţii se împiedică tot timpul. Este de înţeles că cei tineri nu au un apetit la fel de mare ca cei mai în vârstă. Dacă eşti o persoană tânără, Dumnezeu ştie acest lucru şi te înţelege, însă trebuie să existe o dorinţă din partea ta de a aduna hrană din Cuvântul lui Dumnezeu. Unii dintre voi, dacă sunt sinceri, probabil că-şi spun: „Dar eu nu prea am poftă de o asemenea hrană”. Există un motiv pentru acest lucru, anume că în tine sunt două naturi. Îngerii nu au două naturi; animalele nu au două naturi. Omul păcătos nu are nici el două naturi – are doar una şi aceea este cea căzută. Credinciosul este singurul care are două naturi. Natura nouă, pe care o primim atunci când suntem născuţi din nou, este de un caracter mai înalt decât cea a unui înger, căci este chiar viaţa lui Hristos. Cealaltă natură a credinciosului este cea veche, căzută; aceasta este mai josnică decât a unui animal, căci oamenii căzuţi comit lucruri imorale pe care un animal nu le-ar comite. Să reţinem faptul că niciuna din aceste două naturi nu poate fi îmbunătăţită! Una este atât de rea încât nu poate fi îmbunătăţită, iar cealaltă este atât de bună încât nu are nevoie să fie îmbunătăţită. Dorinţele fundamentale ale acestor două naturi nu pot fi schimbate. Una îl doreşte pe Hristos şi lucrurile Lui, cealaltă doreşte păcatul şi lumea. Natura veche se aseamănă cu acele răţuşte ieşite din ouă clocite de o găină. Când au văzut prima oară apa, ele au fugit către ea, spre disperarea găinii.Toată grija arătată de ea acestor răţuşte n-a contribuit cu nimic la schimbarea naturii lor. Aşa stau lucrurile şi cu natura căzută a creştinului; nu contează cât de mult o cultivi şi o moralizezi – ea nu se va schimba niciodată. Se va îndrepta mereu şi mereu către păcat. Din fericire avem mai avem o altă natură, pe care o interesează lucrurile divine şi îşi găseşte plăcerea în ele. Totuşi, doar faptul că avem această natură divină nu ne va face să creştem. Trebuie să învăţăm cum să hrănim această natură nouă; şi dacă o hrănim, vom creşte. Hrana ei este Hristos. Domnul Iisus a spus: „Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de la urmă. Căci trupul Meu este adevărata hrană şi sângele Meu adevărata băutură. Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne în Mine şi Eu în el” (Ioan 6:54-56). El vorbea figurativ, bineînţeles, dar lucrul important de învăţat aici este că avem nevoie de momente zilnice de linişte în care să deschidem Cuvântul lui Dumnezeu şi să lăsăm ca Duhul Sfânt să-L prezinte pe Hristos sufletului nostru; astfel viaţa cea nouă din noi se hrăneşte. Odată ce veţi învăţa să faceţi acest lucru, veţi descoperi cât de binecuvântate sunt astfel de momente. Dar, aşa cum am spus, noi mai avem o natură, care doreşte cu totul alte lucruri. Trebui să avem grijă ca să nu o hrănim, căci hrănind-o ea ne va domina. Dacă alimentăm natura păcătoasă vom descoperi în curând că ea va da roade şi ne va asalta cu dorinţele ei. Iar unul din lucrurile pe care ea nu vrea nicidecum să le facă este de a se hrăni cu Cuvântul lui Dumnezeu. Personal, eu cred că petrecem prea mult timp în sfera cărnii – cu toţii, nu doar cei tineri. Acesta este motivul pentru care adesea există conflicte interioare şi o lipsă a apetitului pentru Cuvântul lui Dumnezeu. Iată deci cât este de important să hrănim natura cea nouă! Nu mă îngrijorează aşa de mult faptul că cei tineri încă mai au ataşate de ei unele lucruri din această lume, aşa cum Moise, după ce a fugit din Egipt, a putut fi identificat ca fiind egiptean după felul cum arăta. Dacă există o dorinţă reală de a asimila Cuvântul lui Dumnezeu, atunci aceste lucruri lumeşti îşi vor găsi locul pe care-l merită – la gunoi. Dar dacă nu există o viaţă interioară de părtăşie cu Dumnezeu, întreţinută cu citirea şi rumegarea Scripturii, atunci mai devreme sau mai târziu va urma o depărtare de la calea credinţei. Bineînţeles că lucrurile lumeşti, oricât de nesemnificative ar fi ele, nu sunt de scuzat; ceea ce vreau să spun însă este că dacă cineva asimilează zilnic din Cuvântul lui Dumnezeu, conştiinţa respectivului va fi atinsă şi lucrurile, obiceiurile sau concepţiile nepotrivite vor fi eliminate. Mă tem însă că mulţi dintre creștini nu manifestă niciun dram de interes faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Şi ştim unde vor ajunge în final. Sunt încredinţat că dacă veţi lua Biblia şi veţi începe să o citiţi, Dumnezeu vă va mări treptat pofta de a o citi. Ştiu că este greu la început. Veniţi de undeva, de la cine ştie ce ocupaţie, distractivă sau nu, şi când deschideţi Biblia n-aveţi niciun chef să citiţi. Asta se datorează faptului că este nevoie mai întâi de un proces de spălare în sufletul vostru, care să cureţe întinarea acumulată în ziua respectivă. Dar de îndată ce se realizează acest proces, veţi experimenta dulceaţa Cuvântului lui Dumnezeu. E nevoie ca în primele cinci sau zece minute să vă impuneţi să continuaţi să citiţi, apoi veţi descoperi că Domnul Se va descoperi vouă în frumuseţea Lui în timp ce citiţi şi meditaţi. Deci dacă nu aveţi apetit pentru Cuvântul lui Dumnezeu, este probabil din cauza faptului că obişnuiţi să hrăniţi natura veche, în timp ce dorinţele naturii noi sunt sugrumate. Va exista întotdeauna un conflict între cele două naturi ale credinciosului.

 Vom trece acum la cea de-a treia trăsătură a vieţii lui Rut. Am văzut deja două până acum: mai întâi angajamentul ei total faţă Dumnezeul lui Israel, care a implicat o despărţire clară de lume; apoi, sârguinţa ei în a aduna hrana. Acum vom privi la un alt lucru important care i-a caracterizat viaţa, anume rămânerea ei într-un anturaj bun. „Şi Boaz a zis către Rut: Ascultă, fiică, să nu te duci să culegi spice în alt câmp, să nu te depărtezi de aici şi rămâi aici cu slujnicele mele. Uită-te unde vor secera pe câmp şi du-te după ele. Am poruncit slugilor mele să nu se atingă de tine. Şi când îţi va fi sete, să te duci la vase şi să bei din ce vor scoate tinerii.” (Rut 2:8,9). Acum Boaz i-a vorbit lui Rut. Ştiţi că şi Domnul Iisus vrea să vă vorbească fiecăruia dintre voi. De fapt asta se întâmplă în acele momente de linişte când stăm înaintea Scripturilor deschise. Vedem că Boaz i-a dat un sfat lui Rut – un sfat foarte bun şi înţelept – anume să rămână într-un anturaj bun. „Rămâi aici cu slujnicele mele”. El n-a vrut că Rut să rătăcească pe alte ogoare, iar ea i-a ascultat sfatul şi a rămas în tovărăşia persoanelor potrivite. Iată un alt factor care a contribuit la progresul spiritual rapid al acestei femei. Este o lecţie importantă pentru noi aici. S-a spus adesea că cei cu care te însoţeşti sunt ca butoanele unui lift: te pot duce în sus sau în jos. Dacă te însoţeşti cu cei nepăsători şi indiferenţi faţă de lucrurile lui Hristos (cu aceia care nu au un angajament real faţă de Domnul), unii ca aceştia nu-ţi vor fi deloc de ajutor. Nu te vor duce nicidecum în sus, ci doar în jos. Pe de altă parte, dacă te întovărăşeşti cu cei interesaţi de lucrurile divine, ei te vor îmboldi şi mai mult către acestea şi te vor trage în sus. Ioan Gură de Aur obişnuia să spună: „Eu nu sunt chemat să-mi stabilesc însoţitorii – Cuvântul lui Dumnezeu îi stabileşte pentru mine”. Făcea referire la Psalmul 119:63 – T.M., care spune: „Sunt alături de toţi cei care se tem de Tine şi de cei care păzesc îndrumările Tale”. Vedem două lucruri în acest verset: teama de Domnul şi păzirea îndrumărilor Sale. Iată criteriile după care să ne alegem anturajul. Remarcaţi că psalmistul nu spune: „Sunt alături de orice israelit din ţară”. Nici Noul Testament nu ne spune că ar trebui să ne însoţim cu orice creştin, iar asta din motiv că ne aflăm într-o vreme de ruină şi de faliment, când există mulţi creştini ce nu manifestă nici măcar un dram de interes pentru lucrurile lui Dumnezeu. Aceştia nu ne vor fi de vreun ajutor pe drumul credinţei. Ni se spune în Proverbe 5:14 că: „Puţin a lipsit să intru în tot felul de rele, în mijlocul poporului şi al adunării”. În zilele noastre nu trebuie mergi în lume pentru a intra în tot felul de rele, ci acest lucru se poate întâmpla, din nefericire, chiar în mijlocul acelora care mărturisesc Numele Domnului. Iată motivul pentru care trebuie să existe separare de rău în casa lui Dumnezeu. Cu toţii ştim că cei credincioşi trebuie să umble în separare faţă de persoanele din lume – faţă de aceia care sunt în afara casei lui Dumnezeu, însă nu toţi conştientizăm faptul că trebuie să fim separaţi de rău şi în casa lui Dumnezeu. Şi aceasta, aşa cum am spus, din cauză că această casă a lui Dumnezeu este în ruină. Citiţi 2. Timotei 2:19-22 şi veţi vedea instrucţiuni cu privire la acest lucru. Da, sunt mulţi care mărturisesc că ÎI cunosc pe Domnul, că sunt creştini, dar nu umblă cu băgare de seamă. Nu de tovărăşia lor avem noi nevoie. Am văzut că în psalmul citat deja se pomeneşte de „îndrumările” lui Dumnezeu. Acest cuvânt este folosit pentru a denota cele mai mici detalii din Lege. Cei ce păzesc îndrumările lui Dumnezeu sunt aceia care au grijă să împlinească chiar şi cele mai mici principii ale Scripturii. Cu astfel de persoane trebuie să ne însoţim. Veţi spune poate că asta va face ca drumul nostru să fie teribil de îngust. E posibil să fie aşa, însă nu există alte reguli corecte după care să ne alegem anturajul. Vedem în textul nostru că slujnicele lui Boaz aveau o singură ocupaţie: să culeagă spice. Aceasta a devenit şi ocupaţia lui Rut, astfel că ea s-a alăturat lor şi de acum toate adunau spice în urma secerătorilor. Boaz n-a vrut ca Rut să plece pe vreun alt câmp. Dacă ea ar fi plecat pe vreun alt câmp, s-ar fi aflat oricum tot în ţara lui Israel, printre cei care mărturiseau a fi poporul Domnului. Totuşi aceştia puteau avea alte obiective decât Boaz. Dacă traducem acest lucru în termenii zilelor pe care le trăim, lecţia de învăţat pentru noi este că există astăzi multe ogoare în mărturisirea creştină – şi toţi cei aflaţi pe ele mărturisesc că-L urmează pe Hristos. Însă există un singur ogor pe care Domnul ne doreşte: printre cei adunaţi pentru Numele Său. Iar cuvintele Lui către noi sunt: „Să nu te duci să culegi spice în alt camp”. Care sunt deci însoţitorii tăi? Cu cine obişnuieşti să te asociezi? Sunt aceia pe care-i interesează Scriptura şi care îşi dau silinţa să aplice în viaţă lucrurile pe care le aud la adunare/biserică? Sau sunt aceia ale căror gânduri rătăcesc departe în strângeri, sau care-şi tot pasează unii altora bileţele în timpul slujbei? Dacă cineva priveşte în adunare îi va fi foarte uşor să-i detecteze pe cei care nu sunt atenţi, căci aceştia îşi întorc continuu capul încoace şi încolo, şuşotind cu cei din jurul lor. Vasile cel Mare a făcut următoarea mărturisire: „Când eram tânăr, mă aflam cu trupul în adunare, dar cu mintea eram departe”. Ce mărturisire tristă! Am nădejdea că, dacă vă aflaţi într-o astfel de stare, Dumnezeu va lucra la inima şi la conştiinţa voastră şi vă va trezi interesul pentru lucrurile Sale.

 Acum vom trece la versetul 15 pentru a vedea încă un lucru necesar progresului în viaţa creştină, anume a nu te preocupa cu aspectele negative. „Şi când s-a sculat să culeagă spice, Boaz a poruncit slujitorilor săi: Lăsaţi-o să culeagă spice chiar şi între snopi, şi să n-o opriţi; şi chiar voi să-i scoateţi din snopi câteva spice; s-o lăsaţi să culeagă spice şi să n-o înfruntaţi”. Ea a cules spice de pe câmp, până seara, şi a bătut ce culesese; era aproape o efă de orz”. Boaz a dat o poruncă specială celor ce-i secerau câmpul. El a spus, cu alte cuvinte: „Vedeţi să scoateţi chiar voi din snopi spice pentru acest nou suflet convertit care este printre noi”. Iată un cuvânt adresat fraţilor care poartă responsabilitatea în strângerile pentru studiul Cuvântului lui Dumnezeu. Ei trebuie să aibă grijă să explice lucrurile în aşa fel încât ele să fie uşor de înţeles chiar şi pentru tineri sau pentru noii convertiţi. Nu vreau să spun că ar trebui să transformăm fiecare strângere a adunării într-una de şcoală duminicală pentru copii. Ştiu că sunt unii care cred că dacă sunt câţiva tineri în adunare totul trebuie coborât la nivelul lor elementar. Nu asta le-a cerut Boaz secerătorilor săi. Obiectivul lor principal era să secere câmpul, însă în acelaşi timp trebuiau să nu uite de culegătorii din spatele lor şi să scoată pentru ei spice din snopi, astfel încât să se aleagă şi aceştia cu ceva. Nu ne putem aştepta ca cei tineri să înţeleagă totul, dar dacă sunt atenţi, vor primi ceva. Este adevărat că noi, cei în vârstă, avem câteodată obiceiul să vorbim „prescurtat” în strângeri, lăsându-i în urmă pe ascultători. De exemplu, un frate zice: „Asta ar fi asemănător cu experienţa din Romani 7”, iar altul replică: „Da, este adevărat”. Apoi, fără să se oprească pentru a explica la ce se referă, ei trec mai departe la un alt punct. Totuşi, sunt mulţi printre ascultători care nu ştiu despre ce este vorba în acel capitol. În felul acesta, cei din adunare vor renunţa să ne mai urmărească atunci când vorbim în strângeri sau la studiu. Cei tineri, în special, vor ieşi repede de pe lungimea noastră de undă, şi asta nu e bine. Lucrul pe care vreau să-l subliniez în pasajul citat din Rut este că ea a separat boabele de pleavă după ce a cules. Boabele sunt cele care se mănâncă, în timp ce pleava nu foloseşte la nimic. Există adeseori, din nefericire, printre copiii lui Dumnezeu această pleavă: aspecte negative şi nefolositoare, în strângeri şi în afara lor. Este important deci să nu ne preocupăm cu ceea ce este negativ sau nefolositor. Această pleavă poate reprezenta discutarea greşelilor şi lipsurilor celor credincioşi, sau alte lucruri de felul acesta. Rut a avut grijă să nu ducă pleava acasă; iată o lecţie pe care trebuie s-o învăţăm şi noi. Sunt unii creştini care întotdeauna sunt preocupaţi de aspectele negative. Ei vorbesc mereu despre greşelile vreunui frate, despre diverse aspecte neplăcute, despre lipsurile celorlaţi; această manieră de comportare devine în curând foarte obositoare pentru cei din jurul lor. Dragă frate sau soră, dacă obişnuieşti să faci aşa, ia seama la următorul lucru: cei ce se ocupă cu greşelile altora, mai devreme sau mai târziu vor comite ei înşişi aceleaşi greşeli! Dacă îţi faci o hrană din astfel de chestiuni, să nu te mire faptul că nu creşti! Rut a dat dovadă de înţelepciune separând boabele de pleavă; apoi a luat doar boabele acasă. Adesea aducem în casele noastre vreo problemă sau vreo tulburare pe care am observat-o în adunare; apoi ne preocupăm cu ea. Acest lucru nu ne face niciun bine din punct de vedere spiritual. Ce important este să nu ne preocupăm cu falimentul şi cu lucrurile negative din poporul lui Dumnezeu! Bârfa, de exemplu, este un păcat în care cădem cu uşurinţă, dar pe care Dumnezeu îl urăşte foarte mult; trebuie să ne ferim să bârfim, dar în aceeaşi măsură să ne ferim şi de cei care au obiceiul să bârfească. Un proverb turcesc spune aşa: „Cel care-l bârfeşte pe altul la tine, te va bârfi şi pe tine la altul”. Nu trebuie să îngăduim să fim prinşi în astfel de preocupări. Experienţa creştină normală este să fii preocupat cu lucrurile pozitive şi cereşti, care au de-a face cu Hristos, lucruri simbolizate de acele boabe de cereale. Acestea trebuie să alcătuiască hrana noastră. În versetele 18 şi 19 vom găsi următorul lucru necesar pentru creşterea noastră spirituală: dorinţa de a împărţi altora hrană spirituală. „A luat-o şi a intrat în cetate, şi soacra ei a văzut ce culesese. Rut a scos şi rămăşiţele luate după ce se săturase şi i le-a dat. Soacra ei i-a zis: Unde ai cules astăzi spice şi unde ai muncit? Binecuvântat să fie cel ce s-a îngrijit de tine! Şi Rut a spus soacrei sale la cine muncise şi a zis: Omul la care am muncit azi se numeşte Boaz”. Lucrul pe care vreau să-l accentuez aici este că Rut a arătat dorinţa de a împărţi şi altora hrana pe care o strânsese. Ea nu a adunat hrană doar pentru nevoile ei, ci i-a făcut parte din ea şi soacrei sale. Acesta este un lucru minunat – să citeşti Scripturile şi apoi să împărţi şi altora din ceea ce Dumnezeu ţi-a dat, sau din ce ai primit din partea Lui în adunare! Iată un alt lucru care ne va ajuta să progresăm. Poate vei întreba: Cum poţi creşte dacă dai altora? Scriptura spune: „Cel ce udă pe alţii va fi el însuşi udat” (Proverbe 11:25). Sau: „Unul care dă cu mână largă ajunge mai bogat” (Proverbe 1:24). Dacă împarţim altora ceea ce avem, Dumnezeu va face o minune în vieţile noastre: vom constata că vom învăţa cu atât mai bine adevărurile pe care le împărtăşim altora. Nu ştiu cum se întâmplă acest lucru, însă pot da mărturie că este adevărat. În acest sens, hrana spirituală este exact opusă celei naturale. Dacă ai două pâini şi dai cuiva una, tu vei rămâne la rândul tău doar cu una. În sfera divină însă lucrurile stau invers. Poţi împărtăşi altora gânduri pe care le-ai primit din Cuvântul lui Dumnezeu şi nu pierzi în felul acesta nimic din ele – ba de fapt le ai într-o măsură chiar mai mare. Câştigi atunci când împărţi. Ioan Gură de Aur obişnuia să spună că înţelege cu adevărat un pasaj sau un subiect doar după ce îl predică de patru ori! Când am citit prima oară această remarcă a lui, mi-am zis: „Cum?!” Dar după ce m-am gândit mai mult la ea, cred că am înţeles-o. De aceea vă încurajez să daţi şi altora din ce aţi primit, şi veţi descoperi că astfel veţi avea o şi mai mare binecuvântare pentru sufletele voastre. Avem nevoie fiecare să răspândim către ceilalţi din ceea ce acumulăm. Acum vom trece la versetul 21 pentru următorul punct: a fi gata să te laşi corectat. „Şi Rut moabita a spus: El mi-a mai zis: Rămâi cu slujitorii mei, până vor termina de secerat. Şi Naomi a zis către nora ei Rut: Este bine, fiica mea, să ieşi cu slujnicele lui şi să nu te întâlnească cineva în alt ogor. Ea s-a ţinut dar de slujnicele lui Boaz ca să culeagă spice, până la sfârşitul seceratului orzului şi seceratului grâului. Şi locuia cu soacra ei”. Aici vedem că Rut a făcut o greşeală – câteodată este numită „greşeala lui Rut”. În versetul 8, Boaz îi spusese: „Rămâi cu slujnicele mele”. Când ea a mers acasă şi i-a spus soacrei sale ce i se întâmplase în acea zi, era aşa de emoţionată încât a făcut o confuzie. Rut a zis cam aşa: „Pe lângă faptul că m-a lăsat să strâng toată această hrană, mi-a zis de asemenea să rămân cu slujitorii lui!” Probabil că ea s-a gândit că asta era o idee bună; până la urmă, este o atracţie naturală să stai în prezenţa persoanelor de sex opus. Însă credincioasa mai bătrână, Naomi, care acum era restabilită, a zis: „Nu cred că asta ţi-a spus. Părerea mea este că ar trebui să stai cu slujnicele lui”. Apoi ni se relatează că: „Ea s-a ţinut dar de slujnicele lui Boaz”. Ceea ce vreau să scot în relief este că Rut a fost gata să se lase corectată şi a profitat de pe urma corecţiei care i s-a făcut. Iată un lucru de care avem mare nevoie: să acceptăm să fim corectaţi. Cu toţii avem nevoie să fim corectaţi câteodată, însă sunt unii cărora le vine foarte greu să accepte acest lucru. Pur şi simplu nu pot, sau nu vor, să se lase corectaţi. Nabal este un exemplu în această privinţă. El a fost descris ca fiind „un om aşa de rău încât nimeni nu îndrăzneşte să-i vorbească”. Cu toţii am întâlnit astfel de persoane şi ştim că Domnului nu-I place ca cineva să fie aşa. Cu cât înaintăm în vârstă, cu atât ne lăsăm mai greu corectaţi. Să ne aducem aminte că întotdeauna vom fi pasibili de corectare. Dacă este vorba de un anumit adevăr pe care nu l-am înţeles aşa cum trebuie, să fim gata să acceptăm lămuririle necesare fără să ne supărăm pe cel care ni le aduce. Dacă este vorba de o chestiune practică în care am greşit, trebuie de asemenea să arătăm toată bunăvoinţa în a ne lăsa corectaţi. Sunt unii care umblă pe drumul credinţei de mai mult timp decât noi, aşa cum Naomi era o credincioasă mai bătrână şi mai experimentată decât Rut; de cele mai multe ori, aceşti oameni ştiu mai bine decât noi ceea ce ne este de folos. Trebuie să fim gata să ascultăm dacă au ceva să ne spună. Rut ar fi putut să gândească: „Nu voi asculta de Naomi, căci ea a greşit cu un timp în urmă în viaţa ei”. Să nu gândim niciodată aşa, căci unii dintre cei care au căzut şi au fost ulterior restabiliţi dobândesc o anumită autoritate şi binecuvântare în ceea ce spun, chiar din pricină că au fost adânc smeriţi şi au învăţat această lecţie în întregime.

 Vom aborda acum ultimul nostru punct: practicarea judecăţii de sine. „Şi soacra ei, Naomi, i-a zis: Fiica mea, să nu-ţi caut oare un loc de odihnă, ca să fii fericită? Şi acum, Boaz, cu ale cărui slujnice ai fost, nu este el rudă cu noi? Iată, el are să vânture la noapte orzul în arie. Spală-te şi unge-te, apoi îmbracă-te cu hainele tale şi coboară-te la arie” (Rut 3:1-3). O vedem aici pe Rut care primeşte sfat de la Naomi să se spele şi să se ungă, iar apoi să se apropie de Boaz. Aceasta este o imagine a felului în care părtăşia poate fi menţinută. Trebuie să fim curaţi pentru a putea sta în prezenţa Domnului. Ştiţi cu toţii că Domnul nu poate avea comuniune cu noi dacă suntem murdari. Dacă ne-am întinat în umblarea noastră şi astfel s-a întrerupt părtăşia cu El, este nevoie să ne spălăm, adică să ne judecăm pe noi înşine. Apostolul loan spune: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept să ne ierte păcatele noastre şi să ne curăţească de orice nedreptate” (1. Ioan 1:9). Nu amânaţi mărturisirea, gândind că o puteţi face la sfârşitul săptămânii, când se vor aduna mai multe greşeli. Dacă procedaţi aşa, la acea dată păcatul comis se poate preschimba într-unui mai mare, pentru că astfel de lucruri au întotdeauna tendinţa de a se agrava. Avem nevoie deci de judecata de sine. Biblia spune: „Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecaţi”. Această judecată de sine este necesară pentru menţinerea părtăşiei. În felul acesta ne spălăm (sau, mai exact spus, Domnul ne spală – Ioan 13:8-10) şi rămânem în starea potrivită comuniunii cu El. Rezultatul important al acestei acţiuni de spălare este că Rut s-a putut apropia de Boaz. Este o imagine a lucrului de care cu toţii avem nevoie – apropierea de Hristos! Pentru progres şi creştere în viaţa creştină, acesta este un lucru esenţial. Fie ca Domnul să vă pună pe inimă să doriţi cu ardoare toate aceste elemente importante pe care le-am văzut în viaţa lui Rut. Ele constituie cu adevărat cheia unui progres rapid.

Angajamentul ferm faţă de Domnul, care implică o despărţire clară de lume.

Sârguinţa de a strânge hrană spirituală din Cuvântul lui Dumnezeu.

Necesitatea de a avea un anturaj bun.

A nu ne preocupa cu aspectele negative.

A împărţi altora din ceea ce am dobândit.

A fi gata să ne lăsăm corectaţi.

Menţinerea comuniunii prin judecata de sine.

 Acum mă voi întoarce să răspund la întrebarea pe care am pus-o la începutul acestui articol – de ce unii progresează rapid în lucrurile divine, iar alţii nu? Dacă nu creştem spiritual, singura concluzie logică ar fi că există o piedică în calea creşterii. Înseamnă că în vieţile noastre lipseşte vreunul (sau mai multe) din elementele importante care au caracterizat viaţa lui Rut. Poate că nu am rupt-o definitiv cu lumea, sau poate nu suntem îndeajuns de sârguincioşi în a strânge hrană din Cuvântul lui Dumnezeu; sau poate cei cu care ne întovărăşim sunt problema. Iată lucruri la care să gândim cu seriozitate. Dumnezeu să ne dea harul să înlăturăm neajunsul pe care-l avem, oricare ar fi el, pentru ca astfel să creştem „în harul şi în cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos”.

2. „Astfel s-a întors Naomi”:

 Israel a primit de la Dumnezeu, o ţară unde curgea lapte şi miere (Exod 3:8,17). În schimb, trebuia să-L iubească şi să-I slujească. Cu toate acestea, în timpul judecătorilor „fiecare făcea ce-i plăcea” şi slujeau idolilor (Judecători 2:11; 21:25). De aceea Dumnezeu porunceşte, cerurile se închid şi pământul nu-şi mai dă roadele (Deuteronom 11:13-17). „Foametea” pune la încercare credinţa şi dezvăluie starea inimii noastre. Trebuie să se identifice cu atenţie motivele care implică un asemenea test şi să se aştepte cu răbdare, din mâna lui Dumnezeu, eliberarea (Psalmul 33:18,19 – T.M.). În cazul în care hrana spirituală, bucuria şi puterea lipsesc, accesul la binecuvântările lui Dumnezeu, este îngrădit chiar de noi. Dar putem de asemenea, din păcate, să ne străduim să scăpăm de disciplina Domnului, dispreţuind lecţiile care El a vrut să ne înveţe. Aceasta este atitudinea lui Elimelec. El a părăsit ţara lui Dumnezeu, Betleemul lui Iuda (casa pâinii), în căutarea unei vieţi mai uşoare. A plecat împreună cu soţia lui Naomi şi cei doi fii ai lor, stabilindu-şi locuinţa în ţara Moabului, dar de cealaltă parte a Iordanului (Rut 1:1). „Moabul era netulburat din tinereţea lui şi se odihnea fără teamă pe drojdiile lui, nu era turnat dintr-un vas în altul şi nu era dus în robie”, ne este relatat în Ieremia 48:11. Elimelec ar fi vrut, probabil, să locuiască doar pentru un timp foarte scurt în ţara aceasta. Un credincios care se îndepărtează, nu caută să se conformeze imediat cu lumea, dar treptat treptat, Moabul pare din ce în ce mai atractiv pentru cei care au părăsit Canaanul. Elimelec devine locuitor al acestei ţări şi în curând moare. Noi nu avem capacitatea necesară de a măsura consecinţele cumplite ale primului pas făcut în direcţia greşită (Proverbe 14:12; Galateni 6:7). Putem observa că fiii merg mult mai departe decât părinţii pe calea neascultării. Mahlon şi Chilion, îşi iau ca soţii fete din Moab (Deuteronom 7:3). Acum, departe de poporul lui Dumnezeu, ei mai trăiesc încă alţi zece ani în Moab, după care mor şi ei la rândul lor, fără să aibă copii (Rut 1:5). Naomi rămâne singură, lipsită de soţul ei şi de copii, pe un teritoriu străin. Este greu de imaginat o situaţie mai grea ca aceasta. Dar Cel care „sprijineşte pe văduvă” va avea grijă de ea (Psalmul 146:9 – T.M. ). La momentul oportun, ea aude că Domnul şi-a vizitat poporul Său ca să-i dea pâine (Psalmul 111:5 – T.M.). Astăzi, Dumnezeu încă îşi mai trimite mesagerii, ca să vestească în toată lumea mântuirea posibilă prin lucrarea lui Hristos la cruce. Facem noi parte dintre aceia care au sufletul însetat după această veste a bucuriei? Pentru ca Dumnezeu să ne reabiliteze, trebuie să ne disociem de lucrurile lumeşti. Naomi decide să se întoarcă la poporul pe care Dumnezeu şi L-a ales (Deuteronom 7:7). Ea pleacă, chiar dacă credinţa ei este slabă. Pocăinţa noastră este adesea imperfectă, dar Dumnezeu veghează, în timp ce noi suntem încă departe (Luca 15:20), încurajând prima mişcare spre El. După care El îşi va accentua lucrarea în noi. Naomi a câştigat afecţiunea nurorilor sale, ele urmând-o. Rut şi Orpa au obţinut binecuvântarea ei (Rut 1:8) şi sunt dispuse să aibă grijă de ea. Perspectivele viitorului care se deschid pentru cele două nurori, sunt diferite faţă de cele ale lui Naomi. De fapt, aceasta se întoarce în ţară, la casa şi la Dumnezeul ei, pe când Rut şi Orpa sunt nevoite să-şi părăsească familiile, prietenii şi … idolii lor, pentru a merge la un popor pe care nu îl ştiau (Rut 2:11). Ce poate fi mai mult: un popor ostil Moabului cu care nu ar trebui să se alieze prin căsătorie, conform legii (Deut 23:3). Va avea Naomi totuşi ocazia să le încurajeze să vină cu credinţă, să se adăpostească sub aripile Dumnezeului lui Israel? (Rut 2:12). Putem spera, dar ea a rătăcit prea mult timp, ea încă este slăbită şi probabil îi este ruşine să se întoarcă însoţită de femeile moabite. Nu vor fi ele o reamintire constantă a greşelilor din trecut? Cu siguranţă i-ar fi mai uşor să se întoarcă la Betleem singură. Apoi Naomi le dă un sărut de adio şi le încurajează să se întoarcă: „Întoarceţi-vă”(Rut 1:8,11,12,15) ,„fiecare la casa mamei ei!” şi pentru a le convinge, ea chiar le spune că au tot interesul de a rămâne în Moab. Este trist să vezi cum un credincios vorbeşte doar de munca sau afacerea lui. Gândurile lui Naomi nu se ridicau mai presus de viaţa prezentă. Ocupaţi cu lucruri pământeşti, fără comuniune reală cu Dumnezeu, suntem un obstacol pentru cei care vor să se apropie de Domnul. Cum poate crede Naomi că Domnul va găsi odihnă pentru Orpa şi Rut, fiecare în casa unui soţ … idolatru? Totul este doar confuzie; departe de Dumnezeu, vom pierde discernământul spiritual. Frământată de gânduri contradictorii, Naomi merge mai departe şi spune: „sunt mult mai amărâtă decât voi, pentru că mâna Domnului s-a întins împotriva mea.” (Rut 1:13). Ea nu poate să vada dincolo de toate aceste probleme dragostea şi harul care lucrează pentru a o reabilita. Dar în suveranitatea Lui, Dumnezeu se va folosi de răceala spirituală a lui Naomi, pentru a arăta adevărata stare a lui Rut şi Orpa. Ele sunt la o răscruce, confruntându-se cu cea mai mare decizie din viaţa lor. De alegerea lor, va depinde după câte se pare soarta lor veşnică (Deut 30:19). Ambele au sentimente puternice. Ele plâng (Rut 1:9,14) şi împreună declară: „Nu; noi vom merge cu tine la poporul tău” (Rut 1:10). Dar curând Orpa, sensibilizată de argumentele soacrei sale, o sărută şi se întoarce la zeii ei în ţara umbrei morţii (Iov 10:21). Betleem a fost în perpectivă, dar cel care i-a umplut inima a fost Moab. În schimb, Rut se ataşează de Naomi, care tot insistă ca ea să-şi urmeze cumnata. Răspunsul lui Rut face să-i strălucească credinţa. Dând totul uitării, ea se încrede în Dumnezeul viu şi adevărat. Văzând determinarea sa, Naomi n-a mai stăruit. Dragostea dezbină dar şi uneşte. Acum, ele au o speranţă comună şi împreună vor merge la Betleem. Rut este ajutorul valoros pe care Dumnezeu i-l acordă lui Naomi. Dumnezeu, astfel, veghează asupra acestei văduve. Intrarea lor în oraş provoacă o emoţie puternică. Femeile ziceau: „Naomi este aceasta? Cum s-a schimbat! … şi fiecare se întreba: Unde sunt deci ai săi? Ce este cu străina aceasta care o însoţeşte? Fără îndoială suntem fericiţi să o revedem după atâţia ani de absenţă, dar trebuie scos în evidenţă că ea şi-a pierdut soţul şi fii. Este doar o văduvă săracă.” Cum îi primim pe cei pe care Dumnezeu îi aduce? Suntem gata să le arătăm această simpatie profundă, care va încălzi sentimentele lor pentru Domnul? Nu sunt ele cumva, uneori, mai degrabă o curiozitate morbidă, fără iubire adevărată? Aveţi grijă la cuvintele uşuratice şi care taie ca o sabie (Prov 12:16-25). Nu adăugaţi la durere şi suferinţă. Aplicaţi adevăratul balsam de Galaad (Ier 8:22). „Astfel s-a întors Naomi” (Rut 1:22). Ca şi Iov, ea nu realizează lucrarea pe care o face Dumnezeu (Iov 23:13). „Ziceţi-mi Mara” le spunea ea celor din jur, „căci Cel Atotputernic m-a umplut de amărăciune” (Rut 1:20). Pentru a ne justifica depărtarea noastră, suntem prompţi în a invoca circumstanţele nefavorabile, neînţelegerile sau delăsarea prietenilor noştri. Naomi nu caută să se dezvinovăţească şi recunoaşte că face parte din Betleem. Ea înţelege de asemenea că Domnul este cel care a adus-o înapoi. Nimeni nu s-ar putea întoarce fără intervenţia puternică a lui Dumnezeu. Ea se întoarce într-un loc gol, iar orice disciplină deocamdată pare o pricină de întristare, şi nu de bucurie (Evrei 12:11). Dar cheia este de a fi acolo unde Domnul îşi revarsă binecuvântările. Era începutul secerişului orzului, prima recoltă a anului, imediat dupa Paşti.Vor mai urma şi altele chiar mai bogate şi Dumnezeu va face să se umple de bucurie inima văduvei (Iov 29:13). Curând, Naomi va recunoaşte că niciodată nu a încetat să fie obiectul atenţiei Lui. Dumnezeu care face dreptate orfanului şi văduvei, care iubeşte pe străin şi-i dă hrană şi îmbrăcăminte, a lăsat instrucţiuni în acest sens (Deut 10:18; Lev 23:22). În continuare, Rut în sărăcia ei, este gata să culeagă spice, de la cel la care ea va căpăta trecere. Dar mai întâi ea, umilă şi supusă, cere încuviinţarea din partea lui Naomi, căci ea îi recunoştea experienţa. De câte greşeli şi întristări am putea fi scutiţi dacă ştim să ascultăm pe fraţii şi surorile noastre mai în vârstă! (1. Petru 5:5). Naomi o încurajează : „Du-te fiica mea”. Să-i sprijinim pe cei care sunt la început de drum, pe calea credinţei (1. Timotei 4:12). Condusă de braţul sigur al lui Dumnezeu, Rut ajunge în contact cu Boaz. Acest om puternic şi bogat, este o imagine a lui Hristos. Plin de har, el vorbeşte inimii acestei străine şi o alină (Exod 23:9). La prânz, el o invită să se apropie şi să mănânce. Fericită, ea lucrează apoi toată ziua, neobosită, „chiar şi printre snopi” (Rut 2:15). Boaz a dat ordine slugilor sale cu privire la aceasta. Acum, ea nu va merge să culeaga într-un alt ogor ci se va ţine de slugile lui Boaz. Seara, după ce a bătut spicele culese, îi rămâne o efă de orz, hrană suficientă pentru zece zile. Obosită dar fericită, ea se întoarce în cetate şi cu inima plină de bucurie, a scos rămăşiţele de la prânz şi i le-a dat soacrei sale. Un culegător, de obicei, este departe de a beneficia de o asemenea abundenţă. Surprinsă, Naomi o întreabă: „Unde ai cules astăzi spice şi unde ai lucrat ?”. O întrebare foarte serioasă pentru fiecare dintre noi. Am cules noi astăzi din Scriptură ceea ce poate să ne hrănească sufletul cu Hristos? (Deut 8:3). Putem noi apoi să împărtăşim cu alţii? (Neemia 8:10). Rut îi povesteşte pe ogorul cui a lucrat, vorbind despre cel pe care a apucat să-l cunoască, despre Boaz al cărui nume înseamnă „în el este puterea”. Atunci, duhul lui Naomi a reînviat, la fel ca şi cel al lui Iacov când a văzut carele trimise de Iosif (Geneza 45 :27). Ea recunoaşte mâna lui Dumnezeu şi exclamă: „Să fie binecuvântat de Domnul, care este plin de îndurare …” (Rut 2:20). Lauda regăsita este semnul restabilirii (Psalmul 51:12,15 – T.M.). Acum, maturizată prin suferinţe, Naomi o va învăţa pe Rut numai de bine (Tit 2:3,4). Şi în primul rând, ea dezvăluie caracterul frumos al lui Boaz. Acesta este o rudă apropiată, unul din cei ce „au drept de răscumpărare.” De fapt, va deveni în curând evident că acesta este singurul, ca şi Hristos, care poate şi vrea să răscumpere. Cuvintele lui Boaz sunt întipărite în inima lui Rut. Ea adaugă : „El mi-a mai zis: Rămâi cu slugile mele până vor isprăvi de secerat.” Desigur, ea a trebuit să le urmeze îndeaproape pentru a culege spicele lăsate să cadă intenţionat, la porunca lui Boaz (Rut 2:15). Dar Naomi care veghează cu afecţiune asupra reputaţiei lui Rut (Rut 3:11) a aprobat, fără să vrea, alte afirmaţii ale lui Boaz (Rut 2:8) zicând: „Este bine, fiica mea, să ieşi cu slujnicele lui şi să nu te întâlnească cineva în alt ogor” (Rut 2:22). Mai târziu, Boaz va putea să-i spună lui Rut, ca unul care i-a urmărit comportamentul: „Această faptă de pe urmă mărturiseşte şi mai mult pentru tine decât cea dintâi” (Rut 1:8; 2:11), „că n-ai umblat după tineri, săraci sau bogaţi” (Rut 3:10). Chiar şi astăzi, într-o lume în care domneşte haosul, adevărata cale pentru o tânără creştină este de a rămâne acolo unde drepturile şi autoritatea Domnului sunt recunoscute, căutând compania celor ce se tem de El (Psalmul 119:63 – T.M.) şi păstrând o atitudine modestă şi rezervată faţă de tineri. Au trecut săptămâni şi recolta de grâu a urmat celei de orz. O regăsim din nou pe Rut, mereu activă, ataşată de soacra ei şi locuind împreună. Naomi, însufleţită de duhul dragostei, s-a uitat complet pe sine pentru binele nurorii sale. „Fiica mea” a zis ea, „aş vrea să-ţi dau un loc de odihnă, ca să fii fericită”. Apostolul Pavel, de asemenea, căuta mai întâi folosul spiritual al copiilor săi în Hristos (2. Corinteni 12:14,15). Egoismul ne împinge întotdeauna să căutăm propriul folos; este acest gând alungat din viaţa noastră? Dacă dragostea lui Dumnezeu ne umple inimile, vom merge pe urmele Celui care nu a căutat să-şi placă Lui Însuşi (Romani 15:3). Unde putem găsi un adăpost mai bun (cuvântul este tradus în sensul de odihnă) dacă nu lângă Hristos, pe care Boaz Îl întruchipează? Naomi nu-şi poate imagina nicidecum că Rut şi-ar putea găsi odihna în lume (Rut 1:9). Ea ştie că Boaz va vântura în această noapte pentru a-şi umple hambarele. Grâul va trebui separat de neghină. Recolta este peste aşteptări, inima lui este veselă (Isaia 9:3). Bunătatea pe care o degajă Rut, o încurajează pe Naomi să profite de oportunitate. Bazându-se cu îndrazneală pe Scriptură (Levitic 25:25; Deut 25:5-10), ea speră că o va răscumpăra pe Rut, chiar dacă într-adevăr nu este necesar sa facă acest lucru. Ea o încurajează pe nora ei la acest act delicat. Nu este el rudă cu noi? (Rut 3:2). Da, chiar este, dar este un prieten care ţine mai mult la tine decât un frate (Proverbe 18:24). Naomi a primit inteligenţă spirituală, ea fiind în măsură de a o îndruma pe Rut, cum să se pregătească cu atenţie pentru o astfel de întâlnire: „Spală-te şi unge-te, apoi îmbracă-te cu hainele tale” (Rut 3:3). Credinciosul trebuie să se lase purificat de Cuvânt, având grija de a nu întrista Duhul Sfânt care locuieşte în el şi umblând în dreptate. Comuniunea cu Domnul cere acest preţ. Rut este pregătită să asculte şi se supune (Rut 3:5,6). Calea către Boaz îi este trasată cu precizie: „Coboară-te la arie … însemnează-ţi locul unde se culcă … te vei culca la picioarele lui”. Iar Naomi îşi arată încrederea pe care o are în Boaz: „Şi el însuşi îţi va spune ce să faci”. Am răspuns noi Domnului, precum a răspuns Rut lui Naomi: „Voi face tot ce ai spus”? Suntem noi gata să mergem pe această cale care coboară? Suntem pregătiţi să descoperim lucrările Domnului aici pe pământ? Un singur lucru este necesar şi îndeajuns privind ca un întreg, să stăm la picioarele Lui şi să Îi ascultăm glasul. În miez de noapte, Rut găseşte de cuviinţă să-i vorbească lui Boaz, folosind cuvinte potrivite: „Eu sunt Rut, slujnica ta … tu ai dreptul de răscumpărare”. El o ascultă cu atenţie şi acceptă rolul de răscumpărător. Ca dovadă vizibilă, îi face un favor de nerefuzat: înainte de plecare, el îi răspunde nevoilor sale dar şi celor ale lui Naomi, dăruindu-i şase măsuri de orz pe care Rut le va transporta în mantaua ei. Astfel, Rut nu se va întoarce cu mâna goală la soacra ei. „Tu eşti, fiica mea?”, întreabă Naomi (Rut 3:16). Condusă de un interes profund şi totodată afectuos, ea doreşte să ştie dacă Rut a găsit pacea. Cu bucurie negrăită, „Rut i-a istorisit tot ce-i făcuse omul acela”. Îi mai rămâne ei ceva de făcut acum? Naomi, având experienţa încercărilor prin care trecuse (Psalmul 119:67,68 – T.M.), o sfătuieşte să nu se îngrijoreze (Psalmul 37:5-7 – T.M.). „Fii liniştită, fiica mea …” De multe ori ne îngrijorăm inutil (Psalmul 42:5 – T.M.). Nu este totul acum, în mâinile lui Boaz? Până şi Naomi afirmă: „căci omul acesta nu va avea odihnă până nu va sfârşi lucrul chiar astăzi” (Rut 3:18). De unde vine toată această grabă? Vine din dragostea lui pentru Rut. Mult mai presus decât Boaz, incomparabil cu cineva sau ceva, din cauza dragostei pe care a avut-o şi o are pentru noi, „El a suferit crucea şi a dispreţuit ruşinea”. Ce mister! Hristos a iubit Adunarea/Biserica şi S-a dat pentru ea. Acum, El aşteaptă cu nerăbdare ziua când se va întoarce şi Îşi va lua mireasa (1. Tesaloniceni 3:5). Legea nu i-a dat nicio speranţă lui Rut să intre în obştea Domnului. Doar harul a putut interveni şi ea străluceşte pentru Boaz. El o răscumpără pe Rut şi moştenirea lui Elimelec. Ea a devenit soţia lui. Domnul o binecuvântează să aibă un fiu care va fi bunicul lui David (Rut 4:21,22; Matei 1:6). Acesta îşi are locul în genealogia Domnului aici jos pe pământ. „Vei uita ruşinea tinereţii tale şi nu-ţi vei mai aduce aminte de văduvia ta” (Isaia 54:4). Această promisiune divină se referă la Israelul restaurat, dar este valabilă de asemenea şi pentru Naomi la sfârşitul cărţii Rut. În final ea va putea declara ca şi Iov: „Mi s-au dus zilele, mi s-au nimicit planurile, planurile acelea făcute cu atâta iubire în inima mea …” (Iov 17:11). Domnul este milostiv şi îndurător cu cel care vine la El (Ieremia 4:1; Iacov 5:11). La sfârşitul cărţii, încă se vorbeşte mai mult de Naomi decât de Rut. În îndurarea Lui, Dumnezeu răspunde la mulţumirile şi laudele din partea celor care-L caută din toată inima (Ieremia 30:19). Femeile îi spuneau lui Naomi: „Binecuvântat să fie Domnul, care nu te-a lăsat lipsită azi de un bărbat … copilul acesta îţi va înviora sufletul … căci l-a născut nora ta, care te iubeşte”. Dreptul de răscumpărare care i-a aparţinut lui Boaz a fost transferat către Obed. Femeile au înţeles că acest copil va avea locul său în îndeplinirea planului de răscumpărare pe care Dumnezeu l-a rezervat pentru poporul Său. Moştenirea, preţioasă în inima fiecărui credincios, va fi bine conservată (Psalmul 16:6 – T.M.; 1. Petru 1:4). Naomi a luat copilul, l-a ţinut în braţe şi s-a îngrijit de el. Este numit Obed, „cel care slujeşte”. Vecinii spuneau: „Un fiu s-a născut Naomei!”; acesta va fi pentru ea, de la Dumnezeu, restauratorul care-i va înviora sufletul şi va fi sprijinul bătrâneţilor sale (Rut 4:15-17). Deja acest nou-născut, pe care-l strânge la piept, a devenit bucuria şi consolarea ei. Semnificaţia spirituală a acestei scene nu trebuie să ne scape. Acest copil trebuie să ne îndrepte privirile către Cel care încoroneaza această linie, „născut din femeie, născut sub lege”. „Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii …” (Isaia 9:6). Israel, omul în general, a fost necredincios. Dar Robul perfect, vestit de profeţi, venit din Cer, a făcut toată voia lui Dumnezeu până la cruce. Boaz este portretul Mântuitorului nostru iubit. Din partea Lui, în ciuda stării noastre degradate, am primit toate, ca Rut şi Naomi, şi har dupa har.

REMEMBER – PARABOLELE DOMNULUI IISUS

PARTEA ÎNTÂI:

1.LUMINA LUMII:

   MATEI 5:14-16: „Voi sunteți lumina lumii. O cetate situată pe un munte nu poate să rămână ascunsă. Și oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub baniță, ci în sfeșnic; și luminează tuturor celor ce sunt în casă. Tot așa să lumineze și lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre drepte și să preamărească pe Tatăl vostru care este în ceruri.”

  În Scripturi lumina este folosită ca simbol al puterii luminătoare a Duhului Sfânt. Acesta este simbolizat nu numai prin uleiul cu care erau unși preoții și care reprezintă puterea interioară a Duhului, ci și prin lumina sfeșnicului de aur care stătea în Sfânta. După ce am fost favorizați cu o cunoștință a Adevărului și ne-am consacrat, Domnul ne-a acceptat consacrarea și ne-a dat Duh Sfânt, care a devenit puterea luminătoare a inimii noastre. Tot timpul Veacului Evanghelic Biserica a fost lumina lumii. Domnul nostru a dat de înțeles că este adevărat acest lucru când le-a spus ucenicilor într-o împrejurare: „Voi sunteți lumina lumii”. Matei 5:14. Când fiecare ajunge să cunoască pentru sine după ce a primit Duhul Sfânt, acesta este autorizat să învețe pe alții ceea ce a învățat pentru sine. Astfel toți putem fi învățați de Dumnezeu și folosiți pentru a învăța pe alții, pe măsură ce învățăm lecțiile și le aplicăm inimilor noastre.  Fiecare creștin individual trebuie să lase lumina sa să strălucească înaintea oamenilor, iar  Biserica în ansamblu este ca o cetate pe un munte, care nu poate fi ascunsă. Așa cum o lampă n-ar fi folositoare dacă am acoperi-o cu o baniță, ci lumina ei s-ar stinge, tot așa este și cu biserica, în mod individual și colectiv. Dacă lumina nu va străluci, aceasta se va stinge repede. Toți care sunt în casa credinței și fac parte din ea, trebuie să fie în stare să vadă strălucirea luminii Duhului în fiecare membru al bisericii adevărate. Toți membrii Bisericii trebuie să lase să strălucească lumina lor înaintea oamenilor, pentru ca mulți să poată vedea faptele lor bune, asemănarea lor în caracter cu Domnul, și să preamărească pe Tatăl ceresc. 

2. PAIUL ȘI BÂRNA:

  MATEI 7:3-5: „De ce vezi tu paiul care este în ochiul fratelui tău și nu zărești bârna care este în ochiul tău? Sau, cum zici fratelui tău: Lasă-mă să scot paiul din ochiul tău, și iată, tu ai o bârnă în ochiul tău? Fățarnicule, scoate întâi bârna din ochiul tău și atunci vei vedea clar să scoți paiul din ochiul fratelui tău”.

  Domnul nostru sugerează că, aceia care tot timpul găsesc vină la frații de credință  care, asemenea lor caută să umble pe calea îngustă, – care nu pot vedea niciodată eforturile nobile ale fraților de a-L copia pe Domnul, ci tot timpul se agață de ei, sunt tocmai cei care au cele mai mari greșeli în ei înșiși -, lipsă de iubire. Exagerarea din cuvintele Domnului nostru, de mustrare a acestei clase, pare să sugereze o urmă de sarcasm, pentru că practic El spune: De ce te uiți la semenul tău care este deranjat de un firicel de praf din ochiul său, în timp ce tu ai o bârnă întreagă în ochiul tău? Toți frații sunt mai mult sau mai puțin deranjați de greutăți de un fel sau altul, de slăbiciuni ale cărnii – fiindcă toți au comoara noii naturi în vase de pământ imperfecte – deteriorate prin păcatul originar. „Nu este niciun om drept, nici unul măcar.” Totuși frații, a căror inimi sunt pline de iubire, chiar dacă au praf în ochiul credinței lor, sau în discernământul intelectual sau spiritual, și poate au și atele la mâini, care le afectează toate faptele vieții și fac lucrarea lor imperfectă, și chiar dacă mulți dintre ei au atele la picioare, așa încât mersul lor în niciun caz nu este perfect, așa cum ar dori ei – totuși dacă au spiritul credinței, al iubirii și al simpatiei, Duhull lui Hristos, ei sunt ai Lui și cu mult mai plăcuți Lui decât ar putea fi alții care sunt lipsiți de spiritul iubirii și simpatiei, și care, prin urmare, în această pildă sunt reprezentați cu totul pervertiți în judecata lor față de alții, fiindcă au atât de puțin din Duhul Domnului și atât de mult din duhul adversarului – „acuzatorul fraților noștri”. Pe această clasă neiubitoare, găsitoare de greșeli, acuzatoare de frați, Domnul îi numește fățarnici. De ce? Fiindcă în găsirea de greșeli la alții, ei vreau, în mod evident, să sugereze că ei înșiși nu sunt atinși de aceeași boală a păcatului; evident ei doresc să dea impresia că sunt sfinți, și deoarece în inima lor știu că nu este adevărat și că au multe eșecuri, multe imperfecțiuni – de aceea cursul lor este fățarnic, fals, înșelător, neplăcut lui Dumnezeu. Pretenția lor că, găsirea de greșeli este determinată de iubire față de cel care greșește și ură față de păcat, este înșelătoare și fățarnică, după cum arată clar cuvintele Domnului nostru. Altfel ei ar găsi mult de făcut în a urî, a condamna și a se război cu propriile lor păcate și slăbiciuni – scoțându-și bârnele lor de îngâmfare și fățărnicie. Experiențele astfel câștigate îi fac foarte sensibili, îndurători și iubitori în ajutorul pe care-l dau altora.

  Toți frații/creștinii adevărați trebuie să privească atent această imagine înfățișată de Domnul, și să observe bine dacă au sau nu vreuna din aceste dispoziții rele în inimă – găsire de greșeli, sâcâială, critică aspră și învinuire – diferite grade ale aceleiași greșeli. Dacă află vreo urmă a unei astfel de „bârne” a lipsei de iubire și îngâmfare în ochiul lor spiritual, să meargă imediat la marele Medic și s-o stârpească de tot, pentru ca astfel să poată deveni repede ajutoare blânde, compătimitoare pentru frați, și să fie pregătiți ca medici și chirurgi de succes pentru marea lucrare a Veacului Milenar – pentru deschiderea blândă și compătimitoare a ochilor orbi ai omenirii și pentru vindecarea tuturor rănilor păcatului.  

3. POARTA STRÂMTĂ ȘI CALEA ÎNGUSTĂ, POARTA LARGĂ ȘI CALEA LATĂ:

  MATEI 7:13, 14: „Intrați pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pieire și mulți sunt cei care intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viață și puțini sunt cei care o află.”

  Calea cea lată spre pierzare este numită astfel pentru că este cea mai ușoară pentru rasa umană degenerată. Ca păcătos condamnat la nimicire, Adam (și specia reprezentată în el) a pornit pe acest drum cu șase mii de ani (conform unor bibliști) în urmă și după nouă sute treizeci de ani a ajuns la sfârsitul lui – nimicirea. Pe măsură ce anii și secolele s-au scurs, cărarea în jos a devenit tot mai bătătorită și rasa a mers tot mai rapid spre nimicire, calea devenind zilnic tot mai sticloasă, noroioasă și alunecoasă datorită păcatului. De șase mii de ani rasa a urmat constant calea lată, în jos. Numai puțini, comparativ, au încercat să-și schimbe mersul și să-și refacă pașii. De fapt, să-și refacă toți pașii și să ajungă la perfecțiunea originară a fost imposibil, deși efortul unora de a face aceasta a fost lăudabil și nu fără rezultate binefăcătoare. De șase mii de ani păcatul și moartea au domnit necruțător peste omenire și au împins-o pe această cale lată spre nimicire. Deși prin Evanghelie a fost adusă la lumină o cale de scăpare de pe calea lată care duce la nimicire, marea masă a omenirii nu dau atenție veștii bune, pentru că sunt degradați de păcat și orbiți de Adversar. Celor care acceptă acum cu recunoștință făgăduința vieții, restabilirea la existența umană prin Hristos, le este arătată o cale nouă care a fost deschisă, prin care credincioșii consacrați pot trece dincolo de natura umană și pot fi schimbați la o natură mai înaltă – cea spirituală. Această cale nouă „pe care El ne-a deschis-o” nouă – preoțimii împărătești (Evrei 10:20) – a fost numită de Domnul nostru „Calea cea îngustă care duce la viață”. Învățătorul nostru ne spune că din cauza îngustimii acestei căi mulți preferă să rămână pe drumul lat spre nimicire. „Ce strâmtă și dificilă este poarta și ce îngustă este calea care duce la viață, și puțini sunt care o află!”  Viața este un termen larg și cuprinzător, dar aici Domnul nostru îl folosește cu referire la cea mai înaltă formă de viață, aparținând naturii divine – nemurirea – premiul pentru care El ne-a invitat să alergăm.  Din alte scripturi aflăm că răsplata promisă celor care merg pe calea îngustă este „firea dumnezeiască” – viața inerentă, viața în acel grad superlativ pe care numai natura divină o poate avea.

  Deși conduce la viață, la nemurire, calea îngustă ar putea fi numită o cale a morții, deoarece premiul ei se câstigă prin sacrificiul naturii umane chiar până la moarte. Este calea îngustă a morții spre viață. Fiind socotiți liberi de vina adamică și de pedeapsa cu moartea, consacrații își predau voluntar sau își sacrifică acele drepturi umane, socotite ca ale lor, pe care la timpul cuvenit le-ar fi primit împreună cu lumea în general. După cum „Omul Hristos Iisus” Și-a dat sau Și-a sacrificat viața pentru lume, tot așa aceștia devin sacrificatori împreună cu El. Nu fiindcă sacrificiul Lui a fost insuficient și era nevoie și de altele, dar, deși sacrificiul Lui este cu totul îndestulător, acestora li se permite să servească și să sufere cu El pentru a deveni mireasa și moștenitori împreună cu El. Așadar, în timp ce lumea este sub condamnarea la moarte și moare cu Adam, această „turma mică”, prin procesul socotirii credinței și prin sacrificiu, deja descrise, se spune că moare cu Hristos. Ei se sacrifică și mor cu El ca ființe umane, pentru a deveni părtași cu El la natura și la gloriile divine; deoarece credem că dacă murim împreună cu El, vom și trăi împreună cu El. Dacă suferim împreună cu El, vom fi și glorificați împreună cu El. Romani 8:17 și 2 Timotei 2:11, 12.  

4. PROROCI MINCINOȘI:

  MATEI 7:15-20: „Păziți-vă de proroci mincinoși, care vin la voi îmbrăcați în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt lupi răpitori. Îi veți cunoaște după roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Tot așa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele. Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune. Orice pom care nu face roade bune este tăiat și aruncat în foc. Așa că după roadele lor îi veți cunoaște.”

   Prevenirea pare să implice ideea de înșelare – de umblare ca oile, umblând printre oi și prezentându-se a fi oi, purtând haine de oi, dar nefiind niciodată oi adevărate. Obiectivul intrării lor în turmă este egoist, influența lor este aceea a unui lup printre oi. Un lup îngrijorează oile – intenția lui este să le omoare, să le sugă sângele. Astfel pare să fie o clasă care, fără niciun motiv imaginabil, strică adevărul, făcând rău turmei, stârnind argumente care pun în confuzie turma, distrugându-le ca Noi Creaturi și târându-le la moarte. Se pare că a existat și există o astfel de clasă de-a lungul întregii epoci evanghelice. În timp ce Scripturile interzic poporului lui Dumnezeu să se judece unul pe altul, ele ne recomandă un alt fel de judecată. Noi nu trebuie să judecăm în sensul de a condamna, a da sentințe etc., celor care pretind a fi onești, sinceri, reverențioși, numai pentru că ei se deosebesc de ceea ce noi ne-am aștepta; Dumnezeu le cunoaște inimile și fiecare servitor trebuie să stea înaintea Învățătorului său sau să cadă în cele din urmă. Dar deși nu condamnăm inima, trebuie să judecăm conduita exterioară. Pilda pe care o dă Domnul nostru în această lecție cu privire la adunarea strugurilor din tufe de mărăcini ilustrează acest punct.  Poporul lui Dumnezeu este asemănat cu o viță de vie, care nu produce spini, ci ciorchini de rod savuros. Omenirea în general este asemănată cu mărăcinii, gata să zgârie, să sfâșie, să vatăme, la cea mai mică provocare, și se susține numai pe sine, neaducând rodul care va fi o binecuvântare pentru alții. Noi trebuie să facem deosebire între aceste caractere și poporul lui Dumnezeu: „După roadele lor îi veți cunoaște”. Este de aceea inutil ca un om să ne spună că el și-a dat inima Domnului în deplinătatea consacrării și că a primit influențele sfințitoare ale Duhuluii Sfânt, și totuși îl găsim bucurându-se în păcat, având plăcere în inechitate, nedreptate, egoism și un curs al vieții păgubitor semenilor lui. Dacă inima lui ar fi schimbată, rezultatele ar fi vizibile în viața sa zilnică, deoarece „din plinătatea inimii vorbește gura”. Domnul nostru spune: „După roadele lor îi veți cunoaște”. El ilustrează aceasta sugerând că nu se pot aștepta struguri de la spini, nici smochine de la mărăcini, deși se spune că există un spin în Palestina pe care crește un fruct ce seamănă cumva cu strugurii și un fel de mărăcine ce are măciulie ce seamănă cu smochinele. Cu toate acestea, nimeni nu a fost în pericol de a fi indus în eroare de acestea, și nici vreunul din poporul Domnului să nu se îndoiască în privința caracterului și a roadelor vieții celor care sunt urmașii lui Hristos. Gândul este că poporul adevărat al Domnului este de așa fel, că roada vieților lui este hrănitoare și împrospătătoare pentru toți care au tovărășie cu el. Pe de altă parte, sunt persoane, care asemenea spinilor, întotdeauna împrăștie semințe, care vor cauza tulburare – doctrine false, presupuneri rele și erori; și sunt unii care asemenea mărăcinilor, în loc să aducă fructe împrospătătoare se întind continuu, ca să împiedice, să irite, să deranjeze, să necăjească, să distrugă, să-i strice pe cei cu care vin în legătură. Sugestia clară este că poporul Domnului ar trebui să aibă dificultate mică în a distinge între învățătorii falși care i-ar înșela și păstorii subordonați care cu bucurie își pun viețile în serviciul turmei. O clasă în continuu face necaz, care compromite, distruge. Cealaltă clasă ajută, construiește, consolidează, este făcătoare de pace.

   Domnul nostru dă o altă ilustrație mai puternică – punând în contrast, un pom sănătos cu unul bolnav sau rău, un creștin sănătos prin contrast cu unul fals și înșelat. El declară că un pom sănătos aduce roade bune, iar pomul rău sau bolnav roade nedorite, roade rele. Așa cum avem această mărturie în natură – merele sănătoase provin din merii buni, care sunt sănătoși. Cele deformate, cu viermi, care nu ne plac provin din pomi care sunt bolnavi, subnutriți, neîngrijiți, necurățați, atacați de viermi, etc. În această ilustrație Domnul nostru pare să se refere la faptul că cei care sunt ucenicii Săi sănătoși și destul de potriviți la început pot deveni răi, pot să-și piardă puterea spirituală și rodnicia – grija lor. Lipsa hranei în sol va duce la boala pomului, la distrugerea lui. La fel creștinul care ar trebui să crească în cunoștință, este amenințat cu a scădea în spiritualitate, dacă nu are hrană spirituală bună. Așa cum pomul fără curățare ar dezvolta lăstari care l-ar strica și în cele din urmă ar distruge rodnicia, așa creștinul are nevoie de disciplină, curățare, ca să poată dezvolta caracterul și roadele Duhului. Tatăl nostru ceresc este un mare gospodar și ne-a promis o grijă potrivită, cu toate că nu este exact cu noi, așa cum este cu pomii; din cauza înzestrării noastre mai înalte, a calității particulare de asemănare cu Dumnezeu, El se ocupă de noi diferit. Într-o măsură considerabilă este datoria noastră să hotărâm ce hrană vom avea. Domnul ne oferă pământul bun al Adevărului, ploaia împrospătătoare a îndurării și hrana promisiunilor scumpe, dar este dreptul de a alege pentru fiecare din poporul Său, să le folosească și astfel să crească în îndurare, cunoștință și iubire. Așadar, noi nu-L putem mustra pe Gospodar, dacă nu ne atingem scopul și suntem neroditori din lipsă de hrană. Niciuna din bunele Lui promisiuni nu pot lipsi; orice slăbiciune poate fi în noi înșine. La fel este cu ideea curățării – Domnul va trimite pedepse, încercări, greutăți; dar cu voința noastră independentă este posibil să le depășim sau să cădem, să nu reușim să corectăm slăbiciunile, lipsurile și ceea ce a dezvoltat natura noastră. Este posibil, totuși, ca în ciuda faptului de a fi primit tot ceea ce am dezvoltat sau curățat, să ne punem afecțiunea, în case, pământuri sau prieteni pământești, obiecte sau indivizi, care asemenea lăstarilor din ilustrație ne-ar trage vitalitatea și să împiedice aducerea roadelor acceptabile. Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul stricat sau putred nu poate aduce roade bune. În timp ce fiecare din poporul Domnului trebuie să se examineze pe sine însuși în față oglinzii Cuvântului lui Dumnezeu pentru a observa caracterul său propriu, dispoziția sa dacă este sau nu este asemenea standardului divin, totuși în această problemă a deciziei în privința rodului, dacă este bun sau rău, fiecare din poporul Domnului este chemat să folosească bunul simț în ce-i privește pe alții, cât și pentru el însuși – care sunt rezultatele, roadele, mărturia vieții mele și care este roada, rezultatele fraților mei, a vecinilor. Înștiințarea Domnului este că aceste teste sunt aplicabile în mod special la acei care ar fi conducătorii turmei Sale. Ei toți vor fi exemple, purtători ai rodului bun și aceste roade bune vor fi văzute ca un test al caracterului bun – un caracter în deplină armonie cu Domnul. Adevărat, toți suntem imperfecți și cu cele mai bune intenții noi nu putem face ceea ce am vrea, dar cei mai slabi dintre frații Domnului trebuie să aducă unele roade, pe care ceilalți frați le pot observa și aceste roade să fie aprobate de frați, în conformitate cu standardul divin, adică nu ale trupului, ci ale spiritului, ale voinței, ale intenției. Așadar, fiecare copil adevărat al lui Dumnezeu se va manifesta înaintea fraților și înaintea lumii, cinstit, credincios în ce privește intenția, cu o inimă, minte, voință consacrate, care vor căuta în toate lucrurile să facă voința Tatălui din Cer.

5. CINE VA INTRA ÎN ÎMPĂRĂȚIA CERURILOR?

  MATEI 7:21-23: „Nu orișicine-Mi zice: Doamne, Doamne! va intra în împărăția Cerurilor, ci cel care face voia Tatălui Meu care este în Ceruri. Mulți Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi demoni în Numele Tău? Și n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău? Atunci le voi spune: Niciodată nu v-am cunoscut; depărtați-vă de la Mine, voi toți care lucrați fărădelege”.

  Domnul nostru sugerează la sfârșit un număr mare de urmași nominali, lipsiți de Duhul Lui, care nu aduc roada pe care El o vrea, care nu sunt membri din clasa celor chemați, aleși și credincioși, deși pe dinafară, cu numele toți sunt dintre aceștia. Din această clasă El spune că vor fi mulți. El arată spre zilele noastre, spunând: „în ziua aceea” – la încheierea epocii evanghelice, în timpul de încercare, în timpul când El va veni să-și adune mărgăritarele și să le glorifice ca Mireasa Sa, membrele Sale, asociații Săi în împărăție. Mulți, atunci – în zilele noastre (dacă credem că acestea sunt zilele de pe urmă) – vor declara că Îl cunosc pe Domnul, că ei profețesc sau învață, că scot afară demoni, împotrivindu-se păcatului și numeroaselor forme ale răului, și că realizează lucrări mari, instituții de binefacere, colegii, seminare, etc. în numele Său. Cât de adevărată este această imagine pentru condițiile din timpul nostru! Cât de mulți iau numele Domnului în deșert, asociindu-l intreprinderilor lor, care sunt de multe ori în conflict direct cu Cuvântul și Duhul Învățătorului. De ce folosesc numele Lui? Numai ca un talisman prin care să invoce, ca să le crească influența, să-și mulțumească mintea, să se convingă pe ei înșiși să creadă că făcând voia lor, împlinesc voia lui Dumnezeu. Cât de adevărat este aceasta în ceea ce privește aproape toate instituțiile religioase din timpul nostru! Să luăm bisercile, de exemplu, recunoscând mai mult sau mai puțin clar împotrivirea divină față de spiritul, crezurile, metodele și organizațiile lor – ele, totuși, nu sunt mulțumite dacă nu leagă cumva numele lui Hristos de instituțiile și aranjamentele lor. Dar timpul de încercare este aproape – Domnul va întreba pe reprezentanții acestor instituții religioase în privința roadelorlor; El nu va fi înșelat; da, va demasca roadele rele, ca toți să poată vedea că judecata Sa este dreaptă. Va fi clar că neglijarea Cuvântului Său a condus la degenerare, decădere – că vlăstarii ambiției lumești, mândria, bogăția, etalarea, etc., au fost cultivați în ciuda tuturor experiențelor grele, care puteau servi la curățirea lor. Va fi arătat că mulți din profeții Babilonului („Babilonul cel Mare” din Apocalipsă este considerat, în analiza noastră, ca o organizație mondială ce propagă idei religioase false în numele lui Hristos!) sunt profeți falși, ale căror învățături au condus greșit pe oameni și, în loc de a binecuvânta, au făcut rău, în loc de a lumina, au orbit. Va fi clar că mulți dintre ei sunt lupi răpitori în piei de oi, flămânzi de ambiție după renume și întâietate și onoarea oamenilor și dispuși să vândă interesele turmei pentru mărire personală. Se va arăta că mare parte din această invocare a numelui lui Iisus a fost numai o mantie sub care, înșelând și fiind înșelați, au fost cultivate roadele sectare și nu iubirea, bucuria, pacea și Duhul Sfânt. Ziua Domnului va face cunoscut lucrul acesta, îl va arăta, îl va face vizibil. Întreaga lume va fi martoră în cele din urmă că numele lui Dumnezeu s-a dovedit a fi dezonorat și Cuvântul Său denaturat, pentru că învățătorii falși au căutat fiecare să câștige oi de partea sa – de partea denominațiunii  sale.  Domnul niciodată nu a recunoscut sectele, niciodată nu le-a autorizat; ele sunt de la oameni și pentru oameni, nu de la Domnul, nici pentru slava Domnului. Pretinzând că tot ce este din ceștinism li se datorează lor, ei sunt mândri și lăudăroși și nu-și dau seama că adevărata cauză a Domnului ar progresa mult mai bine fără ei în simplitatea Bisericii timpurii, una în răscumpărare prin sângele prețios și în consacrare față de Răscumpărătorul. Adunarea clasei Miresei și lăsarea afară a restului va fi de fapt a zice, „niciodată nu v-am cunoscut, niciodată nu v-am recunoscut, niciodată nu v-am autorizat”; și aceste secte neautorizate vor cădea în marele timp de strâmtorare.

PARTEA A DOUA:

6. O CASĂ PE O STÂNCĂ:

MATEI 7:24-27: „… pe oricine aude aceste cuvinte ale Mele și le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată, care și-a zidit casa pe stâncă. A căzut ploaia, au venit șuvoaiele, au suflat vânturile și au izbit în casa aceea; dar ea nu s-a prăbușit pentru că avea temelia pe stâncă. Însă oricine aude aceste cuvinte ale Mele și nu le face, va fi asemănat cu un om fără minte care și-a zidit casa pe nisip. A căzut ploaia, au venit șuvoaiele, au suflat vânturile și au izbit în casa aceea; ea s-a prăbușit și căderea i-a fost mare.” Această ilustrație sau pildă a unei case zidite pe stâncă și a alteia zidite pe nisip nu se referă la biserică și la lume, ci la două categorii de oameni din biserică. Nimeni altul nu este arătat în pildă decât acela care „aude aceste cuvinte ale Mele”. Lumea nu aude deloc mesajul Domnului nostru. Așa cum declară apostolul, lumea este surdă și oarbă față de lucrurile spirituale. Cei care ascultă și apreciază spusele Domnului reprezintă cel puțin o biserică nominală, și printre cei din biserica nominală sunt unii care sunt supuși Cuvântului Domnului, în timp ce alții sunt nesupuși. Cei supuși sunt zidiți pe stâncă, cei nesupuși pe nisip. Cei care zidesc pe stâncă, așa cum explică Domnul nostru, sunt aceia care nu numai aud mesajul Său, ci și se supun acestuia, în măsura puterii lor. Să ne amintim cuvintele la care Se referă El – sunt cuvintele sau mesajul din Predica de pe Munte, care arată lucrurile care sunt binecuvântate de Dumnezeu, în contrast cu lucrurile care nu ar avea aprobarea Sa. Cei care fac, care se străduiesc, care se supun după cea mai bună pricepere a lor acestei învățături divine, mesajului din Cer, își așază temelia care va fi permanentă, care le va fi o garanție împotriva tuturor furtunilor, greutăților și încercărilor din viața prezentă. Cei care aud cuvintele Învățătorului și spun, „Da, Doamne”, dar care nu pun în practică lecțiile Învățătorului, nu sunt zidiți cum se cuvine pe stânca adevărului, pe Hristos. Ei zidesc speranța lor, credința lor, încrederea lor pe temelia care nu va rezista. Când adversitățile vieții vin asupra unora ca aceștia, speranțele lor vor fi săpate, credința lor se va prăbuși. Astfel ne învață Domnul că voința Sa nu este numai să cunoaștem, să fim informați doctrinar, ci că El caută o astfel de dezvoltare a caracterului care să ne aducă în armonie deplină cu învățăturile Sale, în armonie a inimii, și, în măsura în care suntem în stare, la supunere în toate afacerile vieții. Ceilalți, a căror credință este zidită pe cunoștință fără supunere, fără creștere în har, nu vor fi acceptați în Împărăție, nu vor fi membri ai clasei miresei, nu vor fi moștenitori împreună cu Fiul iubit al lui Dumnezeu.”

7. STOFĂ NOUĂ, HAINĂ VECHE:

MATEI 9:16: „Nimeni nu pune un petic de stofă nouă la o haină veche; pentru că umplutura trage din haină și ruptura ar fi mai rea”. Motivul pentru lepădarea tuturor organizațiilor omenești și pentru nereformarea celei care ridică mai puține obiecții și chemarea tuturor celorlalte să intre în ea acum, este arătat de felul în care a tratat Domnul diferitele secte evreiești în secerișul sau sfârșitul epocii Legii, căci atunci, ca și acum, toate au fost respinse, iar „israeliții cu adevărat” au fost chemați afară din toate, la libertate, și au fost învățați voia și planul lui Dumnezeu prin diferite vase alese, prin propria alegere a lui Dumnezeu. Un petic dintr-un material nou pe o haină foarte veche numai ar face slăbiciunea hainei mai evidentă, și prin inegalitatea rezistenței s-ar rupe mai tare. Acum Domnul, în secerișul actual, când introduce lumina mai deplină a adevărului, în zorile Evului Milenar, n-o pune ca un petic pe unul din vechile sisteme, fiindcă nici unul din ele nu este într-o stare potrivită să fie petecit sau să primească noile doctrine. 

8. VIN NOU, BURDUFURI VECHI:

MATEI 9:17: „Nici nu pun oamenii vin nou în burdufuri vechi; altfel burdufurile plesnesc, vinul nou se varsă și burdufurile se distrug; ci vinul nou îl pun în burdufuri noi și se păstrează amândouă”. Vinul cel nou pus în burdufuri vechi, care și-au pierdut toată elasticitatea, în mod sigur ar face rău, mai degrabă decât bine, căci rezultatul n-ar fi numai să spargă și să distrugă vechile burdufuri, ci și să piardă valorosul vin nou. Domnul, în secerișul actual, cum am amintit și mai sus, când introduce lumina mai deplină a adevărului, în zorile Evului Milenar, n-o pune ca vin nou în burdufuri vechi  fiindcă niciunul din ele nu este într-o stare potrivită să  primească noile doctrine. Calea cea mai potrivită și mai bună a fost cea urmată de Domnul nostru la prima venire. El a făcut o haină complet nouă din material nou și a pus vinul cel nou în burdufuri noi; adică a chemat pe israeliții cu adevărat (nesectari) și le-a încredințat adevărurile cuvenite atunci. Și așa este și acum: El cheamă pe cei flămânzi după adevăr din Israelul  nominal și din Biserică și este potrivit ca aceștia să accepte adevărul în felul propriu al Domnului și să coopereze cu El din inimă la planul Său, indiferent care sau câte burdufuri vechi sunt lăsate la o parte și sunt respinse ca nepotrivite să-l conțină.

9. SEMĂNĂTORUL ȘI SĂMÂNȚA:

MATEI 13:3-9, 18-23: „El le-a vorbit despre multe lucruri în pilde și le-a zis: Iată, semănătorul a ieșit să semene. Pe când semăna El, unele semințe au căzut lângă drum și au venit păsările și le-au mâncat. Altele au căzut pe locuri stâncoase, unde n-aveau pământ mult: au răsărit îndată, pentru că n-au găsit un pământ adânc. Dar, când a răsărit soarele, s-au veștejit și pentru că n-aveau rădăcini s‑au uscat. Și altele au căzut între spini: spinii au crescut și le-au înăbușit. Și altele au căzut în pământ bun, au dat roadă: un grăunte a dat o sută, altul șaizeci și altul treizeci. Cine are urechi de auzit să audă”. Ascultați deci pilda semănătorului. Când un om aude cuvântul Împărăției și nu-l înțelege, Cel Rău vine și răpește ce a fost semănat în inima lui. Acesta este cel care a fost semănat lângă drum. Dar cel care a fost semănat în locuri stâncoase este cel care aude cuvântul și-l primește îndată, cu bucurie; dar n-are rădăcină în sine, ci este numai pentru un timp; și cum vine un necaz sau o prigonire din cauza cuvântului, îndată se împiedică. Și cel care a fost semănat între spini este cel care aude cuvântul; dar îngrijorările veacului acestuia și înșelăciunea bogățiilor înăbușă acest cuvânt și ajunge neroditor. Dar cel care a fost semănat în pământ bun este cel care aude cuvântul și-l înțelege; el aduce roadă și produce, unul o sută, altul șaizeci, altul treizeci.  „Sămânța este cuvântul lui Dumnezeu” (Luca 8:11). Felurile diferite de pământ reprezintă felurile diferite de inimi care vin în contact cu acel Cuvânt. Prin Cuvântul lui Dumnezeu înțelegem întreaga descoperire pe care Dumnezeu ne-a făcut-o – Biblia. Aceasta cuprinde, așa cum arată apostolul, „cuvântul vestit prin îngeri” – mesajele directe ale lui Dumnezeu în trecut către Avraam, Isaac, Iacov, Moise etc., inclusiv darea legii. Acești îngeri L-au reprezentat pe Dumnezeu, ca purtătorii Lui de cuvânt. Cuprinde și mesajele trimise prin profeți, când „oamenii sfinți ai lui Dumnezeu au vorbit conduși de Duhul Sfânt” (2 Petru 1:21). Și mai cuprinde învățăturile Domnului nostru Iisus și ale apostolilor Săi, pe care El i-a autorizat să vorbească în numele Său, așa cum este scris: „Dumnezeu … la sfârșitul acestor zile ne-a vorbit prin persoana Fiului”, și Fiul a declarat în privința apostolilor că aceia care i-au auzit pe ei, L-au auzit pe El, aceia care i-au primit pe ei, L-au primit pe El, după cum aceia care L-au auzit și L-au primit pe El, L-au auzit și L-au primit pe Tatăl (Evrei 1:1, 2; Matei 10:40)”. Astfel deci, putem spune că creștinătatea este câmpul de grâu în care Domnul a semănat Cuvântul Său. În creștinătate deci, și nu în lumea păgână, unde Cuvântul n-a mers niciodată, trebuie să căutăm cele patru feluri de rezultate aduse în atenția noastră în pildă. În creștinătate unii sunt ca marginea drumului, sau cărările tare bătătorite prin experiențele vieții; uneori prin prea mare prosperitate și nepregătiți să primească mesajul lui Dumnezeu, din lipsă de apreciere a acestuia. Dacă unii de felul acesta aud mesajul, acesta nu intră în inimă: este pentru ei numai o auzire mintală, ei au puțin interes față de el. La început, este adevărat că pot aprecia armonia și anumite frumuseți și aspecte logice ale adevărului, dar ei nu și-l vor însuși, nu va intra înăuntrul lor, ei nu sunt deschiși să-l primească. Nu peste mult timp vine dușmanul; Satan, adversarul fură de la ei fiecare element al adevărului pe care cândva l-au văzut sau l-au apreciat. Adevărul nu este pentru unii ca aceștia, chiar dacă, fiind pe drum, unele boabe au căzut pe ei. Această clasă de oameni se pot găsi în orice comunitate, în aproape fiecare casă. Ei nu sunt în mod special de blamat, totuși îi putem compătimi, regretând incapacitatea lor de a primi mângâierea și harul Cuvântului lui Dumnezeu. Aceste inimi nu sunt potrivite pentru Împărăție sub condițiile prezente.

Cei care aud cuvântul – locuri stâncoase: clasa de ascultători din creștinătate (ca locurile stâncoase) nu numai că văd ceva din frumusețea planului lui Dumnezeu, dar ei îl primesc cu bucurie, dau toate dovezile că aduc multă roadă. Noi ne spunem nouă înșine: eu cred că persoana aceea este un adevărat creștin și va fi unul dintre învingători. Dar nu putem vedea așa cum vede Dumnezeu, noi nu cunoaștem inima, superficialitatea naturii lor nu se dezvăluie până când, ridicându-se împotrivire, soarele persecuției distruge și veștejește rezultatele. Noi suntem înclinați să fim descurajați, în special dacă am ajutat la semănarea seminței și am așteptat rezultate mari. Domnul în această pildă ne previne împotriva descurajării, asigurându-ne că El cunoaște mai înainte că în măsură considerabilă sămânța va cădea pe inimi cu teren stâncos, unde, având puțină hrană susținută de un caracter slab, ea se va ofili repede și nu va duce niciun rod la coacere.Pământul care produce spini mari este bogat, și dacă ar fi în întregime folosit pentru producția de grâu, ar aduce roadă multă. Astfel este, explică Domnul nostru, cu unii care aud mesajul lui Dumnezeu privitor la Împărăție – ei sunt caractere bune, puternice, profunde, ar fi creștini nobili și ar aduce multă roadă spre lauda Stăpânului și spre onoarea lor personală dacă ar fi în întregime devotați Domnului. Dar vai! Talentele, influența, resursele, timpul – puterea inimii lor, puterea pământului, sunt absorbite în altă direcție – în producerea de planuri și ambiții pământești ale căror interese sunt în contradicție cu interesele Împărăției. Pilda arată că acolo unde spinilor li se permite să rămână, interesele Împărăției vor suferi. Acesta este un alt fel de a spune că acei care au auzit despre Domnul și-L iubesc, se înșeală când presupun că ei îi pot iubi atât pe Domnul cât și lumea; acesta este un alt fel de a ni se spune că nu-I putem sluji lui Dumnezeu și Mamonei, că nu putem produce atât spini cât și grâu. Inimile noastre trebuie să fie cu totul date numai Domnului; trebuie să-L iubim cu toată inima, cu tot sufletul, puterea, mintea noastră, altfel nu putem produce roada pe care El o cere de la ucenici.

Cei care aud cuvântul – pământ bun: Îi mulțumim lui Dumnezeu că în providența și îndurarea Sa, unele dintre inimile noastre au fost brăzdate adânc de plugul experienței, al necazului, al dezamăgirii în ce privește afacerile și condițiile pământești. Mulțumiri fie-I aduse Lui, de asemenea, dacă pământul inimilor noastre este adânc și în stare să primească și să aprecieze adevărul, Cuvântul Împărăției. Îl lăudăm pe El dacă am înțeles necesitatea stabilirea Împărăției Sale și am auzit invitația și am primit sămânța adevărului, care ne invită să devenim moștenitori ai lui Dumnezeu, împreună moștenotori cu Iisus Hristos, Domnul nostru, și care ne face să cunoaștem termenii și condițiile părtășiei în suferințele Sale, dacă este să avem părtășie și în gloria Sa care va urma. Mulțumiri să-I fie aduse Lui de asemenea, dacă inimile noastre au fost în măsură de a răspunde la aceste lucruri și n-au fost invadate de mintea dublă a grijilor pentru afaceri, pentru lucrurile gospodărești, etc..Fără îndoială, în pământurile cele mai bune pot fi găsite semințe de spini și scai. O, de-am putea primi sămânța bună în măsură așa de abundentă încât să înăbușe spinii, încât să ne separe complet de lume, de spiritul ei, de ambițiile ei, de țelurile ei și să ne sfințească pe deplin pentru iubirea și serviciul Celui care ne-a chemat din întuneric la minunata Sa lumină.Dragi frați, nu numai să ne asigurăm că inimile noastre sunt pământ bun și că am primit și dezvoltăm sămânța bună, Cuvântul Împărăției, dar și să căutăm să aducem multă roadă. Văzând că unii din aceștia pot aduce treizeci, unii șaizeci, unii o sută spre lauda Stăpânului, să hotărâm că prin îndurarea lui Dumnezeu, care știm că este a noastră și ne va ajuta, vom fi din aceia care vor aduce roadă o sută – după cea mai mare capacitate și măsură a noastră de a servi Regelui nostru. 

10. GRÂUL ȘI NEGHINA:

MATEI 13:24-30, 36-43: „Împărăția Cerurilor se aseamănă cu un om care a semănat sămânță bună în țarina lui. Dar, în timp ce oamenii dormeau, a venit vrăjmașul lui, a semănat neghină între grâu și a plecat. Dar când paiul a crescut și a făcut rod, a apărut și neghina. Robii stăpânului casei au venit și i-au zis: Domnule, n-ai semănat sămânță bună în țarina ta? De unde are, dar, neghină? El le-a zis: Un vrăjmaș a făcut lucrul acesta. Și robii i-au zis: Vrei, deci, să mergem s-o smulgem?. Nu, le-a zis el, ca nu cumva culegând neghina, să smulgeți și grâul împreună cu ea. Lăsați-le să crească împreună până la seceriș; și la timpul secerișului, voi spune secerătorilor: Culegeți întâi neghina  și legați-o în snopi ca s-o ardem, iar grâul srtângeți-l în grânarul meu.” Ucenicii Lui s-au apropiat de El și I-au zis: „Lămurește-ne pilda cu neghina din țarină”. Și El răspunzând le-a zis: „Cel care seamănă sămânța bună este Fiul Omului. Țarina este lumea; sămânța bună sunt fiii Împărăției; neghina sunt fiii Celui Rău. Vrăjmașul care a semănat-o este Diavolul; secerișul este sfârșitul veacului; secerătorii sunt îngerii. Deci, cum se smulge neghina și se arde în foc, așa va fi și la sfârșitul veacului. Fiul Omului va trimite pe îngerii Săi și ei vor culege din Împărăția Lui toate pricinile de păcătuire și pe cei care practică fărădelegea și-i vor arunca în cuptorul de foc; acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților. Atunci cei drepți vor străluci ca soarele în împărăția Tatălui lor. Cine are urechi de auzit să audă.” În acest seceriș, grâul și neghina trebuie să fie separate; deși ambele aceste clase, înainte de separare, alcătuiesc biserica nominală. Grâul sunt copiii adevărați ai Împărăției, adevărații consacrați, moștenitorii, în timp ce neghina este cu numele, dar nu în realitate Biserica lui Hristos sau viitoarea mireasă. Neghina este clasa menționată de Domnul nostru, cei care-L numesc Domn, dar nu-L ascultă (Luca 6:46). La înfățișarea exterioară cele două clase sunt adesea atât de asemănătoare încât se cere o examinare atentă pentru a face deosebire între ele. „Țarina este lumea” în pildă, iar grâul și neghina împreună (neghina mai numeroasă) reprezintă ceea ce uneori  se numește „Lumea Creștină” și „Creștinătatea”. La timpul secerișului trebuie să ne așteptăm la o lucrare generală de separare, înainte interzisă. Adevărul cuvenit acum este secera în acest seceriș, întocmai cum o seceră asemănătoare a fost folosită în secerișul iudaic. Secerătorii, îngerii sau mesagerii sunt acum urmașii Domnului, întocmai cum  o clasă asemănătoare au fost secerătorii în secerișul iudaic. Și deși altora, în tot cursul veacului, li s-a spus să nu încerce separarea grâului de neghină, totuși celor care acum sunt pregătiți, vrednici și ascultători, li se va arăta planul și aranjamentul Domnului atât de clar încât ei vor recunoaște glasul Lui în timpul secerișului, spunând: „Trimiteți secera” adevărului prezent și „adunați-Mi pe credicioșii Mei care au făcut legământ cu Mine prin jertfă!” Grâul nu urma să fie legat în snopi: la început boabele au fost semănate separat și independent, ca să fie asociate numai cele de același fel, în condiții asemănătoare. Dar pilda declară că unul dintre efectele secerișului va fi să adune și să lege neghina înainte de ardere sau de timpul de necaz.  Neghina este rodul erorilor de înțelegere a învățăturilor biblice. Dacă vreți să fiți unul dintre sfinții învingători, trebuie să fiți acum unul dintre „secerătorii” care mânuiesc secera adevărului. Dacă sunteți credincioși Domnului, vrednici de adevăr și vrednici de comoștenire cu El în slavă, vă veți bucura să aveți parte cu Secerătorul principal în secerișul actual!

PARTEA A TREIA:

11. SEMĂNĂTORUL A IEȘIT SĂ SEMENE; Semănătorul și sămânța:

 Prin parabola semănătorului, Domnul Hristos ilustrează lucrurile Împărăției cerurilor și lucrarea Marelui Semănător pentru poporul Său. El a venit să răspândească sămânța cerească a adevărului, asemenea unui semănător care își seamănă câmpul. Însăși învățătura Sa prin parabole era sămânța semănată, care conținea cele mai prețioase adevăruri ale harului. Datorită simplității ei, parabola semănătorului nu a fost apreciată așa cum ar fi trebuit. Domnul Hristos dorește să ne îndrepte gândurile de la sămânța obișnuită, care este semănată în ogor, spre sămânța Evangheliei, care, dacă este semănată în inimă, are ca rod readucerea omului la starea de credincioșie și de loialitate față de Dumnezeu. Cel care a rostit pilda despre sămânța cea mică este chiar Suveranul cerurilor, iar lucrarea de semănare a seminței adevărului este condusă de aceleași legi care guvernează semănarea semințelor naturale. Pe țărmul Mării Galileii se adunase o mulțime de oameni care doreau să-L vadă și să-L audă pe Iisus. Toți așteptau cu nerăbdare să primească ceva de la El. Acolo erau bolnavi care zăceau pe patul lor de suferință, așteptând să-și prezinte cazul înaintea Lui. Domnul Hristos primise din partea lui Dumnezeu dreptul de a vindeca suferințele neamului omenesc, iar acum El mustra boala și răspândea în jurul Său viață, sănătate și pace. Pe măsură ce numărul celor veniți se mărea, oamenii se înghesuiau tot mai aproape de Domnul Hristos, până când locul a devenit neîncăpător. Prin urmare, cerând permisiunea pescarilor, El S-a urcat într-o corabie care aștepta să-L ducă în partea cealaltă a lacului și, îndemnându-i pe ucenici să îndepărteze puțin ambarcațiunea de țărm, a început să vorbească mulțimii aflate pe mal. În apropierea lacului era frumoasa câmpie a Ghenezaretului, iar mai departe se înălțau dealurile. Pe câmp și pe dealuri puteau fi văzuți la lucru atât semănătorii, cât și cei care culegeau recoltele, primii împrăștiind semințele, ceilalți recoltând grâul timpuriu. În timp ce privea scena aceasta, Domnul Hristos a zis: „Iată, semănătorul a ieșit să semene. Pe când semăna el, o parte din sămânță a căzut lângă drum, și au venit păsările și au mâncat-o. O altă parte a căzut pe locuri stâncoase, unde n-avea pământ mult: a răsărit îndată, pentru că n-a găsit un pământ adânc. Dar, când a răsărit soarele, s-a pălit; și, pentru că n-avea rădăcini, s-a uscat. O altă parte a căzut între spini: spinii au crescut, și au înecat-o. O altă parte a căzut în pământ bun, și a dat roadă: un grăunte a dat o sută, altul șaizeci, și altul treizeci” (Matei 13,3-8). Misiunea pentru care venise Hristos nu era înțeleasă de oamenii timpului Său. Felul în care a venit pe pământ nu se potrivea cu așteptările lor. Domnul Iisus era temelia întregii religii evreiești. Serviciile obligatorii ale acestui system religios fuseseră rânduite de Dumnezeu. Ele erau menite să-i învețe pe oameni că Acela pe care Îl reprezentau toate ceremoniile religioase va veni la timpul stabilit. Dar iudeii acordaseră o importanță atât de mare formelor exterioare ale ceremoniilor, încât pierduseră din vedere scopul și semnificația lor. Tradiția, maximele și regulile omenești ascundeau acele învățături pe care Dumnezeu intenționase să le transmită prin intermediul serviciilor religioase rânduite de El. Tradițiile deveniseră un obstacol în calea înțelegerii și a trăirii adevăratei religii. Iar când simbolurile conținute de ceremoniile religioase s-au împlinit în persoana Domnului Hristos, iudeii nu L-au recunoscut ca fiind adevăratul chip care Se reflecta ca o umbră în toate acestea. Ei au respins Antitipul și s-au atașat de tipurile și de ritualurile lor inutile. Fiul lui Dumnezeu venise, dar ei continuau să ceară un semn. Când li s-a adresat mesajul: „Pocăiți-vă, căci Împărăția cerurilor este aproape” (Matei 3,2), ei au răspuns, cerând să vadă o minune. Iudeii așteptau ca Mesia să-Și dovedească identitatea prin fapte eroice de cucerire, întemeindu-Și un imperiu pe ruinele împărățiilor pământești. Parabola semănătorului a fost răspunsul lui Hristos vizavi de această așteptare. Împărăția lui Dumnezeu urma să învingă, nu prin puterea armelor, nici prin confruntări violente, ci prin implantarea unui nou principiu de viață în inima oamenilor. „Cel ce seamănă sămânța bună este Fiul omului” (Matei 13,37). Domnul Hristos nu a venit ca un rege, ci asemenea unui semănător. Misiunea Lui nu a fost aceea de a răsturna împărățiile, ci de a răspândi semințele Evangheliei. El nu a intenționat să le ofere urmașilor Săi biruințe pământești și măreție națională, ci să-i conducă spre roadele care urmau să fie obținute printr-o lucrare dificilă și plină de răbdare, însoțită de pierderi și dezamăgiri. Fariseii intuiau semnificația parabolei rostite de Domnul Hristos, dar nu erau dispuși să accepte lecția ei. Prin urmare, nici nu și-au propus să o înțeleagă. Pentru mulțimea de ascultători, parabola ascundea parcă într-o măsură și mai mare scopul pe care îl urmărea acest Învățător nou, ale cărui cuvinte îi impresionaseră într-o manieră neobișnuită, dar dezamăgiseră amar speranțele lor ambițioase. Nici ucenicii nu au înțeles parabola, dar le-a trezit interesul. Ei I s-au adresat lui Iisus în particular, cerându-I să le explice semnificația. Tocmai aceasta dorise Domnul Hristos, și anume să le inspire dorința de a cunoaște mai mult, ca să le poată prezenta o învățătură mai clară și mai precisă. El le-a explicat parabola, ajutându-i să o înțeleagă, așa cum îi va ajuta să înțeleagă Cuvântul Său pe toți cei care Îl vor căuta cu sinceritate. Cei care studiază Biblia cu inima deschisă, pentru a primi lumina din partea Duhului Sfânt, nu vor rămâne în întuneric în ce privește semnificația cuvintelor lui Dumnezeu. „Dacă vrea cineva să facă voia Lui”, spunea Domnul Hristos, „va ajunge să cunoască dacă învățătura aceasta este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine” (Ioan 7,17). Toți cei care vor cere de la Hristos o cunoaștere mai clară a adevărului, o vor primi. El le va dezvălui tainele Împărăției cerurilor. Cel care dorește din toată inima să cunoască adevărul va înțelege întotdeauna aceste taine. În templul sufletului său va străluci o lumină cerească, iar ceilalți o vor vedea așa cum se vede lumina unei lămpi pe o cărare întunecată.

„Semănătorul a ieșit să semene.” În Orient, starea de lucruri era atât de nesigură, iar pericolul atacurilor violente era așa de mare, încât oamenii locuiau în așezări împrejmuite cu ziduri, iar, pentru a merge la munca lor zilnică, agricultorii trebuiau să iasă în afara cetății. Tot astfel, Hristos, Semănătorul ceresc, a ieșit să semene. El a plecat din căminul Său sigur și liniștit, a renunțat la slava pe care o avea alături de Tatăl, înainte de a exista pământul, și a părăsit poziția Sa de Împărat al universului. Domnul a venit pe pământ ca Om al suferinței, confruntat cu ispite, acceptând solitudinea, ca să semene cu lacrimi și să ude cu sângele Său sămânța vieții pe care a dăruit-o lumii pierdute. În același mod trebuie să semene și slujitorii lui Hristos. Când a fost chemat să devină un semănător al seminței adevărului, lui Avraam i s-a poruncit: „Ieși din țara ta, din rudenia ta și din casa tatălui tău și vino în țara pe care ți-o voi arăta” (Geneza 12,1). „Și el a plecat fără să știe unde se duce” (Evrei 11,8). Tot astfel și apostolul Pavel, în timp ce se ruga în Templul din Ierusalim, a primit din partea lui Dumnezeu, următoarea poruncă: „Du-te, căci te voi trimite departe, la Neamuri” (Fapte 22,21). Prin urmare, cei care sunt chemați să I se alăture lui Hristos trebuie să renunțe la orice i-ar împiedica să-L urmeze. Unele dintre vechile relații de prietenie trebuie întrerupte, planurile vieții trebuie reconsiderate, speranțele deșarte lumești trebuie abandonate. Sămânța trebuie semănată cu sacrificii, cu trudă și cu lacrimi, chiar dacă semănătorii sunt neînțeleși și părăsiți de semenii lor.

„Semănătorul seamănă Cuvântul.” Domnul Hristos a venit pentru a sădi adevărul în lume. Încă de la căderea omului în păcat, Satana a semănat semințele minciunii fără încetare. La început, el a câștigat stăpânirea asupra oamenilor printr-o minciună și continuă să lucreze în aceeași manieră pentru a submina împărăția lui Dumnezeu de pe pământ și pentru a-i supune pe oameni puterii sale conducătoare. Dar Domnul Hristos, Semănătorul care aparținea unei lumi mai înalte, a venit pe pământ să semene semințele adevărului. Pentru că a luat parte la sfaturile lui Dumnezeu, pentru că a locuit în Locul Preasfânt al Sanctuarului/Templului Celui Veșnic, El a putut să le aducă oamenilor principiile curate ale adevărului. Încă de la căderea omului, Domnul Hristos a fost fără încetare Descoperitorul adevărului pentru lume. Prin El, oamenilor le este transmisă sămânța nepieritoare a „Cuvântului lui Dumnezeu, care este viu și care rămâne în veac” (1 Petru 1,23). Domnul Hristos a început să semene sămânța Evangheliei o dată cu prima făgăduință adresată în Eden, primilor oameni, după căderea în păcat. Dar parabola semănătorului se aplică îndeosebi la activitatea pe care a desfășurat-o în mod personal în mijlocul oamenilor și la lucrarea pe care a realizat-o când a fost pe pământ.

Sămânța este Cuvântul lui Dumnezeu. Fiecare sămânță conține în ea însăși un principiu germinativ. În sămânță este ascunsă viața plantei. Tot așa, în Cuvântul lui Dumnezeu există viață. Domnul Hristos spune: „Cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh și viață” (Ioan 6,63). „Cine ascultă cuvintele Mele și crede în Cel ce M-a trimis, are viață veșnică” (Ioan 5,24). În fiecare poruncă și în fiecare făgăduință a Cuvântului lui Dumnezeu se află însăși viața lui Dumnezeu, puterea prin care porunca poate fi ascultată și prin care se împlinește făgăduința. Cel ce primește Cuvântul prin credință primește însăși viața și caracterul lui Dumnezeu. Fiecare sămânță aduce roade în conformitate cu soiul ei. Dacă sămânța este semănată în condiții corespunzătoare, viața care se află în ea va face să răsară planta. Dacă sămânța nepieritoare a Cuvântului este primită în suflet, prin credință, va aduce la existență un caracter și un mod de viață, care se vor asemăna vieții și caracterului lui Dumnezeu.

Învățătorii poporului Israel nu semănau sămânța Cuvântului lui Dumnezeu. Lucrarea lui Hristos, în calitate de Învățător al adevărului, eraîntr-un contrast izbitor cu lucrarea rabinilor din timpul Său. Ei eraupreocupați de tradiții, de teorii și de raționamente omenești și adesea așezaucomentariile și scrierile învățaților cu privire la Cuvânt, în loculCuvântului însuși. Învățăturile lor nu aveau puterea de a trezi conștiința.Subiectul învățăturilor și al predicilor Domnului Hristos era Cuvântul luiDumnezeu. Celor care Îi adresau întrebări, El le răspundea simplu și clar: „Stăscris”; „Ce spun Scripturile?”; „Cum citești în Scriptură?” El semăna sămânțaori de câte ori I se oferea ocazia, indiferent dacă cel care își manifesta interesulera un prieten sau un dușman. Însuși Cuvântul Viu, Cel care este Calea,Adevărul și Viața, i-a îndrumat pe oameni să cerceteze Scripturile, declarând:„Ele mărturisesc despre Mine” (Ioan 5,29). Domnul i-a învățat pe ucenicii Săi,începând „de la Moise și de la toți prorocii și le-a tâlcuit, ce era cu privire laEl” (Luca 24,27).Slujitorii lui Hristos trebuie să îndeplinească aceeași lucrare. În zilelenoastre, ca și în vechime, adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu sunt ignorateîn favoarea teoriilor și raționamentelor omenești. Mulți pretinși slujitori aiEvangheliei nu acceptă întreaga Biblie ca fiind Cuvântul inspirat. Un așa-zis înțelept respinge o parte, altul pune la îndoială o altă parte. Ei consideră că judecata lor este superioară Cuvântului, asumându-și autoritatea de a selecta pasajele pe care doresc să le accepte și să le prezinte. Autenticitatea divină a Bibliei este desființată. În felul acesta, semințele necredinței sunt semănate până departe, pentru că oamenii sunt derutați și nu mai știu ce să creadă. Există multe concepții religioase pe care mintea nu ar avea niciun drept să le susțină. În zilele lui Hristos, rabinii interpretau multe pasaje din Sfânta Scriptură într-o manieră forțată, atribuindu-le semnificații mistice. Deoarece prezentarea directă și simplă a Cuvântului lui Dumnezeu era o condamnare a faptelor lor, ei încercau să-i distrugă puterea. La fel se procedează și în zilele noastre. Pentru a scuza călcarea Legii lui Dumnezeu, Cuvântul Său este făcut să pară misterios și imposibil de înțeles. Domnul Hristos a mustrat aceste practici din timpul Său. El a arătat că toți oamenii pot înțelege Cuvântul lui Dumnezeu. El a evidențiat Sfintele Scripturi ca având o autoritate indiscutabilă, iar noi trebuie să facem la fel. Biblia trebuie prezentată ca fiind Cuvântul Dumnezeului infinit, factorul decisiv în orice controversă religioasă și fundamentul tuturor convingerilor doctrinare. Biblia a fost jefuită de puterea ei, iar rezultatele acestui fapt se văd în degradarea vieții spirituale. Predicile rostite de la multe dintre amvoanele zilelor noastre sunt lipsite de acea manifestare divină, care trezește conștiința și aduce viață în suflet. Ascultătorii contemporani nu pot declara: „Nu ardea inima în noi, când ne vorbea pe drum, și ne deschidea Scripturile?” (Luca 24,32). Mulți strigă după Dumnezeul cel viu, dorind stăruitor prezența divină. Teoriile filozofice sau eseurile literare, oricât de strălucite ar fi, nu pot împlini nevoile inimii. Disertațiile și creațiile oamenilor nu au nicio valoare. Adresați-le oamenilor Cuvântul lui Dumnezeu. Faceți ca aceia care au auzit doar tradiții, teorii și maxime omenești să audă glasul Aceluia al cărui Cuvânt poate renaște ființa umană pentru viața veșnică. Subiectul preferat al Domnului Hristos a fost grija părintească și harul nemăsurat al lui Dumnezeu. El a insistat mult asupra sfințeniei caracterului și a Legii lui Dumnezeu și li S-a prezentat oamenilor ca fiind Calea, Adevărul și Viața. Acestea trebuie să fie subiectele tratate de slujitorii lui Hristos. Predicați adevărul așa cum este el în Iisus. Explicați într-o manieră simplă cerințele Legii și ale Evangheliei. Vorbiți-le oamenilor despre viața de sacrificiu și renunțare la sine a Domnului Hristos, despre umilința și moartea Sa, despre învierea și înălțarea Sa la cer, despre lucrarea Sa ca Mijlocitor al lor la curtea de judecată a cerului, despre făgăduința Sa: „Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine” (Ioan 14,3). În loc să dezbateți teorii greșite sau să încercați să-i combateți pe cei ce se opun Evangheliei, urmați exemplul lui Hristos. Comorile adevărului din tezaurul lui Dumnezeu trebuie să strălucească în viața voastră. „Propovăduiește Cuvântul, stăruiește asupra lui la timp și ne la timp” (2 Timotei 4,2). „Semănați pretutindeni de-a lungul apelor” (Isaia 32,20). „Cine a auzit Cuvântul Meu, să spună întocmai Cuvântul Meu. Pentru ce să amesteci paiele cu grâul, zice Domnul” (Ieremia 23,28). „Orice Cuvânt al lui Dumnezeu este încercat. Nu adăuga nimic la cuvintele Lui, ca să nu te pedepsească și să fii găsit mincinos” (Proverbe 30,5.6).

Semănătorul seamănă Cuvântul. Aici este prezentat marele principiu care ar trebui să conducă întreaga noastră activitate în domeniul educației. „Sămânța este Cuvântul lui Dumnezeu”. Totuși, Cuvântul lui Dumnezeu este ignorat în prea multe școli din zilele noastre. Mintea este ocupată cu alte subiecte. Studierea unor autori necredincioși deține un loc însemnat între materiile aflate în manualele școlare. Cercetările științifice devin derutante, deoarece descoperirile științei sunt aplicate și interpretate greșit. Cuvântul lui Dumnezeu este comparat cu presupuse învățături ale științei, într-o manieră în care ajunge să pară a fi nesigur și nedemn de încredere. În acest fel, în mintea tinerilor sunt sădite semințele îndoielii, iar când vor fi ispitiți, ele vor încolți. Dacă se pierde credința în Cuvântul lui Dumnezeu, sufletul nu mai are nicio călăuză și rămâne lipsit de orice apărare. Tinerii sunt atrași pe căi ce duc departe de Dumnezeu și de viața veșnică. Aceasta este cauza căreia îi poate fi atribuită, într-o mare măsură, răspândirea vastă a nelegiuirii din lumea contemporană. Când Cuvântul lui Dumnezeu este lăsat la o parte, puterea lui de a controla pasiunile rele ale inimii firești este respinsă. Oamenii seamănă semințele firii pământești, iar recolta pe care o vor culege va fi degradarea morală. Aceasta este, de asemenea, și cauza incapacității și ineficienței intelectuale. Când abandonează Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a se hrăni cu scrierile unor oameni neinspirați, mintea își pierde perspicacitatea și devine superficială, deoarece nu intră în contact cu principiile profunde și vaste ale adevărului veșnic. Inteligența se adaptează la gradul de dificultate al lucrurilor cu care este familiarizată și, preocupându-se cu subiecte limitate, ea se diminuează, capacitatea ei scade și, după un timp, devine incapabilă să se dezvolte și să cuprindă domenii mai vaste. Toate acestea constituie o falsă educație. Misiunea fiecărui profesor ar trebui să fie aceea de a întipări bine în mintea tinerilor marile adevăruri ale Cuvântului Inspirației divine. Aceasta este educația esențială atât pentru viața prezentă, cât și pentru cea viitoare. Să nu se susțină ideea că o asemenea educație va împiedica studiul științelor sau că va determina o scădere a standardului de pregătire intelectuală. Cunoașterea lui Dumnezeu este tot atât de înaltă, precum cerul și tot atât de vastă, precum universul. Niciun studiu nu înnobilează și nu conferă forță intelectuală într-o măsură atât de mare, cum o face studiul marilor subiecte care privesc viața noastră veșnică. Să se străduiască tinerii să înțeleagă adevărurile date de Dumnezeu, și mintea lor se va dezvolta și va deveni atât de puternică, încât va face față oricărui efort. Un asemenea studiu va conduce fiecare cercetător, care este și un împlinitor al Cuvântului, spre un domeniu de gândire mai cuprinzător și îi va asigura bogăția unei cunoașteri nepieritoare. Educația care trebuie dobândită prin cercetarea Scripturilor constă într-o experiență personală legată de cunoașterea Planului de Mântuire. O asemenea educație va restaura chipul lui Dumnezeu în suflet. Ea va fortifica mintea împotriva ispitei și îl va pregăti pe cel care studiază să devină un conlucrător cu Hristos în misiunea harului Său pentru lume. Ea îl va face un membru al familiei cerești și îl va pregăti să-și primească partea sa din moștenirea celor sfinți. Cel care îi învață pe alții adevărul sfânt le poate împărtăși doar ce cunoaște el însuși din experiență personală. Semănătorul seamănă semințele care îi aparțin. Domnul Hristos rostea adevărul, deoarece El Însuși era Adevărul. Învățătura Lui era o reflectare a propriilor gânduri, a caracterului și a experienței Lui de viață. Tot astfel trebuie să procedeze și slujitorii Săi. Cei care îi învață pe alții Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să și-l însușească printr-o experiență personală. Ei nu trebuie să le prezinte altora Cuvântul, ca și când acesta ar fi o supoziție sau o probabilitate, ci să declare asemenea apostolului Petru: „În adevăr, v-am făcut cunoscut puterea și venirea Domnului nostru Iisus Hristos, nu întemeindu-ne pe niște basme meșteșugit alcătuite, ci ca unii care am văzut noi înșine cu ochii noștri mărirea Lui” (2 Petru 1,16). Fiecare slujitor al lui Hristos și fiecare învățător trebuie să fie capabil să spună ca apostolul iubit, Ioan: „Pentru că viața a fost arătată, și noi am văzut-o, și mărturisim despre ea, și vă vestim viața veșnică, viață care era la Tatăl, și care ne-a fost arătată” (1 Ioan 1,2).

Sămânța căzută lângă drum. Aspectul principal tratat de parabola semănătorului se referă la efectul pecare îl are locul în care este semănată sămânța, asupra dezvoltării ei. Prinaceastă parabolă, de fapt, Domnul Hristos le spune ascultătorilor Săi: Dacăcriticați lucrarea Mea sau nutriți resentimente, datorită faptului că ea nucorespunde ideilor voastre, sunteți în pericol. Întrebarea cea mai importantcare vi se adresează este: Cum tratați învățătura Mea? De acceptarea sau derespingerea ei, depinde destinul vostru veșnic.Domnul Iisus a explicat semnificația seminței căzute lângă drum, spunând:„Când un om aude Cuvântul privitor la Împărăție și nu-l înțelege, vine cel răuși răpește ce a fost semănat în inima lui. Aceasta este sămânța căzută lângădrum” (Matei 13,19).Sămânța semănată lângă drum reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu, careajunge în inima unui ascultător superficial. Asemenea cărărilor bătătorite deoameni și animale, există inimi care devin strada principală a lumii, cu toateplăcerile și păcatele ei. Captivat de scopuri egoiste și satisfacții păcătoase,sufletul unor astfel de oameni ajunge să „se împietrească prin înșelăciuneapăcatului” (Evrei 3,13). Însușirile lor spirituale sunt paralizate. Ei audCuvântul, dar nu îl înțeleg. Ei nu își dau seama că acest Cuvânt li se adreseazăpersonal. Ei nu își conștientizează nevoia spirituală și nici pericolul care îiamenință. Acești oameni nu simt dragostea lui Hristos și ignoră mesajul despre harulSău, ca și când ar fi ceva care nu îi privește pe ei.Asemenea păsărilor care așteaptă să ciugulească semințele de pe margineadrumului, Satana este pregătit să răpească din suflet semințele adevăruluidivin. El se teme ca nu cumva Cuvântul lui Dumnezeu să-i trezească pe ceiindiferenți și să aibă efect asupra inimii lor împietrite. În bisericile unde sepredică Evanghelia, sunt prezenți Satana și îngerii lui. În timp ce îngerii dincer se străduiesc să impresioneze inimile prin Cuvântul lui Dumnezeu,vrăjmașul este foarte vigilent, acționând pentru a anula orice efect al acestuia.El încearcă să contracareze lucrarea Duhului lui Dumnezeu cu un zel egalatdoar de propria răutate. În timp ce Domnul Hristos atrage sufletul priniubirea Sa, Satana se străduiește să abată atenția celui care simte dorința de a-L căuta pe Mântuitorul. El inspiră gânduri cu privire la diferite planuripământești, instigă spiritul de critică și strecoară îndoială și necredință.Poate că ascultătorilor nu le place limbajul sau comportamentulpredicatorului și își concentrează atenția doar asupra acestor defecte. Caurmare, adevărul de care au nevoie și pe care Dumnezeu li-l adresează cu obunăvoință plină de iubire, nu lasă nicio impresie durabilă asupra lor.Satana are numeroși colaboratori. Mulți dintre cei care pretind că suntcreștini îl ajută pe ispititor să răpească semințele adevărului din inima altora.Mulți care ascultă predicarea Cuvântului lui Dumnezeu fac din aceastasubiectul lor de critică în cămin. Ei încep să judece predicile, ca și când s-arreferi la o expunere literară sau la un discurs politic. Mesajul care ar trebuiprivit ca fiind Cuvântul Domnului care le vorbește, devine ținta glumelordisprețuitoare sau a comentariilor sarcastice. Aceste persoane își permit sădiscute fără rețineri despre caracterul pastorului sau preotului, despre motivele și acțiunilelui și despre comportamentul semenilor lor, care sunt membri ai bisericii. Serostesc judecăți aspre, se transmit bârfe, cuvinte calomnioase și lipsite detemei, și toate acestea în auzul celor ce nu sunt convertiți. Adesea, părințiidiscută astfel de lucruri în prezența propriilor copii. Ca urmare, respectfulpentru vestitorii lui Dumnezeu și dispoziția de a asculta mesajul lor suntspulberate. Astfel, mulți sunt influențați să trateze cu lipsă de considerațieînsuși Cuvântul lui Dumnezeu.În felul acesta, în căminele unor așa-ziși creștini, mulți tineri sunt educațipentru a deveni niște necredincioși. Iar părinții nu știu de ce copiii lormanifestă atât de puțin interes față de Evanghelie și sunt atât de dispuși să seîndoiască de adevărul Bibliei. Ei se întreabă de ce este atât de dificil să-i facăreceptivi la influențele religioase și morale. Acești părinți nu înțeleg că tocmaiexemplul propriu a împietrit inima copiilor lor. Sămânța cea bună nu găseșteniciun loc favorabil pentru a prinde rădăcină, iar Satana o răpește îndată.

Sămânța căzută în locuri stâncoase. „Sămânța căzută în locuri stâncoase, este cel ce aude Cuvântul, și-lprimește îndată cu bucurie; dar n-are rădăcină în el, ci ține până la o vreme;și, cum vine un necaz sau o prigonire din pricina Cuvântului, se leapădăîndată de el” (Matei 13,20.21).Sămânța căzută pe teren stâncos găsește un strat de pământ prea subțire.Planta răsare rapid, dar rădăcina ei nu poate străpunge roca pentru a găsielementele nutritive necesare dezvoltării și în scurt timp se usucă. Mulțidintre cei care fac mărturisiri de credință sunt asemenea terenului stâncos.Dincolo de bunele lor dorințe și aspirații se regăsește egoismul inimii lorfirești, asemenea rocii aflate sub stratul subțire de pământ. Iubirea de sine nueste învinsă. Ei nu au înțeles caracterul extrem de grav al păcatului și inimalor nu s-a umilit cuprinsă de simțământul vinovăției. Cei care fac parte dinaceastă categorie pot fi convinși cu ușurință și par niște convertiți veritabili,dar au doar o credință superficială.Oamenii nu cad din cauză că au acceptat imediat Cuvântul și nici pentru căs-au bucurat de el. Matei s-a ridicat, a lăsat totul și L-a urmat peMântuitorul, îndată ce a auzit chemarea Sa. Când Cuvântul divin ajunge îninima noastră, Dumnezeu dorește să-l acceptăm imediat și este bine să-lprimim cu bucurie. În cer este multă bucurie pentru un singur păcătos care sepocăiește (Luca 15,7). În sufletul care crede în Domnul Hristos, de asemenea,este bucurie. Dar cei despre care parabola spune că „primesc îndatăCuvântul” nu iau în considerare sacrificiul. Ei nu se gândesc la cerințeleCuvântului lui Dumnezeu. Ei nu luptă cu obiceiurile păcătoase ale vieții, ci selasă conduși întru totul de acestea.Rădăcinile plantei pătrund adânc în pământ și, chiar dacă nu se văd, ele îiîntrețin viața. Tot așa este și în experiența creștinului. Viața spirituală esteîntreținută de legătura nevăzută a sufletului cu Hristos, prin credință. Darascultătorii care se aseamănă terenului stâncos depind de puterile proprii, șinu de Domnul Hristos. Ei își pun încrederea în faptele și în înclinațiile lorpozitive și, în virtutea neprihănirii personale, se consideră puternici. Dar einu sunt puternici în Domnul, prin puterea pe care o primesc de la El. Unastfel de credincios „n-are rădăcină”, deoarece nu are o legătură cu DomnulHristos.Soarele arzător de vară, care maturizează și coace recolta de cereale,distruge toate plantele care nu au rădăcini adânci. Tot așa, cel care „n-arerădăcină în el”, „ține până la o vreme”, dar „cum vine un necaz sau oprigonire din pricina Cuvântului, se leapădă îndată de el” (Matei 13,21).Mulți acceptă Evanghelia ca pe o cale de a scăpa de suferință și nu ca oeliberare din păcat. Ei se bucură o scurtă perioadă de timp, deoarece cred căreligia îi va scuti de încercări și de greutăți. Dacă viața este blândă cu ei, aceșticreștini par serioși și statornici. Dar, când ajung să treacă prin focul ispitei, îșipierd credința. Ei nu pot suporta mustrarea care le este adresată în Numele luiHristos. Când Cuvântul lui Dumnezeu evidențiază vreunul dintre păcatele lorîndrăgite sau le cere renunțare la sine și sacrificiu, ei se simt ofensați. Oameniidin această categorie consideră că o schimbare radicală în viața lor i-ar costaun efort prea mare. Ei privesc la dificultățile și disconfortul prezent șiuită de realitățile veșnice. Asemenea ucenicilor, care L-au părăsit pe DomnulIisus, sunt gata să declare: „Vorbirea aceasta este prea de tot, cine poate s-osufere” (Ioan 6,60). Foarte mulți pretind că Îi slujesc lui Dumnezeu, dar nu-L cunosc prin experiență personală. Dorința lor de a împlini voia Lui se bazează pe o înclinație proprie, nu pe convingerea profundă inspirată de Duhul Sfânt. Comportamentul lor nu este corectat și adus în armonie cu Legea lui Dumnezeu. Ei declară că Îl acceptă pe Hristos ca Mântuitor al lor, dar nu au credința că El le va da puterea să-și învingă păcatele. Ei nu au o relație personală cu Mântuitorul cel viu, iar în caracterul lor se văd atât defectele ereditare, cât și cele pe care le-au cultivat. Una este să fii de acord, într-o manieră generală, cu faptul că Duhul Sfânt exercită o anumită influență, și alta este să accepți lucrarea Lui ca pe o chemare la pocăință, care te mustră. Mulți trăiesc cu un simțământ al înstrăinării de Dumnezeu, o conștientizare a sclaviei lor față de sine și față de păcat. Ei depun eforturi în vederea unei reforme, dar nu își răstignesc eul. Ei nu se predau în întregime în mâinile lui Hristos, cerând puterea divină pentru a îndeplini voia Sa. Acești creștini nu sunt dispuși să se lase formați după modelul divin. Ei își recunosc nedesăvârșirile, la modul general, dar nu renunță la păcatele lor. Cu fiecare faptă greșită, vechea lor fire egoistă devine tot mai puternică. Singura speranță pentru aceste suflete este să înțeleagă și să-și însușească în mod personal adevărul cuvintelor adresate de Domnul Hristos lui Nicodim: „Trebuie să vă nașteți din nou”. „Dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3,7.3). Adevărata sfințire este dedicarea totală în slujba lui Dumnezeu. Aceasta este condiția unei vieți creștine veritabile. Domnul Hristos pretinde o  consacrare fără rezerve, pentru o slujire neîmpărțită. El cere inima, mintea, sufletul și toată puterea ființei. Dorințele eului nu trebuie satisfăcute. Cel care trăiește pentru sine nu este creștin. Iubirea trebuie să fie principiul motivator al oricărei fapte. Iubirea este principiul fundamental al guvernării lui Dumnezeu, atât în cer, cât și pe pământ, și trebuie să constituie temelia caracterului creștin. Numai iubirea îl poate face să fie și să rămână statornic. Numai ea îl poate face capabil să reziste în fața ispitei și a încercării. Iar iubirea se va dezvălui prin sacrificiu. Planul de Mântuire a fost întemeiat pe sacrificiu – un sacrificiu atât de vast, de profund și de înalt, încât nu poate fi măsurat. Domnul Hristos a dat totul pentru noi, iar cei care Îl acceptă pe Hristos vor fi dispuși să sacrifice totul pentru cauza Răscumpărătorului lor. Gândul la onoarea și slava Lui va constitui o prioritate față de orice altceva. Dacă Îl iubim pe Iisus, va fi o bucurie și o plăcere să trăim pentru El, să-I aducem darurile noastre de mulțumire și să lucrăm pentru El. Vom considera că însăși lucrarea pe care o îndeplinim pentru El este ușoară. Pentru cauza Lui, vom fi mai mult decât doritori să suportăm durerea, munca istovitoare și sacrificiul. Vom simți împreună cu Hristos, aceeași dragoste pentru oameni și aceeași dorință ca ei să fie mântuiți. Aceasta este religia lui Hristos. Orice religie care nu se ridică la înălțimea acesteia constituie o amăgire. Simpla teorie a adevărului sau pretenția de a fi ucenic nu vor salva niciun suflet. Noi nu suntem ai lui Hristos, dacă nu Îi aparținem în întregime. Oamenii ajung lipsiți de voință și schimbători, tocmai datorită slujirii cu inima împărțită în viața de creștin. Efortul de a sluji atât eului, cât și lui Hristos, îi face asemenea celor reprezentați de terenul stâncos, iar astfel de credincioși nu vor rezista testului încercărilor care vor veni asupra lor.

Sămânța căzută între spini. „Sămânța căzută între spini, este cel ce aude Cuvântul; dar îngrijorărileveacului acestuia și înșelăciunea bogățiilor îneacă acest Cuvânt, și ajungeneroditor” (Matei 13,22).Adesea, sămânța Evangheliei cade între spini și plante dăunătoare, și dacăîn inima omului nu are loc o transformare morală, dacă vechile obiceiuri șipractici rele și vechea viață de păcat nu sunt părăsite, dacă atributele luiSatana nu sunt alungate din suflet, grâul va fi înăbușit. Spinii vor fi tot ce se vaputea culege, iar aceștia vor distruge sămânța cea bună.Harul se poate dezvolta numai în inima care este supusă unei pregătiricontinue pentru a primi semințele prețioase ale adevărului. Spinii păcatuluipot crește în orice fel de teren. Ei nu au nevoie de îngrijire, dar harul trebuiecultivat cu atenție. Spinii și mărăcinii sunt gata să răsară întotdeauna. Dinaceastă cauză, lucrarea de curățare trebuie îndeplinită în permanență. Dacăinima nu rămâne sub controlul lui Dumnezeu, dacă Duhul Sfânt nu lucreazăfără încetare la înnobilarea și purificarea morală a caracterului, vechileobiceiuri rele vor apărea în viață de la sine. Oamenii pot pretinde că ei cred înEvanghelie, dar, dacă nu sunt sfințiți de aceasta, pretenția lor nu are nicio valoare. Dacă nu reușesc să învingă păcatul, atunci ei sunt cei învinși depăcat. Spinii au fost tăiați, dar, nefiind smulși din rădăcină, răsar din nou,până când invadează sufletul în întregime.Domnul Hristos a precizat lucrurile care constituie un pericol pentru suflet.În conformitate cu Evanghelia după Marcu, Domnul Iisus menționează:„grijile lumești”, „înșelăciunea bogățiilor” și „poftele altor lucruri” (Marcu4,19). Luca amintește „grijile, bogățiile și plăcerile vieții acesteia” (Luca 8,14).Iată spinii care înăbușă Cuvântul, împiedicând dezvoltarea semințeispirituale. Sufletul încetează să-și primească hrana de la Hristos, iar viațaspirituală încetează să existe în inimă.„Grijile lumii acesteia.” Nicio categorie de oameni nu este scutită de ispitagrijilor acestei lumi. Celor săraci, munca grea, privațiunile și teama de lipsurile provoacă necazuri și tulburări sufletești. Pentru bogați, ispita constă înteama de a nu-și pierde averea și o mulțime de îngrijorări apăsătoare. Mulțidintre urmașii lui Hristos uită lecția pe care El ne-a îndemnat să o învățăm dela florile câmpului. Ei nu se încred în grija Lui permanentă. Domnul Hristosnu poate purta poverile lor, deoarece ei nu I le încredințează. Prin urmare, înloc să-i conducă la Mântuitorul pentru a primi mângâiere și ajutor, grijilevieții îi despart de El.Mulți creștini care ar fi putut fi plini de roade în slujba lui Dumnezeu ajungînrobiți de dorința de a acumula bogății. Întreaga lor energie este absorbită deactivitățile profesionale și se simt nevoiți să neglijeze lucrurile de naturăspirituală. În felul acesta, ei se despart de Dumnezeu. Sfintele Scripturi neîncurajează să fim harnici în ocupația noastră (Romani 12,11). Trebuie sălucrăm, ca să avem cu ce să-i ajutăm pe cei nevoiași. Creștinii trebuie sămuncească, să se implice în viața profesională și ei pot face aceasta, fără să seteamă că procedând astfel ar comite un păcat. Dar mulți ajung atât deabsorbiți de profesia lor, încât nu mai au niciun timp pentru rugăciune,pentru studiul Bibliei, pentru a-L căuta pe Dumnezeu și pentru a-I sluji. Dincând în când, sufletul lor simte un dor aprins de sfințenie și de cer, dar nu autimp să evadeze din tumultul lumii, ca să asculte cuvintele maiestuoase șiconvingătoare ale Duhului lui Dumnezeu. Lucrurile veșniciei ajung să fiesubordonate față de lucrurile lumii, care ocupă locul întâi. În aceste condiții,sămânța Cuvântului nu are nicio șansă de a aduce roade, pentru că energiilesufletului sunt dedicate creșterii mărăcinilor lucrurilor lumești.Pe de altă parte, chiar și dintre aceia care lucrează pentru binele altora,mulți cad în aceeași greșeală. Îndatoririle lor sunt presante, responsabilitățilelor sunt multe, iar ei permit ca programul lor încărcat să nu le mai îngăduietimpul necesar pentru devoțiune. Ei neglijează comuniunea cu Dumnezeuprin rugăciune și prin studiul Cuvântului Său. Acești creștini uită că DomnulHristos a spus: „Despărțiți de Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15,5). Eitrăiesc despărțiți de Hristos, viața lor nu este pătrunsă de harul și de dragosteaSa, și manifestă în mod deschis caracteristicile eului. Activitatea lor de slujireeste prejudiciată de dorința după supremație și de trăsăturile aspre șineplăcute ale caracterului lor. Iată una dintre cele mai semnificative causenevăzute ale eșecului în lucrarea creștină. Acesta este motivul pentru carerezultatele ei sunt adesea atât de insuficiente.„Înșelăciunea bogățiilor.” Dragostea de bunuri materiale are o puterefascinantă și înșelătoare. Prea adesea, cei care au bogății lumești uită căDumnezeu este Acela care le dă capacitatea de a le obține. Ei spun: „Tăriamea și puterea mâini mele mi-au câștigat aceste bogății”. În loc să le inspirerecunoștință față de Dumnezeu, bogățiile lor îi conduc la înălțarea de sine. Eipierd simțământul dependenței de Dumnezeu și al responsabilității față desemenii lor. În loc să considere bogăția ca fiind un talant pe care trebuie să-lfolosească pentru slava lui Dumnezeu și pentru binele omenirii, ei o trateazăca pe un mijloc de a-și satisface dorințele egoiste. Când este folosită în felulacesta, în loc să dezvolte atributele lui Dumnezeu în caracterul omului,bogăția dezvoltă atributele lui Satana. Sămânța Cuvântului este înăbușită despini. „Plăcerile vieții acesteia.” Distracțiile, căutate doar în scopul satisfacțieipersonale, constituie un pericol. Toate obiceiurile necumpătate, care slăbescputerile fizice, care întunecă mintea sau distrug sensibilitatea însușirilorspirituale sunt „pofte ale firii pământești care se războiesc cu sufletul” (1Petru 2,11).„Poftele altor lucruri.” Acestea nu sunt în mod obligatoriu niște dorințepăcătoase în ele însele, ci reprezintă orice interes așezat mai presus deÎmpărăția lui Dumnezeu. Tot ce ne abate atenția de la Dumnezeu, tot ceatrage dragostea noastră, care ar trebui îndreptată spre Domnul Hristos,constituie un vrăjmaș al sufletului.Când mintea noastră este tânără, puternică și capabilă să se dezvolte rapid,suntem foarte ispitiți să ne lăsăm conduși de ambiția înălțării de sine și dedorințele egoiste. Dacă planurile noastre pământești au succes, avem tendințade a continua să mergem într-o direcție care ne împietrește conștiința și neîmpiedică să înțelegem corect în ce constă adevărata excelență a caracterului.Când circumstanțele favorizează o asemenea evoluție a lucrurilor, se vaobserva că dezvoltarea personală se orientează într-o direcție interzisă deCuvântul lui Dumnezeu.În perioada de formare a caracterului copiilor, responsabilitatea părințiloreste foarte mare. Ei ar trebui să fie deosebit de atenți pentru a-i înconjura petineri cu influențe morale pozitive, care să le ofere concepții corecte cu privirela viață și la adevăratul succes. Dar, în loc să procedeze în felul acesta, atât demulți părinți se străduiesc în primul rând să le asigure copiilor lor o situațiematerială prosperă. Toate planurile lor sunt alese în direcția realizării acestuiscop. Mulți se stabilesc în orașe mari, unde copiii lor fac cunoștință cusocietatea mondenă. Părinții își înconjoară copiii cu influențe careîncurajează spiritul lumesc și mândria. Într-o asemenea atmosferă, mintea șisufletul își pierd calitățile și puterea. Țintele înalte și nobile ale vieții ajungignorate. Privilegiul de a fi copii ai lui Dumnezeu și dreptul de moștenitori aiveșniciei sunt vândute pentru câștiguri lumești. Mulți părinți caută să contribuie la fericirea copiilor lor, satisfăcându- leplăcerea de a se distra. Ei le îngăduie să practice jocuri sportive, să participe lareuniuni dedicate plăcerii, oferindu-le bani pe care să-i poată folosi cumdoresc, pentru a face paradă și pentru plăcerile lor egoiste. Pe măsură ce estesatisfăcută, dorința după plăceri devine tot mai puternică. Interesul acestortineri este absorbit din ce în ce mai mult de distracții, până când ajung săconsidere că acestea constituie cel mai important scop al vieții. Ei deprindobiceiul leneviei și al îngăduinței de sine, care va face să le fie aproapeimposibil să mai devină vreodată niște creștini serioși și statornici.Chiar și biserica, cea care ar trebui să fie stâlpul și temelia adevărului, sedovedește a fi un factor de încurajare a iubirii egoiste față de plăceri. Caresunt metodele la care apelează bisericile atunci când trebuie să colectezedonații pentru obiective religioase? Se organizează bazaruri, dineuri, licitații șichiar loterii și alte asemenea procedee. Adesea locul consacrat închinăriiaduse lui Dumnezeu este profanat prin mese festive, la care se mănâncă și sebea, se fac tranzacții comerciale și alte activități dedicate amuzamentului. Respectul față de casa lui Dumnezeu și față de serviciile de închinare se pierde parțial din mentalitatea tinerilor. Barierele stăpânirii de sine devin tot mai ineficiente. Egoismul, poftele, dorința de a ieși în evidență și de a impresiona sunt stimulate și, pe măsură ce sunt satisfăcute, acestea devin tot mai puternice. Orașele sunt adăpostul centrelor de distracție și al goanei după plăceri. Mulți părinți care aleg să locuiască în orașe, pentru copiii lor, crezând că le oferă avantaje mai mari, sunt dezamăgiți și le pare rău de greșeala făcută, dar își dau seama abia când este prea târziu. Orașele din zilele noastre devin repede tot mai asemănătoare Sodomei și Gomorei. Numeroasele zile libere, de sărbătoare, încurajează comoditatea și lipsa de ocupație. Activitățile distractive incitante – teatrul, cursele de cai, jocurile de noroc, consumul de băuturi alcoolice și petrecerile, diverse alte tipuri de socializare – stimulează toate pasiunile la intensitate maximă. Tinerii sunt luați de valul obiceiurilor lumești. Cei care se deprind să caute plăcerea de dragul distracției, deschid poarta pentru un potop de ispite. Ei se lasă în voia unui spirit de neseriozitate și de veselie necontrolată, iar prezența lor în mijlocul iubitorilor de plăceri are un efect amețitor asupra minții. Astfel, ei trec de la o formă de viciu la alta, până când își pierd atât dorința, cât și capacitatea de a trăi o viață folositoare. Aspirațiile lor religioase sunt paralizate și tot ce îl leagă pe om de lumea spirituală devine corupt și degradat. Este adevărat că unii pot ajunge să-și înțeleagă nesăbuința și se pocăiesc. Dumnezeu îi poate ierta. Dar ei și-au distrus propriul suflet și s-au expus unui pericol care îi va urmări toată viața. Discernământul lor, care ar trebui păstrat în permanență sensibil și profund pentru a distinge rapid între bine și rău, este prejudiciat într-o mare măsură. Ei nu mai pot recunoaște cu ușurință vocea Duhului Sfânt care îi îndrumă și ajung incapabili să observe imediat capcanele lui Satana. Prea adesea, când sunt în pericol, ei cad pradă ispitei și se lasă atrași departe de Dumnezeu. Finalul unei astfel de vieți, iubitoare de plăceri, este ruina, atât pentru viața aceasta, cât și pentru cea viitoare. Îngrijorările, bogățiile și plăcerile, toate acestea sunt mijloacele pe care Satana le folosește în marea competiție a vieții pentru cucerirea sufletului omenesc. Tuturor le-a fost adresată avertiza-rea: „Nu iubiți lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubește cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în El. Căci tot ce este în lume: pofta firii pământești, pofta ochilor și lăudăroșia vieții, nu este de la Tatăl, ci din lume” (1 Ioan 2,15.16). Acela care citește în inima omului ca într-o carte deschisă, spune: „Luați seama la voi înșivă, ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare și băutură, și cu îngrijorările vieții acesteia, și astfel ziua aceea să vină fără veste asupra voastră” (Luca 21,34). Iar apostolul Pavel, fiind inspirat de Duhul Sfânt, scria următoarele: „Cei ce vor să se îmbogățească, dimpotrivă, cad în ispită, în laț și în multe pofte nesăbuite și vătămătoare, care cufundă pe oameni în prăpăd, și pierzare. Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor; și unii, care au umblat după ea, au rătăcit de la credință, și s-au străpuns singuri cu o mulțime de chinuri” (1 Timotei 6,9.10).

Pregătirea terenului. Pretutindeni în parabola semănătorului, Domnul Hristos arată că diferitelerezultate ale semănatului depind de calitatea terenului. În fiecare situație, esteacelași semănător și aceeași sămânță. Prin urmare, Domnul ne învață că, dacălucrarea Cuvântului lui Dumnezeu nu are succes în inima și în viața noastră,cauza se găsește la noi. Cu toate acestea, rezultatele depășesc limitelecapacităților noastre. Într-adevăr, noi nu ne putem schimba singuri, darputerea de a alege ne aparține și depinde numai de noi să decidem ce anumevom deveni. Ascultătorii reprezentați de pământul de lângă drum, de terenulstâncos și de cel plin de spini, nu sunt nevoiți să rămână așa. Duhul luiDumnezeu se străduiește neîncetat să spulbere vraja pasiunilor trecătoare,care îi menține pe oameni absorbiți de lucrurile pământești, și să trezească însuflet o dorință pentru comorile veșnice. Oamenii devin neatenți șiindiferenți față de Cuvântul lui Dumnezeu, deoarece se opun lucrării DuhuluiSfânt. Ei sunt singurii vinovați pentru împietrirea inimii lor, care împiedicăsămânța cea bună să prindă rădăcini și permite ca plantele dăunătoare săînăbușe dezvoltarea acesteia.Grădina inimii trebuie cultivată. Pământul trebuie arat și bulgării marisfărâmați, printr-un regret profund pentru păcat și o pocăință serioasă.Plantele otrăvitoare ale lui Satana trebuie smulse din rădăcină. O dată invadatde mărăcini, pământul poate fi lucrat din nou doar dacă se depune o muncăserioasă și perseverentă. Tot astfel, înclinațiile rele ale inimii firești pot fi biruite, numai printr-un efort stăruitor, în Numele și prin puterea lui Iisus. Domnul ne îndeamnă prin intermediul profetului: „Desțeleniți-vă un ogor nou și nu semănați între spini” (Ieremia 4,3). „Semănați potrivit cu neprihănirea și veți secera potrivit cu îndurarea” (Osea 10,12). Aceasta este lucrarea pe care dorește El să o îndeplinească pentru noi, și Domnul ne cere să cooperăm cu El.  Semănătorii Cuvântului au de făcut o lucrare de pregătire a inimii ascultătorilor lor pentru a accepta Evanghelia. În activitatea de vestire a Cuvântului, există prea multă predicare și prea puțină lucrare personal adevărată, de la inimă la inimă. Pentru sufletul celor pierduți este necesară o lucrare individuală. Trebuie să ne apropiem de fiecare persoană, într-un spirit de simpatie și iubire creștinească, și să ne străduim să-i trezim interesul pentru marile adevăruri cu privire la viața veșnică. Chiar dacă inima oamenilor poate fi tot atât de tare, precum este pământul bătătorit de lângă drum, și chiar dacă ni se pare că a le vorbi despre Mântuitorul ar însemna un efort inutil, totuși acolo unde raționamentele logice nu reușesc să impresioneze, iar argumentele nu au nici o putere de a convinge, iubirea lui Hristos, descoperită printr-o lucrare de slujire personală, este capabilă să înmoaie inima de piatră, așa încât semințele adevărului să poată prinde rădăcini în ea. De asemenea, semănătorii mai au de făcut o lucrare, pentru ca sămânța să nu ajungă înăbușită de spini sau să moară, pentru că solul nu a fost sufficient de adânc. Credinciosul trebuie ajutat să cunoască principiile fundamentale ale vieții de creștin, încă de la primul pas pe care îl face pe acest drum. El trebuie învățat că nu este suficient să creadă că este mântuit prin jertfa Domnului Hristos, ci trebuie să trăiască o viață asemenea vieții lui Iisus și să-și formeze un caracter asemenea caracterului Său. Toți creștinii trebuie să știe că li se cere să poarte răspunderi și să-și învingă înclinațiile firești. Ei trebuie să învețe ce înseamnă binecuvântarea de a lucra pentru Domnul Hristos, urmând exemplul Său de renunțare la sine și îndurând dificultățile ca niște buni soldați. Să învețe să se încreadă în dragostea Sa și să-I încredințeze toate grijile lor. Să simtă bucuria câștigării de suflete pentru Domnul. Astfel, plăcerile lumii își vor pierde puterea de atracție, iar dificultățile vieții nu-i vor mai descuraja. Plugul adevărului își va face lucrarea. El va pregăti terenul necultivat și nu numai că va reteza mărăcinii, ci îi va smulge din rădăcini.

Sămânța căzută în pământ bun. Semănătorul nu este întotdeauna sortit să suporte dezamăgirea. Cu privirela sămânța căzută în pământ bun, Mântuitorul spunea că aceasta îl reprezintăpe „cel ce aude Cuvântul și-l înțelege; el aduce roadă; un grăunte dă o sută,altul șaizeci, altul treizeci” (Matei 13,23). „Sămânța care a căzut pe pământbun sunt aceia care, după ce au auzit Cuvântul, îl țin într-o inimă bună șicurată și fac roadă în răbdare” (Luca 8,15).„Inima bună și curată”, despre care vorbește parabola, nu este o inimă fărăpăcat, deoarece Evanghelia trebuie să le fie vestită tocmai acelora care suntpierduți. Domnul Hristos declara: „Eu am venit să chem la pocăință nu pe cei neprihăniți, ci pe cei păcătoși” (Marcu 2,17). „Inima bună” este inima care cedează în fața convingerii inspirate de Duhul Sfânt. Cel care are o asemenea inimă își mărturisește vinovăția și este conștient de nevoia harului și a dragostei lui Dumnezeu. El dorește în mod sincer să cunoască adevărul cu scopul de a-l respecta. „Inima curată” este o inimă care are încredere în Cuvântul lui Dumnezeu. Fără credință nu putem primi Cuvântul lui Dumnezeu. „Și fără credință este cu neputință să fim plăcuți Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este, și că răsplătește pe cei ce-L caută” (Evrei 11,6). Sămânța căzută în pământul bun îl reprezintă pe „cel ce aude Cuvântul și-l înțelege”. Fariseii din timpul Domnului Hristos își închideau ochii, ca să nu vadă, și urechile, ca să nu audă. Prin urmare, adevărul nu putea ajunge la inima lor. Ei urmau să suporte pedeapsa pentru neștiința lor intenționată și pentru orbirea pe care și-au impus-o. Dar Domnul Hristos i-a învățat pe ucenicii Săi că mintea lor trebuie să fie receptivă față de învățăturile Lui și inima lor trebuie să fie dispusă să creadă. El i-a numit fericiți, deoarece ei vedeau cu ochii și auzeau cu urechile tot ce acceptau prin credință. Ascultătorul reprezentat de sămânța căzută în pământ bun primește Cuvântul, „nu ca pe cuvântul oamenilor, ci așa cum și este în adevăr, ca pe Cuvântul lui Dumnezeu” (1 Tesaloniceni 2,13). Adevăratul ascultător este numai acela care acceptă Sfintele Scripturi ca fiind glasul lui Dumnezeu care îi vorbește. El se cutremură la auzirea Cuvântului, deoarece pentru el, Cuvântul este o realitate incontestabilă. Mintea lui se străduiește să-l înțeleagă, iar inima lui este pregătită să îl primească. Astfel de ascultători s-au dovedit a fi Corneliu și prietenii săi, care i-au spus apostolului Petru: „Acum dar, toți suntem aici înaintea lui Dumnezeu, ca să ascultăm tot ce ți-a poruncit Domnul să ne spui” (Fapte 10,33). Cunoașterea adevărului nu depinde atât de mult de capacitatea intelectuală, ci de sinceritatea scopului și de simplitatea și fervoarea unei credințe care se bazează pe ajutorul lui Dumnezeu. Îngerii lui Dumnezeu se apropie de toți cei ce caută călăuzirea divină, într-un spirit de umilință. Ei primesc Duhul Sfânt pentru a le dezvălui comorile adevărului. După ce au auzit adevărul, ascultătorii, reprezentați de pământul bun, îl păstrează. Satana și toți slujitorii lui răi nu sunt capabili să răpească sămânța Cuvântului. Nu este suficient doar să auzi sau să citești Cuvântul. Cel care dorește să beneficieze de Sfintele Scripturi trebuie să mediteze asupra adevărului care îi este prezentat. El trebuie să-și concentreze atenția și să se roage stăruitor, ca să înțeleagă și să rețină semnificația cuvintelor adevărului și să soarbă adânc din spiritul scrierilor sfinte. Dumnezeu ne îndeamnă să ne umplem mintea cu gânduri mari și curate. El dorește să medităm asupra iubirii și harului Său, să studiem lucrarea Sa minunată, care se desfășoară în cadrul marelui Plan de Mântuire. În felul acesta, capacitatea noastră de a înțelege adevărul va deveni tot mai pătrunzătoare, iar dorința noastră după puritatea inimii și după limpezimea gândirii va fi tot mai înaltă și mai sfântă. Sufletul care rămâne în atmosfera curată a gândurilor sfinte va fi transformat datorită comuniunii cu Dumnezeu, care se realizează prin studiul Scripturilor. Cel reprezentat de sămânța căzută în pământ bun „aduce roadă”. Cei care, după ce au auzit Cuvântul, îl și păstrează, vor produce roadele ascultării. Cuvântul lui Dumnezeu, primit în suflet, se va manifesta prin fapte bune. Rezultatele lui se vor vedea într-un caracter și o viață asemenea caracterului și vieții lui Hristos. Domnul spunea despre Sine: „Îmi place să fac voia Ta, Dumnezeule. Și legea Ta este în fundul inimii mele” (Psalmii 40,8). „Eu nu pot face nimic de la Mine însumi… pentru că nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui, care M-a trimis” (Ioan 5,30). Iar Sfintele Scripturi declară: „Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască și El cum a trăit Isus” (1 Ioan 2,6). Adesea, Cuvântul lui Dumnezeu intră în conflict cu trăsăturile de caracter moștenite sau cultivate și cu obiceiurile rele din viața omului. Dar, când primește Cuvântul, ascultătorul reprezentat de pământul cel bun accept toate condițiile și cerințele lui. El renunță la practicile lui păcătoase și la obiceiurile lui rele, îndeplinind tot ce îi cere Cuvântul lui Dumnezeu. În concepția lui, poruncile omului limitat și supus greșelii nu au nici o valoare în comparație cu declarațiile Dumnezeului infinit. El dorește viața veșnică din toată inima, se consacră întru totul acestui scop și va respecta adevărul, chiar dacă din această cauză va suferi pierderi, persecuție sau chiar moartea. Un astfel de credincios va aduce „roadă în răbdare”. Niciunul dintre cei care acceptă Cuvântul lui Dumnezeu nu este scutit de dificultăți și încercări, dar, când vin necazuri, adevăratul creștin nu devine neliniștit, neîncrezător sau descurajat. Deși nu avem capacitatea de a cunoaște deznodământul încercărilor prin care trecem și nici nu putem înțelege scopul intervențiilor providențiale ale lui Dumnezeu, nu trebuie să ne pierdem încrederea. Dacă ne aducem aminte de mila duioasă a Domnului, vom așeza asupra Lui întreaga povară a grijilor noastre și vom aștepta cu răbdare salvarea din partea Sa. Prin luptă, viața spirituală devine mai puternică. Încercările suportate cu bine vor dezvolta statornicia caracterului și însușiri spirituale prețioase. Adesea, roadele desăvârșite ale credinței, umilinței și iubirii se maturizează cel mai bine în mijlocul norilor de furtună și al întunericului. „… Iată că plugarul așteaptă roada scumpă a pământului, și o așteaptă cu răbdare, până primește ploaia timpurie și târzie” (Iacov 5,7). Tot astfel, creștinul trebuie să aștepte cu răbdare roadele Cuvântului lui Dumnezeu în viața sa. Deseori, când ne rugăm pentru darurile Duhului Sfânt, Dumnezeu începe să acționeze ca răspuns la rugăciunile noastre, aducându-ne în situații favorabile dezvoltării acestor roade. Dar noi nu înțelegem intenția Lui și suntem dezorientați și dezamăgiți. Totuși aceste daruri nu pot fi făcute să apară dintr-o dată, ci se dezvoltă numai prin procesul natural de creștere și rodire. Partea noastră este să acceptăm Cuvântul lui Dumnezeu și să-l păstrăm cu fermitate, spunându-ne pe deplin călăuzirii lui, și, dacă procedăm astfel, Cuvântul își va îndeplini lucrarea în viața noastră. „… Dacă Mă iubește cineva”, spunea Domnul Hristos, „va păzi Cuvântul Meu și Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el, și vom locui împreună cu el” (Ioan 14,23). Dacă vom fi într-o legătură vie cu Sursa puterii îndelung răbdătoare, vom fi protejați și călăuziți de influența unei înțelepciuni puternice și desăvârșite. Viața noastră sfințită va fi rezultatul supunerii față de Domnul Iisus. Vom înceta să trăim o viață inutilă, caracterizată de egoism, pentru că Însuși Domnul Hristos va trăi în noi. Aceasta este modalitatea prin care vom putea să aducem roadele bune ale Duhului Sfânt – „un grăunte dă o sută, altul șaizeci, altul treizeci”.

12. „ÎNTÂI UN FIR VERDE, APOI SPIC”:

 Parabola semănătorului a dat naștere multor întrebări. Unii dintre ascultători au înțeles din această parabolă că Domnul Hristos nu urma să instaureze o împărăție pământească, și mulți erau curioși și încurcați. Înțelegând nedumeririle lor, Domnul Hristos a prezentat o altă ilustrație, căutând în continuare să le abată gândurile de la speranța unei împărății lumești, spre lucrarea harului lui Dumnezeu în sufletul omului. „El a mai zis: Cu Împărăția lui Dumnezeu este ca atunci când aruncă un om sămânța în pământ; fie că doarme noaptea, fie că stă treaz ziua: sămânța încolțește și crește fără să știe el cum. Pământul rodește singur: întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic și când este coaptă roada, pune îndată secera în ea, pentru că a venit secerișul.” (Marcu 4,26-29). Agricultorul care „pune îndată secera în ea, pentru că a venit secerișul” nu poate fi nimeni altul decât Domnul Hristos. El este cel care va culege recolta pământului în marea zi de pe urmă. Dar semănătorul îi reprezintă și pe aceia care lucrează în slujba lui Hristos. Despre sămânță se spune că „încolțește și crește fără să știe el” (semănătorul). Dar această declarație nu poate fi făcută cu privire la Fiul lui Dumnezeu. Domnul Hristos nu doarme la datorie, ci veghează zi și noapte. El nu este în situația de a nu ști cum crește sămânța. Parabola seminței dezvăluie faptul că Dumnezeu acționează în permanență în lumea naturii. Sămânța conține un principiu de germinare, principiu pe care l-a implantat în ea Însuși Dumnezeu. Totuși, dacă ar fi lăsată singură, sămânța nu ar avea nicio putere de a răsări. Omul își are partea sa de îndeplinit pentru a contribui la creșterea seminței. El trebuie să pregătească pământul, îmbunătățindu-i calitatea, iar apoi să semene sămânța. După aceea, trebuie să îngrijească plantele cultivate. Dar există un punct dincolo de care nu mai poate face nimic. Nici forța, nici înțelepciunea omului nu sunt capabile să facă planta vie să răsară din sămânță. Deși trebuie să depună toate eforturile de care dispune, până la limita posibilităților sale, totuși omul trebuie să depindă în continuare de Acela care a stabilit întregul proces, de la semănare până la seceriș, legând între ele toate etapele, prin legăturile minunate ale puterii Sale nelimitate. În sămânță există viață, în sol se află putere, dar dacă nu este exercitată o putere infinită, zi și noapte, sămânța nu va aduce niciun rod. Este nevoie de ploaia care să ude câmpul însetat, de soarele care să ofere căldură, de electricitatea care trebuie să ajungă la sămânța îngropată în pământ. Numai Creatorul care a implantat viața în interiorul seminței este Cel care o poate chema la existență. Fiecare sămânță încolțește și fiecare plantă crește numai prin puterea lui Dumnezeu. „Căci, după cum pământul face să răsară lăstarul lui, și după cum o grădină face să încolțească semănăturile ei, așa va face Domnul, Dumnezeu, să răsară mântuirea și lauda, în fața tuturor neamurilor” (Isaia 61,11). Așa cum se procedează în semănatul din natură, tot astfel trebuie să se procedeze și în semănatul spiritual. Propovăduitorul adevărului trebuie să pregătească solul inimii ascultătorilor. El trebuie să semene sămânța, dar puterea care dă naștere vieții vine din partea lui Dumnezeu. Există un punct dincolo de care orice efort omenesc este zadarnic. Deși trebuie să predicăm Cuvântul, noi nu putem transmite puterea care va readuce la viață sufletul ascultătorilor și va face să răsară neprihănirea și lauda. În predicarea Cuvântului trebuie să acționeze o putere care este mai presus de toate capacitățile omenești. Cuvântul va fi viu și lucrător, în ce privește înnoirea inimii pentru viața veșnică, numai prin lucrarea Duhului Sfânt. Aceasta este învățătura pe care a încercat Domnul Hristos să o întipărească în mintea ucenicilor Săi. El i-a învățat că niciuna dintre capacitățile personale nu este în măsură să le asigure succesul în lucrarea lor, ci puterea făcătoare de minuni a lui Dumnezeu este cea care îi conferă Cuvântului Său eficiență în aducerea roadelor. Lucrarea semănătorului este o lucrare a credinței. Semănătorul nu este în stare să înțeleagă taina germinării și a creșterii seminței. Dar el are încredere în mijloacele folosite de Dumnezeu pentru a face vegetația să crească. Când împrăștie sămânța, semănătorul pare să risipească grâul valoros, care ar fi putut asigura pâine pentru familia lui. Dar el nu face altceva decât să renunțe la un bine prezent, pentru o răsplată viitoare mai mare. El aruncă sămânța, așteptându-se să o culeagă înapoi însutit, printr-o recoltă bogată. Tot așa trebuie să lucreze și slujitorii Domnului Hristos, așteptându-se ca sămânța semănată de ei să producă un seceriș bogat. Este posibil ca sămânța bună a Cuvântului să rămână nevăzută pentru o vreme, ascunsă într-o inimă rece, egoistă și lumească, fără a da niciun semn că a prins rădăcini, dar după un timp, când inspirația Duhului lui Dumnezeu pătrunde în suflet, sămânța ascunsă încolțește și în cele din urmă aduce roade spre slava lui Dumnezeu. În lucrarea pe care o îndeplinim de-a lungul unei vieți întregi, nu știm care dintre faptele noastre vor avea rezultate. Nu ne-a fost dat nouă să stabilim lucrul aceasta. Noi trebuie să ne facem lucrarea și să lăsăm rezultatele în grija lui Dumnezeu. „Dimineața, seamănă-ți sămânța, și până seara nu lăsa mâna să ți se odihnească, fiindcă nu știi ce va izbuti, aceasta sau aceea, sau dacă amândouă sunt deopotrivă de bune” (Eclesiastul 11,6). Dumnezeu, în marele legământ, declară că atât „cât va fi pământul, nu va înceta semănatul și seceratul!…” (Geneza 8,22). Agricultorul ară și seamănă, având încredere în această făgăduință. Cu aceeași credință trebuie să îndeplinim și lucrarea de semănare spirituală, având încredere în asigurarea lui Dumnezeu: „Tot așa și Cuvântul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face voia Mea și va împlini planurile Mele” (Isaia 55,11). „Cel ce umblă plângând, când aruncă sămânța, se întoarce cu veselie, când își strânge snopii” (Psalmii 126,6 – T.M.). Germinarea seminței reprezintă începutul vieții spirituale, iar dezvoltarea plantei constituie un simbol frumos al creșterii în viața creștină. Așa cum se întâmplă în natură, tot așa este și în lucrarea harului: nu poate exista viață fără să aibă loc creșterea. Planta fie va crește, fie va muri. După cum creșterea plantei este tăcută și imperceptibilă, și totuși este neîncetată, tot astfel este și creșterea în viața creștină. Viața noastră poate fi desăvârșită în fiecare stadiu al dezvoltării ei. Totuși, dacă planul lui Dumnezeu pentru noi se împlinește întocmai, are loc o dezvoltare neîncetată. Lucrarea sfințirii este o lucrare de o viață întreagă. Pe măsură ce ocaziile se înmulțesc, experiența noastră se va extinde și vom ajunge să cunoaștem din ce în ce mai mult. Vom devein capabili să purtăm responsabilități, iar maturitatea noastră spirituală va fi pe măsura privilegiilor noastre. Planta crește, primind elementele oferite de Dumnezeu pentru susținerea vieții. Ea își înfige rădăcinile adânc în pământ. Absoarbe razele soarelui, roua și ploaia și primește din aer proprietățile dătătoare de viață. În același fel  trebuie să se dezvolte și creștinul, prin cooperarea cu mijloacele prevăzute de Dumnezeu. Deși suntem conștienți de starea noastră de neputință, trebuie să folosim toate ocaziile care ne sunt acordate pentru a dobândi o experiență deplină. Așa cum planta primește razele soarelui, roua și ploaia, tot astfel trebuie să ne deschidem și noi inima pentru a primi Duhul Sfânt. „… Lucrul acesta nu se va face nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu – zice Domnul oștirilor!” (Zaharia 4,6). Dacă ne păstrăm gândurile îndreptate spre Domnul Hristos, El „va veni la noi ca o ploaie, ca ploaia de primăvară, care udă pământul!” (Osea 6,3). El va răsări peste noi ca Soarele Neprihănirii „și tămăduirea va fi sub aripile Lui” (Maleahi 4,2). Iar noi vom „înflori precum crinul” și „iarăși vom da viață grâului, vom înflori ca via” (Osea 14,5.7). Printr-o dependență continuă de Hristos și prin credința în El, ca Mântuitor personal, vom crește în toate privințele în Acela care este Căpetenia noastră. Grâul formează „întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic”. Scopul pe care îl urmărește agricultorul prin semănarea seminței și prin cultivarea plantelor este producerea grâului. El dorește pâine pentru cei flămânzi și semințe pentru recolta viitoare. Tot astfel, Agricultorul divin așteaptă o recoltă, o răsplată a muncii și a sacrificiului Său. Domnul Hristos dorește să multiplice chipul Său în inima oamenilor; și face aceasta prin aceia care cred în El. Scopul vieții de creștin este să aducă roade – reproducerea caracterului lui Hristos în cel credincios, pentru ca apoi să poată fi reprodus și în alții. Planta nu germinează, nu crește și nici nu aduce roadă în folosul propriu, ci „ca să dea sămânță semănătorului și pâine celui ce mănâncă” (Isaia 55,10). Tot astfel, niciun om nu trebuie să trăiască pentru sine. Creștinul este reprezentantul lui Hristos în lume, pentru mântuirea altora. Într-o viață al cărei centru este propriul eu, nu poate exista nicio creștere și nicio rodire. Dacă L-ai acceptat pe Hristos ca Mântuitor personal, trebuie să uiți de tine însuți și să încerci să-i ajuți pe alții. Vorbește cu ei despre Domnul Hristos și spune-le despre bunătatea Sa. Îndeplinește fiecare îndatorire care se ivește. Poartă în inima ta povara salvării de suflete și caută prin orice mijloace care îți stau în putere să-i mântuiești pe cei pierduți. Pe măsură ce vei primi Spiritul lui Hristos – Spiritul iubirii neegoiste și al slujirii pentru binele altora – vei crește și vei fi roditor. Roadele Duhului se vor dezvolta în caracterul tău. Credința ta se va mări, convingerile tale vor devein tot mai profunde, iubirea ta va fi făcută desăvârșită. Vei reflecta din ce în ce mai mult asemănarea cu Hristos în tot ce este curat, nobil și vrednic de iubit. „Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor” (Galateni 5,22.23). Aceste roade nu vor putea pieri niciodată, ci vor produce un seceriș asemenea lor pentru viața veșnică. „Când este coaptă roada, pune îndată secera în ea, pentru că a venit secerișul.” Domnul Hristos așteaptă cu o dorință nerăbdătoare manifestarea caracterului și a vieții Sale în biserica Sa. Când caracterul lui Hristos va fi reprodus în mod desăvârșit în cei ce fac parte din poporul Său, El va veni pentru a-i revendica drept copiii Săi. Este privilegiul fiecărui creștin, nu numai să aștepte, ci și să grăbească venirea Domnului Iisus Hristos (2 Petru 3,12). Dacă toți cei care pretind că poartă Numele Său ar aduce roade spre slava Lui, cât de rapid ar fi semănată sămânța Evangheliei în întreaga lume. Ultimul mare seceriș va avea loc repede, iar Hristos va veni pentru a aduna grâul prețios.

13. NEGHINA:

  „Iisus le-a pus înainte o altă pildă, și le-a zis: Împărăția cerurilor seaseamănă cu un om care a semănat o sămânță bună în țarina lui. Dar, pe cânddormeau oamenii, a venit vrăjmașul lui, a semănat neghină între grâu și aplecat. Când au răsărit firele de grâu și au făcut rod, a ieșit la iveală șineghina’” (Matei 13,24-26).„Țarina”, a zis Iisus, „este lumea”. Dar noi trebuie să înțelegem acest symbolca reprezentând biserica lui Hristos în lume. Parabola descrie o situație legatăde Împărăția lui Dumnezeu și lucra-rea Sa de mântuire a oamenilor. Aceastălucrare este îndeplinită prin intermediul bisericii. Este adevărat că DuhulSfânt acționează în întreaga lume, oriunde inima oamenilor este impresionatăde Evanghelie, dar locul în care trebuie să creștem și să aducem roade pentrugrânarul lui Dumnezeu este biserica.„Cel ce seamănă sămânța bună, este Fiul omului… Sămânța bună sunt fiiiÎmpărăției; neghina, sunt fiii celui rău.” Sămânța bună îi reprezintă pe aceiacare sunt născuți din Cuvântul lui Dumnezeu, din adevăr. Neghinareprezintă acea categorie de oameni care constituie rezultatul sau întruchiparea greșelii, a principiilor false. „Vrăjmașul, care a semănat-o, este diavolul.” Nici Dumnezeu și nici îngerii Săi nu au semănat vreodată o sămânță care produce neghină. Neghina este semănată întotdeauna de Satana, vrăjmașul lui Dumnezeu și al omului. În Orient, oamenii se răzbunau uneori, semănând în terenurile recent cultivate ale vrăjmașilor lor, semințe care produceau plante dăunătoare, dar care, în perioada creșterii, se asemănau foarte mult cu cerealele. Ele răsăreau împreună cu grâul, afectând recolta și provocându-i proprietarului necazuri și pagube. Tot astfel, datorită vrăjmășiei împotriva lui Hristos, Satana răspândește semințele lui rele printre semințele bune ale Împărăției. Apoi, Îi atribuie lui Hristos roadele acestor semințe rele. El aduce în biserică oameni care, deși poartă Numele lui Hristos, au un caracter opus caracterului Său. Acești nelegiuiți Îl dezonorează pe Dumnezeu, prezintă greșit lucrarea Sa de mântuire și pun în pericol viața spirituală a credincioșilor. Slujitorii Domnului Hristos sunt îndurerați când văd că în biserică se află atât credincioși adevărați, cât și credincioși falși. Ei ar dori mult să întreprindă ceva pentru a curăța biserica. Asemenea slujitorilor din parabolă, ei sunt gata să smulgă neghina. Dar Domnul Hristos le spune: „Nu… ca nu cumva, smulgând neghina, să smulgeți și grâul împreună cu ea. Lăsați-le să crească amândouă împreună până la seceriș” (Matei 13,29). Domnul Hristos i-a învățat pe oameni cu claritate, că aceia care continuă să păcătuiască în mod vizibil trebuie să fie separați de biserică, dar nu ne-a încredințat nouă lucrarea de a judeca motivațiile și caracterul oamenilor. El cunoaște prea bine firea noastră și de aceea nu ne-a dat această sarcină. Dacă am încerca să-i smulgem din biserică pe aceia despre care presupunem că sunt niște creștini falși, putem fi siguri că am comite greșeli. Adesea, noi îi considerăm ca fiind niște cazuri fără speranță, tocmai pe aceia pe care Domnul Hristos îi atrage la Sine. Dacă ar trebui să tratăm aceste suflete în conformitate cu judecata noastră nedesăvârșită, probabil că acest fapt ar duce la spulberarea ultimei lor speranțe. Mulți care se consideră buni creștini vor fi găsiți în cele din urmă nevrednici. În cer se vor afla mulți oameni despre care semenii lor au crezut că nu vor ajunge niciodată acolo. Omul judecă după aparențe, dar Dumnezeu judecă inima. Neghina și grâul trebuie să crească împreună până la seceriș; iar secerișul are loc la încheierea timpului de probă. În cuvintele Mântuitorului se află și o altă lecție, o lecție a răbdării minunate și a iubirii pline de duioșie. După cum rădăcinile neghinei sunt strâns împletite cu rădăcinile grâului, tot astfel membrii falși ai bisericii se pot afla într-o relație apropiată cu ucenicii adevărați. Adevăratul caracter al acestor așa-ziși credincioși nu este manifestat pe deplin. Dacă ei ar fi separați de biserică, ar putea fi determinați să se poticnească și alții care, altfel, ar fi rămas statornici. Învățătura acestei parabole ilustrează modul în care îi tratează Dumnezeu atât pe oameni, cât și pe îngeri. Satana este un înșelător. Când a păcătuit în cer, nici chiar îngerii loiali lui Dumnezeu nu au înțeles pe deplin caracterul lui. Acesta este motivul pentru care Dumnezeu nu l-a nimicit imediat. Dacă Satana ar fi fost nimicit imediat, îngerii sfinți nu ar fi înțeles dreptatea și iubirea lui Dumnezeu. Îndoiala cu privire la bunătatea lui Dumnezeu ar fi fost asemenea unei semințe rele, care ar fi adus roadele amare ale păcatului și ale nenorocirii. Prin urmare, autorul răului a fost cruțat și lăsat să-și manifeste caracterul în mod deplin. De-a lungul veacurilor, Dumnezeu a suportat durerea de a vedea lucrările răului. Decât să îngăduie ca vreuna dintre ființele create de El să fie înșelată de declarațiile mincinoase ale celui nelegiuit, mai degrabă a oferit darul nemăsurat al Jertfei de pe Gogota, deoarece neghina nu poate fi smulsă, fără să existe pericolul de a smulge și grâul prețios o dată cu ea. Oare, nu ar trebui să fim noi la fel de răbdători față de semenii noștri, așa cum este Domnul cerului și al pământului față de Satana? Lumea nu are niciun drept să se îndoiască de adevărul creștinismului, pe motiv că în biserică sunt membri nevrednici. Nici creștinii nu trebuie să se descurajeze datorită acestor credincioși falși. Care a fost situația din biserica timpurie? Anania și Safira s-au alăturat grupului ucenicilor. Simon Magul a fost botezat. Dima, care l-a părăsit pe apostolul Pavel, a fost considerat un credincios. Iuda Iscarioteanul a fost unul dintre cei doisprezece apostoli. Răscumpărătorul nu dorește să se piardă nici măcar un singur suflet. Experiența Sa cu Iuda este relatată pentru a demonstra îndelunga Sa răbdare față de firea umană nelegiuită. Iar Domnul ne îndeamnă să ne comportăm asemenea Lui cu fiecare om. El a declarat că în biserică vor exista credincioși falși până la încheierea timpului.  Unii oameni au încercat să smulgă neghina, fără a lua în considerare avertizarea Domnului Hristos. Pentru a-i pedepsi pe cei despre care presupuneau că sunt niște răufăcători, biserica a recurs la ajutorul autorității civile. Ca urmare a instigării din partea unor oameni care pretindeau că acționează cu aprobarea lui Hristos, cei care credeau altfel decât spuneau doctrinele oficiale au fost închiși, torturați și condamnați la moarte. Dar astfel de fapte sunt determinate de spiritul lui Satana, nu de Spiritul lui Hristos. Aceasta este metoda specifică a lui Satana de a aduce lumea sub stăpânirea lui. Printr-un asemenea mod de tratare a celor presupuși a fi eretici, biserica L-a reprezentat pe Dumnezeu într-o manieră greșită. Nu abținerea de a-i judeca și de a-i condamna pe alții constituie învățătura acestei parabole rostite de Domnul Hristos, ci umilința și neîncrederea în sine. Nu din toate semințele semănate în ogor va rodi grâu bun. Faptul că oamenii se află în biserică nu dovedește că sunt niște buni creștini. Atâta timp cât tulpinile erau încă verzi, neghina se asemăna foarte mult cu grâul, dar când recolta a ajuns la maturitate, plantele dăunătoare și fără valoare arătau complet diferit de grâul care se pleca sub greutatea spicelor pline și coapte. O vreme, păcătoșii care lasă impresia de pioșenie se aseamănă cu adevărații urmași ai lui Hristos, iar aparența de credincioșie este menită săi înșele pe mulți. Dar la secerișul lumii nu va mai fi nicio asemănare între cei buni și cei răi. Atunci, cei care s-au alăturat bisericii, dar nu I s-au alăturat lui Hristos, vor ieși în evidență cu claritate. Neghinei i se îngăduie să crească în mijlocul grâului, să beneficieze de toate avantajele soarelui și ale ploii, dar în timpul secerișului „veți vedea din nou… deosebirea dintre cel neprihănit și cel rău, dintre cel ce slujește lui Dumnezeu și cel ce nu-I slujește” (Maleahi 3,18). Hristos Însuși va hotărî cine este vrednic să locuiască împreună cu familia cerului. El va judeca fiecare om după cuvintele și faptele lui. Declarațiile nu au nicio valoare. Ceea ce decide destinul veșnic este caracterul omului.  Mântuitorul nu indică un timp viitor când neghina va deveni grâu. Grâul și neghina cresc împreună până la seceriș, până la sfârșitul istoriei lumii. Atunci, neghina va fi legată în snopi pentru a fi arsă, iar grâul va fi adunat în grânarul lui Dumnezeu. „Atunci cei neprihăniți vor străluci ca soarele în Împărăția Tatălui lor. Cine are urechi de auzit, să audă” (Matei 13,43). „Fiul omului va trimite pe îngerii Săi, și ei vor smulge din Împărăția Lui toate lucrurile, care sunt pricină de păcătuire și pe cei ce săvârșesc fărădelegea și-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților” (Matei 13,41.42).

14. „ASEMENEA UNUI GRĂUNTE DE MUȘTAR”:

 În mulțimea care asculta învățăturile Domnului Hristos, se aflau mulți farisei. Aceștia au observat cu dispreț cât de puțini dintre ascultătorii Săi Îl recunoșteau ca Mesia și se întrebau în sinea lor, cum ar fi putut acest Învățător modest să ridice poporul lui Israel la statutul de împărăție universală. Fără bogății, putere sau o poziție socială onorabilă, cum urma El să instaureze o împărăție nouă? Domnul Hristos cunoștea gândurile lor și le-a răspuns: „… Cu ce vom asemăna Împărăția lui Dumnezeu, sau prin ce pildă o vom înfățișa?” (Marcu 4,30). Printre guvernele pământești nu exista nicio asemănare și nici un termen de comparație. Nicio societate civilă nu Îi putea sluji drept simbol. El a zis: „Se aseamănă cu un grăunte de muștar, care, când este semănat în pământ, este cea mai mică dintre toate semințele de pe pământ; dar, după ce a fost semănat, crește și se face mai mare decât toate zarzavaturile, și face ramuri mari, așa că păsările cerului își pot face cuiburi la umbra lui” (Marcu 4,31.32).  Germenul din sămânță crește datorită principiului vieții pe care l-a implantat Dumnezeu în interior. Dezvoltarea lui nu depinde de nicio putere omenească. Tot așa se întâmplă și cu Împărăția Domnului Hristos. Ea este o nouă creațiune. Principiile ei de dezvoltare sunt opuse principiilor care conduc împărățiile acestei lumi. Guvernele pământești își exercită dominația prin forță. Ele își mențin stăpânirea prin războaie. Dar Întemeietorul acestei Împărății noi este Domnul Păcii. În profeție, Duhul Sfânt a reprezentat împărățiile lumii prin simbolurile unor animale de pradă fioroase. Dar Domnul Hristos este „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1,29). În planul Său de guvernare nu există niciun fel de folosire a forței pentru a constrânge conștiința. Iudeii așteptau ca Împărăția lui Dumnezeu să fie instaurată în același mod ca împărățiile lumii. Ei recurgeau la măsuri exterioare de promovare și extindere a neprihănirii. Ei concepeau metode și planuri. Dar Domnul Hristos implantează un principiu activ. El combate eroarea și păcatul prin implantarea adevărului și a neprihănirii. În timp ce Domnul Iisus rostea această parabolă, în apropiere și în depărtare, puteau fi văzuți arbuștii de muștar, care se înălțau deasupra ierbii și grâului, legănându-și ușor ramurile în bătaia vântului. Păsările zburau din creangă în creangă, și cântecul lor se auzea din frunzișul bogat. Totuși sămânța din care răsărea această plantă înaltă era una dintre semințele cele mai mici. La început, răsărea un firicel firav, dar plin de vitalitate, care creștea, dezvoltându-se, până când ajungea la o înălțime deosebită. Tot astfel, la început, Împărăția lui Hristos părea umilă și lipsită de semnificație. În comparație cu împărățiile pământești, ea lăsa impresia că este cea mai neînsemnată. Domnitorii acestei lumi ridiculizau faptul că Domnul Hristos Se declara Împărat. Cu toate acestea, adevărurile puternice pe care le-a încredințat urmașilor Împărăției Evangheliei aveau în ele viață divină. Și cât de rapidă a fost creșterea ei! Cât de răspândită a fost influența ei! Când a rostit această parabolă, Împărăția cea nouă era reprezentată doar de câțiva oameni simpli din Galileea.  Situația materială precară și numărul mic al acelor pescari simpli, care Îl urmau pe Domnul Iisus, erau prezentate din nou și din nou, ca argumente că oamenii nu trebuiau să se asocieze cu ei. Totuși sămânța de muștar avea să crească și să-și întindă ramurile până departe, pretutindeni în lume. Împărățiile pământești, a căror glorie umplea atunci inima oamenilor, urmau să piară, dar Împărăția lui Hristos avea să reziste asemenea unui imperiu puternic și vast. Tot astfel, lucrarea harului în inimă este mică la început. Este rostit un cuvânt, sufletul este străbătut de o rază de lumină, este exercitată o influență care reprezintă începutul unei noi vieți, și cine își poate imagina rezultatele ei? Experiența reprezentată în parabola seminței de muștar nu ilustrează doar dezvoltarea în ansamblu a Împărăției lui Hristos, ci ea se repetă în fiecare stadiu al acestui proces. Dumnezeu are un adevăr special și o lucrare special pentru biserica Sa în fiecare generație. Adevărul care le este ascuns celor învățați și înțelepți ai lumii acesteia le este descoperit unor oameni umili, care au o credință asemenea unor copii. Adevărul cere renunțare la sine. El are de purtat bătălii și de câștigat biruințe. La început, susținătorii lui sunt puțini. El este combătut și disprețuit de marii oameni ai lumii și de bisericile care se conformează cu lumea. Priviți-l pe Ioan Botezătorul, cel care a pregătit venirea lui Hristos, stând singur pentru a mustra mândria și formalismul neamului iudaic. Priviți-i pe apostolii care au vestit Evanghelia în Europa. Cât de necunoscută și de lipsită de șanse părea misiunea lui Pavel și a lui Sila, niște meșteșugari care confecționau corturi, când, împreună cu tovarășii lor, s-au îmbarcat la Troa, plecând în călătorie la Filipi. Priviți-l pe „bătrânul Pavel”, aflat în lanțuri și predicându-L pe Hristos în palatul cezarilor. Priviți micile grupuri de sclavi și țărani luptând cu păgânismul Imperiului Roman. Priviți-l pe Martin Luther rezistând împotriva acelei biserici puternice, care era capodopera înțelepciunii lumii. Priviți-l apărând cu fermitate Cuvântul lui Dumnezeu în fața împăratului și a papei, declarând: „Aici voi sta; nu pot face altfel. Așa să mă ajute Dumnezeu.” Priviți-l pe John Wesley predicându-L pe Hristos și neprihănirea Sa, în mijlocul formalismului, al senzualității și al necredinței. Profund îndurerat de nenorocirile lumii păgâne, el pleda pentru privilegiul de a vesti mesajul iubirii lui Hristos. Ascultați răspunsul clericilor de atunci: „Stai jos, tinere. Când Dumnezeu va dori să-i convertească pe păgâni, o va face fără ajutorul tău sau al meu.” Marii lideri ai gândirii religioase din această generație își exprimă laudele și înalță monumente în cinstea celor care au sădit sămânța adevărului cu secole în urmă. Dar câți din zilele noastre nu se abat de la această lucrare, călcând în picioare firele răsărite din aceeași sămânță? Străvechea declarație se repetă: „Știm că Dumnezeu a vorbit lui Moise, dar acesta (Hristos reprezentat de mesagerii  trimiși de El) nu știm de unde este” (Ioan 9,29). Așa cum s-a întâmplat în secolele anterioare, adevărurile speciale pentru acest timp nu se află în posesia autorităților eclesiastice, ci la bărbații și femeile care nu se consideră prea învățați sau prea înțelepți pentru a crede în Cuvântul lui Dumnezeu. „De pildă, fraților, uitați-vă la voi care ați fost chemați: printre voi nu sunt mulți înțelepți în felul lumii, nici mulți puternici, nici mulți de neam ales. Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de rușine pe cele înțelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de rușine pe cele tari. Și Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii, și lucrurile disprețuite, ba încă lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt” (1 Corinteni 1,26-28); „pentru ca credința voastră să fie întemeiată nu pe înțelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 2,5). În această ultimă generație, parabola seminței de muștar este pe punctul de a atinge o împlinire răsunătoare și triumfală. Sămânța cea mică va deveni un copac. Ultimul mesaj de avertizare și har trebuie să ajungă la „orice neam, seminție, limbă și norod” (Apocalipsa 14,6-14), „ca să aleagă din mijlocul lor un popor, care să-I poarte Numele” (Fapte 15,14). „Iar pământul va fi luminat de slava Sa” (Apocalipsa 18,1). 

Notă: studiul aspra paraboleleor rostite de Domnul Iisus nu-și propune o abordare care să aibe un anumit număr al părților în care să fie structurat. De aceea, asupra unor parabole s-ar putea să revin, în timp, cu alte comentarii și abordări. 

PARTEA A PATRA:

15. Pilda cu ce se întâmplă când casa nu este ocupată? Matei 12:43-45, Luca 11:24-26: Matei 12:43-45:„Iar când spiritul necurat are să iasă din om, umblă prin locuri fără ape, căutând odihnă, şi nu găseşte. Atunci zice: mă voi întoarce în casa mea de unde am ieşit; şi venind, o găseşte neocupată, fiind măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu sine alte şapte spirite, mai rele decât el; şi intrând, locuiesc acolo. Şi se face starea din urmă a omului acela, mai rea decât cea dintâi. Aşa va fi şi cu generaţia aceasta cea rea”.Luca 11:24-26: „Când spiritul necurat are să iasă din om, trece prin locuri fără ape, căutând odihnă; dar negăsind, atunci zice: mă voi întoarce în casa mea, de unde am ieşit. Şi venind, o găseşte neocupată; măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia pe lângă el alte şapte spirite mai rele decât el, şi intrând, locuiesc acolo; şi starea din urmă a omului acela se face, mai rea decât cea dintâi”.Domnul Iisus rostește aceste cuvinte în contextul în care după ce scoate demoni prin Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, dovedind că Împărăția lui Dumnezeu este prezentă prin Împăratul Iisus, totuși cărturarii și fariseii cer un semn (Matei 12:39), El însă nu le dă decât semnul lui Iona (Matei 12:40), prezicând astfel că după 3 zile va învia din morții.El demască generația necredincioasă în mijlocul cărora a predicat și a făcut semne și minuni, arătând prin acest exemplu ce se va întâmpla cu ea, dacă nu va lăsa ca Duhul lui Dumnezeu prin care El făcea miracole să locuiască în ei. El îi avertizează: „Iar când spiritul necurat are să iasă din om, umblă prin locuri fără ape, căutând odihnă, şi nu găseşte. Atunci zice: mă voi întoarce în casa mea de unde am ieşit; şi venind, o găseşte neocupată, fiind măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu sine alte şapte spirite, mai rele decât el; şi intrând, locuiesc acolo. Şi se face starea din urmă a omului acela, mai rea decât cea dintâi. Aşa va fi şi cu generaţia aceasta cea rea”.Generația din timpul lui Iisus, avea o curățenie de suprafață, ei urmau exemplul liderilor religioși din acel timp, descriși de Domnul Iisus în Matei 23:5-7: „Iar toate faptele lor le fac pentru a fi văzuţi de oameni; pentru că lăţesc filacteriile lor, şi măresc ciucurii. Le place însă locul dintâi în sinagogi, şi saluturile în pieţe; şi să fie chemaţi de oameni: „Rabi”.Domnul Iisus descrie ce se întâmplă când un spirit necurat iese dintr-un om, principiu aplicat și la  generația din timpul Lui, și anume: demonul „umblă prin locuri fără ape, căutând odihnă, şi nu găseşte”. Acel loc fără apă este abisul (Apocalipsa 9:1-3), crezând că dacă merge în abis în adâncul locuinței morților va fi departe de fața lui Dumnezeu și se va putea odihni de mânia Lui (comp. cu Psalm 139:7-9 – T.M.). Dar mânia lui Dumnezeu este și în adâncul locuiței morților, de aceea demonul se întoarce, își revizitează după un timp casa, care este trupul omului, și venind în fosta sa casă, dacă o găsește măturată (eliberată de demoni), împodobită (acțiuni religioase exterioare ca ale fariseilor), însă: NEOCUPATĂ (lipsită de Duhul Sfânt care să o umple), acel demon merge „şi ia cu sine alte şapte spirite, mai rele decât el; şi intrând, locuiesc acolo. Şi se face starea din urmă a omului acela, mai rea decât cea dintâi”. Astfel acel om devine mai demonizat ca înainte de a se produce schimbarea și eliberarea temporară, el devine mai rău (Efeseni 2:12).Acest principiu era valabil pentru oamenii din generația lui Iisus care erau necredincioși, cu toate că Fiul lui Dumnezeu,  Iisus Hristos, a făcut în mijlocul lor lucrări puternice (dynamis), minuni (terata), semne  (semeia)-Fapte 2:22.Însă, ei nu aveau credință, pentru că erau „o generaţie rea şi adulteră” (Matei 12:39), care doar a măturat casa folosindu-se de legea lui Moise, dar nu a lăsat ca Dumnezeu prin Duhul Sfânt să le ocupe casa. Astfel starea lor a devenit „mai rea decât cea dintâi”, (comp. cu Ezechiel 18:24,Ezechiel 1:26), de aceea a fost și judecată acea generație după cum a fost profețit în Luca 11:49-51: „De aceea şi Înţelepciunea lui Dumnezeu a zis: voi trimite la ei profeţi şi apostoli, şi pe unii dintre ei îi vor omorî şi îi vor persecuta; ca să fie cerut de la generaţia aceasta sângele tuturor profeţilor, cel vărsat de la întemeierea lumii: De la sângele lui Abel, până la sângele lui Zaharia; cel omorât între altar şi casă. Da, vă zic! Va fi cerut de la generaţia aceasta” (vezi și Matei 23:36).Scopul acestei parabole sau exemplu cu omul demonizat, din care spiritul necurat pleacă este să arate ce se întâmplă cu această generație care nu și-a pregătit inima, a cărei inimă era împietrită așa cum a spus Domnul în Matei 13:14-15: „Şi cu ei este împlinită profeţia lui Isaia, cea zicând: cu auz veţi auzi, şi nicidecum nu aveţi să înţelegeţi; şi văzând, veţi vedea, şi nicidecum nu aveţi să pricepeţi; pentru că inima poporului acesta s-a împietrit, şi cu urechile au auzit greu, şi au închis ochii lor; ca nu cumva să vadă cu ochii, şi să audă cu urechile, şi să înţeleagă cu inima, şi să se întoarcă, şi să îi vindec”.Acea generație se mulțumea cu forme exterioare, dar interiorul lor nu era umplut cu Dumnezeu prin Duhul Sfânt, demonii care au venit au găsit casa lor neocupată și au intrat de aceea, versetul cheie este: „Şi se face starea din urmă a omului acela, mai rea decât cea dintâi. Aşa va fi şi cu generaţia aceasta cea rea”. Precizăm că, în unele traduceri, în loc de cuvântul „generație” se folosește cuvântul „neam”, fapt ce arată condamnarea necredinței manifestate de poporul everu față de Iisus ca Mesia.

16. Pilda comorii ascunse, şi pilda perlei de mare preţ – Matei 13:44-46: „Împărăția cerurilor este asemănătoare unei comori ascunse într-un ogor, pe care găsind-o un om, a ascuns-o; şi de bucuria lui, merge şi vinde toate câte are, şi cumpără ogorul acela. Iarăşi: Împărăția cerurilor este asemănătoare unui comerciant, căutând perle frumoase; iar găsind o perlă de mare preţ, ducându-se, a vândut toate câte avea, şi a cumpărat-o.” – Matei 13:44-46.În Matei 13:44-46, Domnul dă două parabole asemănătoare ca scop, şi anume, El compară Împărăția cerurilor cu o comoară ascunsă într-un ogor, pe care găsind-o un om, a ascuns-o; şi de bucuria ei, merge şi vinde toate câte are, şi cumpără ogorul acela.Apoi iarăşi, compară Împărăția cerurilor cu un comerciant căutând perle frumoase; iar găsind o perlă de mare preţ, ducându-se, a vândut toate câte avea, şi a cumpărat-o.Care este înţelesul parabolelor, scopul lor şi fraza cheie?În parabola privitoare la comoara ascunsă, Împărăția este comoara, în timp ce în cea cu perla de mare preţ, Împărăția este omul care caută perle!Împărăția  cerurilor este o comoară ascunsă, cel care găseşte ogorul unde se află comoara, de bucurie vinde tot şi cumpără ogorul, adică sacrifică tot pentru a cumpăra ogorul cu comoara (comp. cu Luca 14:33). În parabola cu perla de mare preţ, Împărăția este comerciantul care caută perle de mare preţ, el face parte din Împărăție (comp. cu Matei 21:43), el este un om care a cumpărat deja unele perle, el este deja comerciant, cu asta se ocupă (Matei 12:28-34), dar el caută perle de mare preţ; el însă nu a dat de esenţa Împărăției (Ioan 3:3-10). Comerciantul poate fi un iudeu, care a păzit legea (Romani 2:17-20), dar care încă nu la cunoscut pe Iisus, Perla de Mare preţ, care ne cere să ne lepădăm de toate, ca să câştigăm viaţa (Matei 16:24-26). Ca să obţină perla de mare preţ, – viaţa lui Iisus, comerciantul trebuie să vândă tot ce are, ca să o poată cumpără, în mod asemănător noi trebuie să renunţăm la toate averile ca să obţinem perla de mare preţ (Luca 14:33). Scopul parabolelor este acela de a le arăta oamenilor că nu putem câştiga Împărăția cerurilor printr-o lucrare religioasă de suprafaţă, ritualuri, tradiţii, forme, dar care nu îl fac pe om să dea TOTUL!Fraza cheie din parabola despre comoară este: „vinde toate câte are” iar fraza cheie din parabola cu perla este: „a vândut toate câte avea”.Deci, ca conluzie, se poate ridica întrebarea: vrei să găseşti comoara adică Împărăția? Dă totul şi o vei găsi! Vrei să fi parte din Împărăția cerurilor? Nu te opri la perle de mică valoare (legea lui Moise, împlinirea unor porunci) ci caută perla de mare preţ, sacrifică totul şi o vei găsi!

17. Pilda Năvodului – Matei 13:47-52: „Iarăşi: Împărăția cerurilor este asemănătoare năvodului aruncat în mare, şi aducând pești din orice soi. Care, când a fost umplut, trăgându-l pe ţărm, şi aşezându-se, au adunat pe cei buni în vase; iar pe cei stricaţi, i-au aruncat afară. Aşa va fi la sfârşitul epocii: Îngerii vor ieşi şi vor despărţii pe cei răi din mijlocul celor drepţi, şi îi vor arunca în cuptorul de foc; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Aţi înţeles toate acestea? Ei I-au zis: Da! Iar El le-a zis: De aceea, orice cărturar, fiind făcut discipol pentru Împărăția cerurilor, este asemănător unui om, stăpân al casei, care scoate din comoara lui, lucruri noi şi vechi.” – Matei 13:47-52.Această parabolă o găsim consemnată în Matei 13:47-52; este demn de menţionat că aceasta este foarte asemănătoare cu cea despre grâu şi zizanie/neghină, deoarece în ambele ilustrări are loc o selecţie dintre buni şi răi la sfârşitul istoriei.Aici, Împărăția cerurilor este comparată cu un năvod care este aruncat în mare, acesta prinde tot felul de peştii, şi buni şi răi; este interesant că cei răi sunt luaţi din mijlocul celor buni şi sunt aruncaţi în cuptorul de foc, iar cei buni sunt adunaţi în vase, selecţia o vor face îngerii la sfârşitul istoriei.La revenirea Domnui cei strânşi în năvodul evangheliei: cei buni care ascultă de Cuvântul Domnului şi cei răi, care se prefac că ascultă, sunt adunaţi pentru judecată, iar îngerii vor da plata la cei drepţi şi pedeapsa la cei răi (Matei 13:38-42; Matei 24:31).Peştii buni vor fi strânşi în vase, faptul că sunt mai multe vase, indică faptul că Cerul are diferite camere şi poziţii (Ioan 14:2-3), totuşi, toţi peşti buni vor beneficia de nemurire şi fericire.Scopul parabolei este atenţionarea că nu toţi peştii din năvod vor ajunge în cer, şi astfel Domnul îi atenţionează pe toţi de pericolul ca la sfârşitul istoriei să fie aruncaţi în cuptor!De aceea, versetul cheie este: „Aţi înţeles toate acestea?” Aceste avertizări din parabole nu sunt lucruri de ignorat sau minimalizat, ci de înţeles şi de luat aminte!

18. Pilda cu oaia rătăcită, cu drahma pierdută, cu fiul risipitor – Matei 18:12-14, Luca 15:1-32: „Ce vi se pare? Dacă un om o să aibă o sută de oi, şi are să se rătăcească una dintre ele, nu va lăsa pe cele nouăzeci şi nouă pe munte, şi ducându-se, o caută pe cea rătăcită? Și dacă ar fi să o găsească, adevărat vă spun că se bucură de ea mai mult decât de cele nouăzeci şi nouă; cele nefiind rătăcite. Tot aşa, nu este voinţa Tatălui vostru Cel ce este în ceruri, ca să piară unu dintre micuţii aceştia.” – Matei 18:12-14.„Dar de El s-au apropiat toţi vameşii şi păcătoşii, să asculte la El. Şi murmurau fariseii şi cărturarii, zicând: Acesta primeşte pe păcătoşi, şi mănâncă împreună cu ei. Iar El a zis către ei parabola aceasta, spunând: Care om dintre voi, având o sută de oi, şi pierzând una dintre ele; nu lasă pe cele nouăzeci şi nouă în deşert, şi se duce după cea pierdută, până are să o găsească? Şi găsind-o, o pune pe umerii lui, bucurându-se. şi venind acasă, chemă împreună prietenii şi vecinii lui, zicându-le: Bucuraţi-vă împreună cu mine; pentru că am găsit oaia mea cea pierdută. Vă zic: astfel va fi bucurie mai mare în cer pentru un păcătos, căindu-se; decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care nu au nevoie de căinţă. Sau care femeie având zece drahme, dacă are să piardă o drahmă, nu aprinde o lampă, şi mătură casa, şi caută cu grijă, până are să o găsească? Şi găsind-o, chemă împreună prietenele şi vecinele, zicând: bucuraţi-vă împreună cu mine; pentru că am găsit drahma pe care am pierdut-o. Vă zic: astfel se face bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos, căindu-se. Iar El a zis: un om oarecare avea doi fii. Şi cel mai tânăr dintre ei a zis tatălui: Tată! Dă-mi partea cuvenită de avere; iar el le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile, fiul cel mai tânăr, strângând toate, s-a dus într-o ţară îndepărtată; şi acolo a risipit averea lui, vieţuind destrăbălat. Dar cheltuind el toate, s-a făcut o foamete mare în ţara aceea; şi el a început să fie lipsit. Şi ducându-se, s-a alipit de unu dintre cetăţenii ţării aceia; şi el l-a trimis pe câmpurile lui, să păzească porcii. Şi dorea să se sature din roşcovele pe care le mâncau porcii, dar niciunu nu i-a dat. Dar, venindu-şi în sine, a zis: câţi angajaţi ai tatălui meu sunt îmbelşugaţi de pâini, iar eu pier aici de foame! Ridicându-mă, voi pleca la tatăl meu, şi voi zice: Tată! Am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta. Nu mai sunt vrednic să fiu chemat un fiu al tău. Fă-mă ca pe unu dintre angajaţii tăi. Şi ridicându-se, a venit la tatăl lui. Dar, fiind el încă departe, l-a văzut tatăl lui, şi s-a înduioşat, şi alergând, a căzut pe gâtul lui, şi l-a sărutat. Fiul însă i-a zis: Tată! Am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta. Nu mai sunt vrednic să fiu chemat fiul tău. Dar tatăl a zis către sclavii lui: aduceţi repede un veşmânt lung, pe cel dintâi, şi îmbrăcaţi-l şi daţi-i un inel în mâna lui, şi sandale în picioarele lui. Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat; junghiaţi, şi mâncând, să ne veselim. Pentru că fiul acesta al meu, era mort, şi iarăşi trăieşte; era pierdut, şi a fost găsit. Și au început să se veselească. Dar fiul lui cel mai bătrân/mai mare era la câmp; şi când a venit, şi s-a apropiat de casă, a auzit muzică şi dansuri. Şi chemând pe unu dintre servitori, a întrebat ce să fie acestea. Iar el i-a zis: Fratele tău a venit şi tatăl tău a junghiat viţelul cel îngrăşat pentru că l-a primit înapoi sănătos. Dar el s-a mâniat şi nu a vrut să intre; însă tatăl lui, ieşind, îl ruga. Iar el, răspunzând, a zis tatălui său: iată! Eu de atâţia ani îţi servesc ca un sclav, şi niciodată nu am călcat o poruncă de-a ta; şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Iar când a venit fiul acesta al tău, cel care a mâncat averea ta cu prostituate, i-ai junghiat viţelul cel îngrăşat. El însă i-a zis: copile! Tu eşti totdeauna cu mine, şi toate cele ale mele sunt ale tale. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm; pentru că fratele acesta al tău era mort, şi trăieşte; şi era pierdut, şi a fost găsit” – Luca 15:1-32. Domnul Iesus enunță trei parabole succesive, consemnate în Evanghelia după Luca. În aceste trei ilustrări, este redată expresiv, voinţa Tatălui ceresc de a nu pierde oamenii, ci de a-i recupera, îndrepta, restabili în turmă (oaia pierdută), respectiv în pungă (drahma pierdută), în familie (fiul pierdut).Tatăl nu doreşte moartea păcătosului, ci întoarcerea Lui (Ezechiel 18:23; Ezechiel 33:11). Ba mai mult, El este Păstorul care lasă cele 99 de oi, ce sunt ascultătoare, şi merge de caută oaia rătăcită. În Evanghelia după Luca, chiar precizează că: „Şi găsind-o, o pune pe umerii lui, bucurându-se. şi venind acasă, chemă împreună prietenii şi vecinii lui, zicându-le: Bucuraţi-vă împreună cu mine; pentru că am găsit oaia mea cea pierdută.”Motivul pentru care Domnul Iisus a spus aceaste ilustrări era acela de a corecta optica iudeilor legalişti, despre care relatarea precizează: „murmurau fariseii şi cărturarii, zicând: Acesta primeşte pe păcătoşi, şi mănâncă împreună cu ei.”Domnul Iisus Îl reprezintă corect pe Dumnezeu-Tatăl, fiindcă El nu-i repsinge pe vameşi şi păcătoşi!Apoi El predică corect pe Tatăl ceresc, ca fiind un Dumnezeu milos, care doreşte restabilirea păcătosului, nu pierderea Lui. El nu s-a bucurat când oaia s-a rătăcit, sau când moneda s-a pierdut, sau când fiul s-a pierdut într-o viaţă de destrăbălare; ci, dimpotrivă s-a bucurat când ele au fost recuperate!Fiul cel mare reprezintă pe evreii care păzeau legea şi care nu au căzut în păcate grave, dar aceştia aveau un păcat ascuns: dispreţul faţă de cei căzuţi, lipsa lor de milă, pe care Domnul o corectează arătând că cei drepţi nu trebuie să se supere sau să fie invidioşi pe dragostea Tatălui pentru cei căzuţi, deoarece tot ce are El este şi a lor, şi trebuie să înveţe să se bucure împreună cu cerul când un păcătos se întoarce de la calea lui cea rea.Versetul cheie în Evanghelia după Matei este: „Tot aşa, nu este voinţa Tatălui vostru Cel ce este în ceruri, ca să piară unu dintre micuţii aceştia”!Iar în Evanghelia după Luca, versetele-cheie sunt: „Vă zic: astfel va fi bucurie mai mare în cer pentru un păcătos, căindu-se, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care nu au nevoie de căinţă”, şi: „pentru că fiul acesta al meu, era mort, şi iarăşi trăieşte; era pierdut, şi a fost găsit”.

PARTEA A CINCEA:

19. Pilda robului nemilostiv – Matei 18:21-35: „Atunci, apropiindu-se Petru, I-a zis: Doamne, de câte ori va păcătui fratele meu împotriva mea, şi îi voi ierta lui? Până de şapte ori? Iisus îi zice: nu îţi zic până de şapte ori; ci până de şaptezeci de ori şapte. De aceea, Împărăția cerurilor este asemănată cu un om, cu un rege care a vrut să se socotească cu sclavii lui. Începând el să socotească, a fost adus un îndatorat lui cu zece mii de talanţi. El însă, neavând să restituie; domnul lui a ordonat să fie vândut el şi nevasta şi copilaşii şi toate câte are, şi să restituie. Proşternându-se deci, sclavul i s-a închinat, zicând: Doamne, fi îndelung-răbdător cu mine; şi ţi le voi restitui pe toate. Înduioşându-se domnul sclavului acela, l-a lăsat; şi i-a iertat datoria. Dar ieşind sclavul acela, a găsit pe unu dintre ceilalţi sclavi, care îi datora o sută de dinari; şi apucându-l, îl sugruma, zicând: restituie orice îmi datorezi! Proşternându-se deci sclavul, îl ruga, zicând: Fi îndelung-răbdător cu mine şi am să îţi restitui. Dar el nu a vrut; ci ducându-se, l-a aruncat în închisoare, până are să restituie ce este dator. Văzând deci ceilalţi sclavi cele făcute, s-au întristat tare mult; şi venind, au relatat domnului lor toate cele făcute. Atunci, chemându-l, domnul lui îi zice: Sclav rău! Toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu trebuia şi tu să miluieşti pe acel sclav, precum te-am miluit şi eu? Şi mâniindu-se, domnul lui l-a predat chinuitorilor; până ce are să restituie tot ce este dator. Aşa şi Tatăl Meu Cel ceresc vă va face vouă; dacă nu aveţi să iertaţi din inimile voastre, fiecare, fratelui lui.” – Matei 18:21-35.Pilda aceasta a fost spusă de Domnul Iisus pentru a sublinia importanţa iertării fraţilor, a celorlalţi sclavi ai lui Dumnezeu, cu o iertare deplină chiar pentru lucruri mari (datorii mari). Ea este răspunsul Domnului la întrebarea lui Petru: „Doamne, de câte ori va păcătui fratele meu împotriva mea, şi îi voi ierta lui? Până de şapte ori?” Deoarece învăţătorii religioşi iudei propun să se acorde iertare cel mult de trei ori, Petru consideră, probabil, că este foarte generos din partea lui să sugereze: „Până la şapte ori?”Însă Domnul îi surprinde pe discipoli care aveau cultura iudaică, arătându-le inima mare a lui Dumnezeu pe care noi trebuie să o imităm, pe care ei nu o cunoşteau, răspunzând astfel: „Nu îţi zic până de şapte ori; ci până de şaptezeci de ori şapte.” Ce înseamnă aceasta? Că trebuiau să numere până la 490 de greşeli, aşa cum interpretează anumiţi atei? Nu, căci apoi El dă o parabolă, care şi mai tare accentuează iertarea deplină!El îi învaţă pe dicipolii Săi prin parabolă, că nu trebuie să ţină cont de numărul de greşeli, sau să le numere! Numai un om nebun ar număra, sau o persoană răutăcioasă!Parabola vorbeşte de un sclav, ce are o datorie de 10.000 de talanţi la un domn sau stăpân! Un talant avea 36 de kg., putând fi de argint (2 Regi 5:23),  ce ar veni cca. 60.000.000, de dinari. Iar un dinar era plata pentru o zi de muncă pentru un om! Dar putea să fie și un talant de aur (Exod 25:39), şi atunci ar fi valorat şi mai mult!Dus în faţa stăpânului, sclavul nu a avut să plătească, domnul vrând să-i vândă familia pentru a recupera ceva din pierdere, sclvul îndatorat a implorat să aibă îndelungă răbdare faţă de el, că îi va plăti! Înduioşindu-se domnul de el, l-a lăsat şi i-a iertat datoria care era foarte mare!Dar ieşind din faţa stăpânului, sclavul îndatorat la stăpân, a găsit un alt sclav datornic de data aceasta lui, cu 100 de dinari, şi a începund să-l sugrume cerându-i datoria! Sclavul dator cu 100 de dinari a imporat milă şi îndelungă răbdare din partea celuilalt sclav, dar acesta l-a băgat la închisoare. Ceilalţi sclavi văzând, i-au relatat domnului cele întâmplate! Atunci domnul sclavului dator cu 10.000 de talanţi, la predat pe mâna chinuitorilor în temniţă până va plăti tot ce datorează!Versetul cheie al pildei este: „Aşa şi Tatăl Meu Cel ceresc vă va face vouă; dacă nu aveţi să iertaţi din inimile voastre, fiecare, fratelui lui.”Concluzia este simplă! Noi toţi îi datorăm mult mai mult lui Dumnezeu, decât fiecare dintre noi semnului nostru! Dumnezeu este dispus să ne ierte dacă ne iertăm semenii cu puţinele lor datorii faţă de noi, atunci Tatăl ceresc va şterge datoria mare care o avem la El! – vezi şi: Matei 6:12; Coloseni 3:13.În cazul în care nu vom ierta, nu numai că nu vom primi iertarea divină, dar vom fi daţi pe mâna chinuitorilor, atât în viaţa aceasta, neiertarea ducând mânie, supărare, iritare, întristare, tulburare (Iov 5:2; Proverbe 3:31; Proverbe 14:30; Efeseni 4:31-32),cât şi după moarte, căci noi nu ne-am plătit datoria, astfel vom suferi etern, căci Domnul a spus: „Şi mâniindu-se, domnul lui l-a predat chinuitorilor; până ce are să restituie tot ce este dator. Aşa şi Tatăl Meu Cel ceresc vă va face vouă; dacă nu aveţi să iertaţi din inimile voastre, fiecare, fratelui lui.”

20. Pilda lucrătorilor în vie – Matei 20:1-16: „Pentru că Împărăția cerurilor este asemănătoare unui om, stăpân de casă, care a ieşit dis-de-dimineaţă să angajeze lucrători în via lui. Învoindu-se dar cu lucrătorii cu un dinar pe zi, i-a trimis în via lui. Şi ieşind pe la a treia oră a văzut pe alţii stând în piaţă fără lucru. Şi a zis acelora: Mergeţi şi voi în vie, şi vă voi da ceea ce are să fie drept; iar ei s-au dus. Ieşind iar şi pe la a şasea şi a noua oră, a făcut la fel. Iar ieşind pe la unsprezecea, a găsit pe alţii stând fără lucru, şi le zice: de ce staţi aici toată ziua fără lucru? Ei îi zic: pentru că niciunul nu ne-a angajat. El le zice: Mergeţi şi voi în vie. Iar făcându-se seară, domnul viei zice administratorului său: cheamă lucrătorii şi dă-le plata; începând de la cel din urmă, până la cel dintâi. Iar venind cei de pe la a unsprezecea oră, au primit câte un dinar. Şi venind cei dintâi, considerau că vor primi mai mult; dar au primit şi ei câte un dinar. Primind însă, murmurau împotriva stăpânului casei, zicând: aceştia, cei din urmă, au lucrat o oră; şi i-ai făcut egali cu noi, cei care au îndurat greul zilei şi arşiţa. El însă, răspunzând unuia dintre ei, a zis: prietene! Pe tine nu te nedreptăţesc. Nu cu un dinar te-ai învoit cu mine? Ia ce este al tău, şi mergi! Vreau dar să dau acestuia din urmă ca şi ţie. Nu îmi este permis să fac ceea ce vreau cu cele ale mele? Sau ochiul tău este rău, pentru că eu sunt bun? Astfel vor fi cei din urmă, întâi; şi cei dintâi, în urmă.” – Matei 20:1-16.Domnul Iisus în această ilustrare, compară Împărăția cerurilor cu un Stăpân care este Dumnezeu, şi care rând pe rând, de cinci ori, la ore diferite, angajează lucrători cu plata de un dinar în via lui. Unii lucrători sunt angajaţi la prima oră, diminiaţa, alţii mai târziu, pe rând, dar toţi capătă aceiaşi plată! De ce? Deoarece plata este viaţa veşnică (Matei 19:27-29)!Cei veniţi printre primii sunt credincioşii din vechime, începând cu Abel, Enoh, Noe, apoi: Avraam, Isac, Iacob, apoi: David, Ilie, Elisei, etc.. Cei veniţi în ultimele ceasuri la ora nouă şi respectiv unsprăzece, reprezintă pe creştinii care L-au servit pe Dumnezeu în via Lui!Când vine timpul socotelilor (judecata de la venirea Domnului), are loc o surpriză: primi care primesc plata sunt cei de la urmă! Ba mai mult, când vine rândul celor care au îndurat „greul zilei şi arşiţa”, a sfinţiilor dinainte de Hristos (Evrei 11:36-38), ei primesc plata la urmă, după creștini (Apocalipsa 20:11-15); ei obsearvă că plata este aceiaşi: un dinar (viaţa veşnică). Şi unii ajung să murmure, însă Dumnezeu îi spune unuia din cei ce murmură: „prietene! Pe tine nu te nedreptăţesc. Nu cu un dinar te-ai învoit cu mine? Ia ce este al tău, şi mergi! Vreau dar să dau acestuia din urmă ca şi ţie. Nu îmi este permis să fac ceea ce vreau cu cele ale mele? Sau ochiul tău este rău, pentru că eu sunt bun?”Dumnezeu cu toţi sclavii Săi din orice timp s-a tocmit cu aceiaşi plată: viaţa veşnică! Nu este niciun motiv să fim invidioşi pe anumite categorii care poate nu au îndurat „greul zilei şi arşiţa”, pentru că înţelegerea noastră cu Stăpânul este aceasta: viaţa eternă (Matei 25:46; Ioan 4:36).Concluzia pildei, şi versetul cheie este: „Astfel vor fi cei din urmă, întâi; şi cei dintâi, în urmă”! Adică cei ce au servit la sfârşit (creştinii) vor fi primii la primirea plăţii! Iar cei dintâi (evreii credincioşi), vor fi cei din urmă la primirea plăţii!Scopul pildei este acela de a demonstra că nu există niciun motiv de îngâmfare pentru evrei!

21. Pilda celor doi fii – Matei 21:28-32: „Dar ce vi se pare? Un om avea doi fii; şi apropiindu-se de cel dintâi, a zis: Fiule! Mergi astăzi de lucrează în via mea. El însă, răspunzând, a zis: nu vreau! Dar mai târziu, regretând, s-a dus. Apropiindu-se de cel de al doilea, i-a zis la fel. Iar el răspunzând, a zis: Eu mă duc Doamne! şi nu s-a dus. Cine dintre cei doi a făcut voinţa tatălui? Ei au zis: cel dintâi! Iisus le zice: adevărat vă zic: Vameşii şi curvele merg înaintea voastră în Împărăția lui Dumnezeu. Pentru că Ioan a venit la voi pe o cale a dreptăţii, şi nu l-aţi crezut; dar vameşii şi curvele l-au crezut. Voi însă, văzând, nici nu aţi regretat mai târziu; ca să îl credeţi.” – Matei 21:28-32.Domnul Iisus spune această parabolă în contextul discuţiei despre autoritatea cu care lucrează, şi despre Botezul lui Ioan cu preoţii şi bătrâni, El îi întreabă: „Botezul lui Ioan, de unde era? Din cer, sau de la oameni? Dar ei cugetau în sine, zicând: dacă avem să zicem, din cer; ne va zice: atunci de ce nu l-aţi crezut? Iar dacă avem să zicem: De la oameni; ne temem de mulţime, pentru că toţi îl au pe Ioan ca profet. Şi răspunzând lui Iisus, au zis: Nu ştim. Și El le-a zis: nici Eu nu vă spun cu ce autoritate fac acestea.”Ca urmare a vicleniei preoţilor, Domnul dă o ilustrare cu doi fii, indicând că în Israel au fost două tipuri de oameni, oameni care cu gura spuneau că ascultă, dar nu făceau ceea ce promiteau! Şi oameni, care iniţial spuneau că nu fac, apoi le părea rău şi făceau ceea ce tatăl lor le-a spus!Al doilea fiu din parabolă care a zis şi nu a făcut, i-a reprezentat pe marii preoţi şi bătrânii poporului (Matei 21:23), iar primul fiu care a spus că nu face, dar apoi a regretat şi a făcut, i-a reprezintat pe „vameşii şi curvele”, care iniţial, ei nu au ascultat de legea lui Moise, dar apoi venind Ioan Botezătorul, care a demascat călcările de lege, ei l-au crezut şi s-au căit de călcarea legii acceptând botezul lui, ca fiind un botez al căinţei şi împăcării cu Dumnezeu!Versetul cheie şi conluzia este: „Vameşii şi curvele merg înaintea voastră în Împărăția lui Dumnezeu.”Scopul parabolei este să demaşte lipsa de ascultare a preoţilor şi bătrânilor! Ei doreau să afle cu ce autoritate lucra Iisus (v.23). Însă oamenii care sunt neascultători de trimişii lui Dumnezeu, nu pot înţelege autoritatea ce o avea Domnul, nici lucrarea Lui!Astfel, nu cei care spun cu gura că fac voia lui Dumnezeu, o fac cu adevărat!

22. Pilda Viticultorilor – Matei 21:33-46; Marcu 12:1-12; Luca 20:9-19: „Ascultaţi altă parabolă. Era un om stăpân de casă, care a plantat vie; şi i-a pus împrejur un gard, şi a săpat un teasc în ea, şi a zidit un turn. şi a arendat-o unor ţărani, şi a plecat din ţară. Iar când s-a apropiat timpul roadelor, a trimis pe sclavii lui la ţărani; ca să ia roadele lui. Şi luând ţăranii pe sclavii lui; pe unu l-au bătut, pe altul l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre. A trimis pe alţi sclavi, mai mulţi decât cei dintâi; şi le-au făcut la fel. Dar la urmă, a trimis la ei pe fiul lui, zicând: vor respecta pe fiul meu. Dar ţăranii, văzând pe fiul, au zis între ei: acesta este moştenitorul; veniţi să îl omorâm şi să avem moştenirea lui. Şi luându-l, l-au aruncat afară din vie, şi l-au omorât. Deci, când vine domnul viei, ce va face ţăranilor aceia? Eu zic: pe răi, rău îi va pierde; şi via o va arenda altor ţărani, care îi vor da roadele la timpurile lor. Iisus le zice: niciodată nu aţi citit în scripturi: o piatră pe care au respins-o zidarii, aceasta a fost făcută cap de unghi; de la Iehova/Domnul a fost făcut acesta şi este minunat în ochii noştri. De aceea vă zic: va fi luată de la voi Împărăția lui Dumnezeu, şi va fi dată unui neam care face roadele ei. Şi cel căzând pe piatra aceasta, va fi sfărmat; iar pe care are să cadă ea, îl va spulbera. Şi auzind marii preoţi şi fariseii parabolele Lui, au cunoscut că despre ei vorbeşte. Şi căutând să Îl prindă, s-au temut de mulţime; pentru că Îl aveau/Îl vedeau ca pe un profet” – Matei 21:33-46. „Apoi, a început să le vorbească în parabole. Un om a plantat vie; a pus gard împrejur, şi a săpat teasc, şi a zidit turn, şi a arendat-o unor ţărani; şi a plecat din ţară. Iar la timpul potrivit, a trimis la ţărani pe un sclav; ca să ia de la ţărani din roadele viei. Dar ei luându-l, l-au bătut, şi l-au trimis înapoi fără nimic. Iarăşi a trimis la ei pe un alt sclav; şi pe acela l-au lovit în cap şi l-au dezonorat. Apoi, a trimis pe altul, şi pe acela l-au omorât; şi pe mulţi alţii, pe unii bătându-i, iar pe unii omorându-i. Mai avea un fiu iubit; la urmă, l-a trimis la ei, zicând: vor respecta pe fiul meu! Dar ţăranii aceia au zis între ei: acesta este moştenitorul; veniţi să îl omorâm şi moştenirea va fi a noastră! Şi luându-l, l-au omorât; şi l-au aruncat afară din vie. Ce va face domnul viei? Va veni, şi îi va pierde pe ţărani; şi va da via altora. Nu aţi citit nici scriptura aceasta: O piatră pe care au respins-o zidarii, aceasta a fost făcută în cap de unghi. De către Iehova a fost făcut capul de unghi, şi el este minunat în ochii noştri. Iar ei căutau să Îl prindă, însă se temeau de mulţime; dar cunoşteau că pentru ei a spus parabola; şi lăsându-L, s-au dus” – Marcu 12:1-12. „Dar El a început să zică către popor parabola aceasta: un om a plantat o vie; şi a arendat-o unor ţărani, şi a plecat din ţară pentru un timp destul de mult. Iar la timpul potrivit, a trimis la ţărani pe un sclav; ca să îi dea din rodul viei. Dar ţăranii, bătându-l, l-au trimis fără nimic. Şi a continuat să trimită alt sclav; dar ei bătându-l şi pe acela, şi dezonorându-l, l-au trimis fără nimic. Şi a continuat să trimită pe al treilea; dar ei rănindu-l şi pe acesta, l-au aruncat afară. Domnul viei însă a zis: ce am să fac? Voi trimite pe fiul meu cel iubit; poate pe acesta îl vor respecta. Dar văzându-l ţăranii, au cugetat între ei, zicând: acesta este moştenitorul; să îl omorâm, ca moştenirea să fie a noastră. Şi aruncându-l afară din vie, l-au omorât. Deci, ce va face domnul viei? Va veni şi va pierde pe ţăranii aceia, şi va da via altora. Iar ei auzind, au zis: să nu se facă aşa! El însă, privindu-i, a zis: ce este deci aceasta, ce a fost scris: „o piatră pe care au respins-o zidarii, aceasta a fost făcută cap de unghi? Oricare căzând pe piatra aceea, va fi sfărâmat; iar pe care are să cadă ea, îl va spulbera”. Şi cărturarii şi marii preoţi căutau în ora aceea să pună mâinile pe El; dar s-au temut de popor. Pentru că au cunoscut că pentru ei a zis parabola aceasta.” – Luca 20:9-19. Domnul Iisus dă o pildă consemnată în cele trei evanghelii sinoptice, în Matei 21:33-43; Marcu 12:1-12; Luca 20:9-19, elementele acestei ilustrări sunt: Un gospodar care sădeşte o vie, acesta îl reprezintă pe Iehova/Domnul Dumnezeu (Ioan 15:1), care a dus în fiinţă poporul Israel, adică via (Isaia 5:7; Psalmi 80:9 – T.M.; Ieremia 2:21). Viticultorii la care a arendat-o, sunt conducătorii neamului Israel, iar robii pe care I-a trimis după roadele cuvenite, sunt profeţii din vechime, până la Ioan Botezătorul, pe care aceştia I-au bătut, maltratat şi ucis (Ieremia 44:4-5; Evrei 11:36,Evrei 1:37; 2 Cronici 24:21). Fiul pe care Stăpânul viei l-a trimis este Iisus Hristos, care a fost ucis din gelozie, deoarece El era moştenitorul viei, şi aceasta s-a petrecut afară din vie, adică în afara Ierusalimului (Evrei 13:12-13). Cu privire la Domnul a fost profeţit: „o piatră pe care au respins-o zidarii, aceasta a fost făcută cap de unghi. Oricare căzând pe piatra aceea, va fi sfărâmat; iar pe care are să cadă ea, îl va spulbera”. Chiar dacă Domnul ca piatră unghiulară a fost respins de zidari, totuşi Dumnezeu-Tatăl l-a făcut cap de unghi! El precizează: „De către Iehova a fost făcut capul de unghi, şi el este minunat în ochii noştri”! În ochii credincioşilor lucrul acesta este minunat! Ce este: piatră unghiulară? Domnul în aceste relatări citează din Psalmi 118:22 – T.M., unde Psalmistul se referă la o piatră finală care completează arcul sau care este aşezată în unghiul superior al unei clădiri, piatra cea din vârful arcadei; căci în v.19,20, psalmistul face referire la poartă, astfel piatra unghiulară aici este piatra ce mai de sus ce uneşte cele două laturi ale unei porţi sau uşi, ce are o arcadă! În alte contexte (Isaia 28:16; Efeseni 2:20), piatra unghiulară poate avea sensul de piatră ce ţine cele două ziduri unite într-un unghi; în vechime se punea între ele (în capul unghiului) o piatră care, câteodată, era foarte mare, mai ales la zidurile din piatră. Între pietrele întrebuinţate în capul unghiului la templul din Ierusalim, au fost unele de 6-7 metri.Venirea Stăpânului reprezintă distrugerea Ierusalimului în anul 70 d.H., când armatele romane au distrus sediul conducerii religioase şi politice a Israelului. Scopul acestei pilde, a fost de a demasca pe conducătorii religioşi din timpul lui Iisus, care au fost infideli Stăpânului viei, ne-ascultând nici de Fiul Lui care este piatra unghiulară a casei lui Dumnezeu. Iar concluzia pildei este că Împărăția lui Dumnezeu va fi luată de la conducătorii evrei şi va fi dat oamenilor din toate neamurile care vor forma un popor (creștinii) al Domnului Dumnezeu, marele vier, care va aduce roadele cuvenite. Versetul cheie este: „Deci, când vine domnul viei, ce va face ţăranilor aceia?”. Este o întrebare ce îndeamnă la meditaţie.

23. Pilda nunţii fiului de rege/împărat – Matei 22:1-14. Pilda celor invitaţi la cină – Luca 14:15-24: „Răspunzând, Iisus le-a spus iarăşi în parabole, zicând: Împărăția cerurilor este asemănată cu un om, cu un rege/împărat; care a făcut nuntă fiului lui. Şi a trimis pe sclavii lui să cheme pe cei chemaţi la nuntă; şi nu au vrut să vină. A trimis iarăşi alţi sclavi, zicând: spuneţi celor chemaţi: Iată! Am pregătit prânzul meu; taurii mei şi cele îngrăşate sunt tăiate, şi toate sunt gata. Veniţi la nuntă! Dar ei, nepăsându-le s-au dus, unu la ogorul lui, altul la comerţul lui. Iar ceilalţi, prinzând pe sclavii lui; i-au maltratat şi i-au omorât. Dar auzind regele, s-a mâniat; şi trimiţând armatele lui a distrus pe ucigaşii aceia, şi a ars cetatea lor. Atunci zice sclavilor lui: nunta este gata; dar cei chemaţi nu au fost vrednici. Duceţi-vă deci la ieşirile drumurilor; şi pe câţi aveţi să găsiţi, chemaţi-i la nuntă. Şi ieşind sclavii aceia pe drumuri, au strâns pe toţi pe care i-au găsit, atât răi, cât şi buni; şi s-a umplut nunta de comeseni. Intrând însă regele să privească pe cei şezând la masă, a văzut acolo un om neîmbrăcat cu veşmânt de nuntă; şi îi zice: prietene, cum ai intrat aici neavând veşmânt de nuntă? Iar el a amuţit. Atunci, regele a zis servilor: legând ale lui picioare şi mâini, aruncaţi-l în întunericul cel de afară; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Pentru că mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi!” – Matei 22:1-14.„Dar auzind acestea, cineva dintre cei aşezaţi la masă, I-a zis: fericit este cel care va mânca pâine în Împărăția lui Dumnezeu. Iar El i-a zis: un om oarecare a făcut o cină mare, şi a chemat pe mulţi. Apoi a trimis pe sclavul lui, la ora cinei, să zică celor chemaţi: veniţi! Pentru că deja este totul gata. Şi au început toţi, ca într-un gând, să se scuze. Cel dintâi i-a zis: am cumpărat un ogor; şi am nevoie, ieşind, să îl văd. Te rog să mă scuzi. Iar altul a zis: Am cumpărat cinci perechi de boi, şi mă duc să îi încerc. Te rog să mă scuzi. Iar un altul a zis: m-am însurat, şi de aceea nu pot veni. Apoi, întorcându-se sclavul acela, a anunţat acestea domnului său. Atunci, mâniindu-se, stăpânul casei a zis sclavului său: ieşi repede în străzile şi uliţele cetăţii, şi adu aici pe cei săraci, şi pe nevoiaşi, şi pe orbi, şi pe şchiopi. Şi sclavul a zis: domnule! S-a făcut ceea ce ai ordonat, şi încă mai este loc. Iar domnul a zis către sclav: ieşi la drumuri şi la garduri şi constrânge-i să intre; ca să fie umplută casa mea. Pentru că vă zic: niciunul dintre bărbaţii aceia, cei foşti chemaţi, nu vor gusta cina mea” – Luca 14:15-24.În Matei 22:1-14, Fiul lui Dumnezeu, dă o parabolă, iar personajele acesteia sunt: Un Rege care are un Fiu şi organizează o nuntă pentru acesta; Regele/Împăratul este Dumnezeu-Tatăl, iar Fiul este Iisus, robii trimişi să-i cheme pe invitaţi la nuntă sunt discipolii lui Iisus care au fost trimişi în primul rând, la neamul Israel (Faptele Apostolilor 13:46), care sunt invitaţi la nunta Fiului de Rege. Invitaţii însă nu au acceptat invitaţia, prin urmare, Israelul ca neam a pierdut privilegiul de a participa la petrecerea de nuntă, adică de a merge în cer alături de Biserică! (Ioan 1:11-13; Matei 10:5-7; Faptele Apostolilor 3:25, Faptele Apostolilor 1:26). Iar scuzele pe care le-au adus cei din neamul evreiesc erau neîntemeiate, conform cu pilda celor invitaţi la cină, care se aseamănă foarte mult cu această parabolă (Luca 14:16-24); invitaţii au spus că nu pot să vină pentru că şi-au cumpărat un ogor, de parcă nu putea să-l vadă după nuntă? Alţii au adus ca scuze, faptul că şi-au cumpărat boi, şi trebuie să-i încerce, de parcă nu ar putea să-i încerce după nuntă? Altul a spus că s-a căsătorit, de parcă nu putea să vină cu soţia împreună la nuntă? Problema lor nu era că nu puteau veni, ci că nu doreau să vină, ei dispreţuiau nunta Fiului de Rege! Lucru subliniat bine de atitudinea pe care au avut-o faţă de robii care le-au dus invitaţia, aceştia au fost batjocoriţi şi omorâţi, arătând astfel o ostilitate foarte mare faţă de invitaţia făcută de Rege şi de  Fiul Său (vezi şi Faptele Apostolilor 5:40; Faptele Apostolilor 7:55-58; Faptele Apostolilor 12:1-2).Dar Regele, Dumnezeu-Tatăl, s-a mâniat, şi a trimis oştile (armatele romane), care au ars cetatea (Ierusalimul); aceasta a avut loc în anul 70 d.H. din cauză că, celor la care li s-a trimis invitaţia de a veni la nunta Fiului de Rege au refuzat!Apoi, robii Regelui sunt trimişi la răspântiile drumurilor, în pieţe şi pe străzi, aducând oameni să umple sala de nuntă. Dar nu toţi cei ce au intrat în sala de nuntă şi-au schimbat viaţa, de aceea înainte de a începe petrecerea de nuntă, adică intrarea în cer, are loc o inspecţie, unde cei ce nu au haina de nuntă, care reprezintă faptele drepte ale sfinţilor, ca efect al primirii harului (Apocalipsa 19:8), sunt aruncaţi afară, neintrând în Împărăție sau la masa lui Dumnezeu. Întunericul de afară, unde sunt aruncaţi, simbolizează despărţirea de Dumnezeu care este lumină, ducând aceasta la pedeapsa lor veşnică (Matei 25:30 comp. cu 13:42; 2 Tesaloniceni 1:8-9).Pilda se încheie cu concluzia, care este şi versetul cheie: „Pentru că mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi”. Căci mulţi sunt chemaţi dar puţini sunt aleşi, atât din Israel cât şi dintre neamuri (Romani 9:24); mulţi au posibilitatea să fie salvaţi, deoarece mulţi au auzit de Hristos, dar nu intră la nunta Fiului de Rege, fie din cauză că nu preţuiesc la adevărata valoare această chemare, fie nu sunt îmbrăcaţi corespunzător în haina dreptăţii/neprihănirii (Luca 14:23 comp. cu 1 Timotei 3:15).De aceea să fim vigilenţi, căci nu toţi cei care pretend că sunt Fii ai camerei de nuntă, adică Fii ai Împărăției sunt în realitate astfel, căci Iisus precizează: „ … au strâns pe toţi pe care i-au găsit, atât răi, cât şi buni …”. Ţinta acestei ilustrări a fost condamnarea neamului lui Israel, care a refuzat invitaţia la nuntă. 

PARTEA A ȘASEA:

24. Pilda înfrunzirii măslinului – Matei 24:32-33; Marcu 13:28-29; Luca 21:29-32.: „De la smochin însă, învăţaţi parabola: când deja ramura lui se face fragedă, şi dă frunzele; cunoaşteţi că vara este aproape. Aşa şi voi; când aveţi să vedeţi toate acestea, să cunoaşteţi că El este aproape; pe la uşi” – Matei 24:32-33.„Iar de la smochin, învăţaţi parabola: când deja ramura lui are să se facă fragedă, şi are să înfrunzească, cunoaşteţi că vara este aproape. Aşa şi voi; când aveţi să vedeţi acestea făcute, să cunoaşteţi că El este aproape, pe la uşi” – Marcu 13:28-29.„Apoi le-a zis o parabolă: vedeţi smochinul şi toţi arborii? Când înverzesc deja, privind, cunoaşteţi de la ei că vara este deja aproape. Aşa şi voi, când aveţi să vedeţi acestea făcându-se; să cunoaşteţi că Împărăția lui Dumnezeu este aproape. Adevărat vă zic: nicidecum nu are să treacă generaţia aceasta, până au să se facă toate.” – Luca 21:29-32.Mulţi interpretează această parabolă, în felul următor: smochinul este Israelul, refacerea lui ca stat, adică înflorirea lui este semnul apropierii Domnului!Această interpretare nu prea se susține! Din anul 1948, de când Israelul a devenit stat, a trecut mai mult de o generaţie care durează în Biblie 40 de ani (Numeri 32:13; Evrei 3:8-10)! Iar Domnul a precizat clar: „nicidecum nu are să treacă generaţia aceasta, până au să se facă toate.”Această pildă cu înfrunzirea smochinului, nu se referă la un popor, ci somchiul pur şi simplu este, mai degrabă, un exemplu, un termen de comparaţie; când înfrunzeşte ştim că vara este aproape, tot aşa când vedem semnele profeţite ştim că Domnul este aproape!Această pildă nu are o altă semnificaţie ascunsă!

25. Parabola cu cele 10 fecioare – Matei 25:1-13: „Atunci Împărăția Cerurilor va fi asemănată cu zece fecioare, care luând candelele lor, au ieşit în întâmpinarea mirelui. Însă cinci dintre ele erau nechibzuite, şi cinci chibzuite. Cele nechibzuite, luând candelele lor, nu au luat cu ele ulei; dar cele chibzuite au luat ulei în vase, cu candelele lor. Întârziind însă mirele, au aţipit toate; şi dormeau. Dar la miez de noapte s-a făcut strigare: Iată mirele! Ieşiţi în întâmpinare! Atunci s-au ridicat toate fecioarele acelea, şi au pregătit candelele lor. Iar cele nechibzuite au zis celor chibzuite: daţi-ne din uleiul vostru; deoarece candelele noastre sunt stinse. Dar cele chibzuite au răspuns, zicând: Nu! Nu cumva să nu ne ajungă nouă şi vouă. Mai degrabă duceţi-vă la cei care vând, şi cumpăraţi-vă. Iar fiind ele duse să cumpere, a venit mirele; şi cele pregătite au intrat cu el în sala de nuntă, şi uşa a fost încuiată. Dar mai târziu, vin şi fecioarele celelalte, zicând: Doamne! Doamne! Deschide-ne! El însă, răspunzând, a zis: adevărat vă zic: Nu vă cunosc! Vegheaţi deci; pentru că nu ştiţi ziua, nici ora.” – Matei 25:1-13.În Matei 25:1-13, Împărăția Cerurilor este asemănată cu 10 fecioare, care aşteaptă pe mire să vină cu alaiul lui nupţial şi să intre la petrecerea de nuntă. În această pildă ca şi în cea cu Fiul de Rege/Împărat, nu apare vreo mireasă, tocmai că fecioarele care intră la nuntă sunt clasa miresei (2 Corinteni 11:2; Apocalipsa 19:7,Apocalipsa 1:8).Toate cele 10 fecioare îl aşteaptă pe mire, având candelele aprinse pentru a lumina calea lor şi a mirelui care va veni. Însă cinci dintre fecioare sunt nechibzuite, pentru că nu şi-au luat undelemn de rezervă, iar cinci fecioare sunt chibzuite pentru că au luat undelemn în plus faţă de cel avut în candelă, în vase de rezervă. Deoarece Mirele care este Hristos, din punct de vedere uman, întârzie să vină, toate fecioarele au adormit.Această adormire are loc înainte de venirea Lui, mai exact în timpul „libertăţii” aduse de călăreţul de pe cal alb, care este înţelepciunea firească (Apocalipsa 6:1, Apocalipsa 1:2), această „libertate”, „pace”, pentru mulţi va fi un prilej spre o viaţă lumească, ce va duce la aţipirea fecioarelor (Zaharia 1:8-11). La miezul nopţii, are loc strigarea: „Iată mirele! Ieşiţi în întâmpinare!” Acest strigăt are loc la miezul nopţii, atunci când pe glob este un întuneric spiritual mare, şi pare că întunericul a cuprins lumina (comp. cu Ioan 12:35), dar Dumnezeu îi călăuzeşte pe cei care fac parte din alaiul nupţial, să meargă înaintea mirelul ca nişte heralzi (vestitori) şi anunţă: „Iată mirele! Ieşiţi în întâmpinare!” Ei vestesc semnele sfârşitului, ei sunt cei care Îl urmează pe Mire ori unde merge El (comp. cu Apocalipsa 14:4), ei nu s-au întinat cu lumea! (comp. cu Romani 9:29), pe ei nu i-a cuprins întunericul, ei nu au aţipit, ei poartă sfeşnicul aprins (comp. Ioan 1:5, cu Luca 12:35, Luca 1:36).Strigarea ce are loc pe pământ, după galopul călăreţului alb, și după călăreţul pe cal roşu (mândria ce aduce războaiele), face ca fecioarele să se trezească, însă în două posturi diferite, cele chibzuite cu undelemn suficient pentru a lumina coloana nupţială care trebuia să vină, pe când cele nechibzuite, aveau candelele stinse, din pricină că nu aveau vase de rezervă cu undelemn de unde să-şi alimenteze din nou candelele. Prin urmare, cele chibzuite au răspuns la cererea lor după undelemn: „Nu cumva să nu ne ajungă nouă şi vouă”, astfel au fost sfătuite de cele chibzuite să se ducă la cei care vând, pentru a-şi cumpăra undelemn, conform Cuvântului care spune: „cumpără adevărul şi nu-l vinde; da, înţelepciunea şi îndrumarea şi inteligenţa.” (Proverbe 23:23). Orice om la timp dacă „cumpără” adevărul, înţelepciunea găseşte prin El şi Spiritul Adevărului şi Spiritul Înţelepciunii! Undelemnul îl reprezintă pe Duhul Sfânt (Evrei 1:9; Zaharia 4:2,Zaharia 4:10-14).Însă, între timp, Mirele cu alaiul de nuntă se apropie şi găseşte doar cinci fecioare care îl aşteptau cu candelele aprinse, astfel acestea împreună cu mirele şi cu însoţitorii acestuia au intrat la petrecerea de nuntă, adică în cer şi uşa s-a încuiat!Mai târziu când au venit cele cinci fecioare nechibzuite, textul nu precizează dacă ele au cumpărat undelemn, era târziu şi nu au putut intra la nuntă, căci: 1. Mirele nu le cunoştea, deoarece ele nu au fost la întâmpinarea lui; 2. Uşa era încuiată. Astfel acestea au fost respinse şi aruncate în întunericul de afară, suferind dezaprobarea şi pedeapsa împreună cu lumea. Ce trist deznodământ pentru acestea!De aceea scopul pildei şi versetul cheie este: „Vegheaţi deci; pentru că nu ştiţi ziua, nici ora.” Deci fiţi prevăzători, vegheaţi, luaţi-vă undelemn de rezervă, căci din punct de vedere uman, mirele ar putea întârzia şi să fiţi pregătiţi pentru orice eventualitate căci nu ştiţi ziua şi ora!

26. Pilda cu talanţii şi pilda cu minele – Matei 25:14-30; Luca 19:11-28: „Pentru că este ca un om, care plecând din ţară, a chemat pe sclavii lui şi le-a predat averile sale. Şi unuia i-a dat cinci talanţi, iar altuia doi, iar altuia unu; fiecăruia după puterea lui; şi a plecat îndată. Ducându-se cel care a primit cinci talanţi, a lucrat cu ei; şi a câştigat alţi cinci. La fel, cel cu cei doi; a câştigat alţi doi. Dar cel care a primit unu, ducându-se, a săpat în pământ, şi a ascuns argintul domnului său. După mult timp însă, vine domnul sclavilor/robilor aceia; şi face socoteală cu ei. şi apropiindu-se cel care a primit cei cinci talanţi, a adus alţi cinci talanţi, zicând: Doamne! Cinci talanţi mi-ai dat; iată! Alţi cinci talanţi am câştigat. Domnul lui i-a zis: bine sclavule bun şi credincios! Peste puţine ai fost credincios, peste multe te voi pune; intră în bucuria domnului tău. Apropiindu-se şi cel cu doi talanţi, a zis: Doamne! Doi talanţi mi-ai dat; iată! Alţi doi talanţi am câştigat. Domnul lui i-a zis: bine sclavule bun şi credincios! Peste puţine ai fost credincios, peste multe te voi pune; intră în bucuria domnului tău. Dar apropiindu-se şi cel care a primit un talant, a zis: Doamne! Te-am cunoscut că eşti om aspru; secerând unde nu ai semănat, şi strângând de unde nu ai vânturat. Şi fiind înfricoşat, ducându-mă, am ascuns talantul tău în pământ. Iată, ai pe cel al tău. Răspunzând însă, domnul lui i-a zis: sclavule rău şi leneş! ştiai că secer unde nu am semănat, şi strâng de unde nu am vânturat? Trebuia deci, tu să fi dat arginţii mei schimbătorilor de bani; şi venind, eu primeam înapoi ce este al meu cu dobândă. Luaţi deci de la el talantul, şi daţi-l celui care are cei zece talanţi. Pentru că oricui având, i se va da, şi va fi îmbelşugat; dar celui neavând, şi ceea ce are va fi luat de la el. Şi pe sclavul cel netrebnic, aruncaţi-l în întunericul cel de afară; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor” – Matei 25:14-30.„Dar ascultând ei acestea, adăugând, a zis o parabolă; El fiind prin apropierea Ierusalimului, şi lor le părea că Împărăția lui Dumnezeu urmează să fie arătată îndată. Deci a zis: Un om, cineva de neam ales, s-a dus într-o ţară îndepărtată, să îşi primească un regat, şi să se întoarcă. Chemând însă zece sclavi de-ai lui, le-a dat zece mine, şi a zis către ei: negustoriţi până când vin eu. Dar cetăţenii lui îl urau; şi au trimis o solie înapoia lui, zicând: nu îl vrem pe acesta rege peste noi. Apoi, la întoarcerea lui, primind regatul, a zis să îi fie chemaţi sclavii aceia cărora le dăduse argintul; ca să cunoască ce au câştigat din negoţ. Iar cel dintâi a venit, zicând: Doamne! Mina ta a câştigat zece mine. Şi el i-a zis: Bine dar, sclavule bun! Pentru că în ceva neînsemnat te-ai făcut credincios; să fi, cu autoritate, peste zece cetăţi. Şi a venit cel de al doilea, zicând: mina ta, Doamne, a făcut cinci mine. Iar el a zis şi acestuia: şi tu, să te faci peste cinci cetăţi. Şi altul a venit, zicând: Doamne! Iată mina ta, pe care am avut-o pusă într-o batistă. Pentru că m-am temut de tine, fiindcă eşti un om aspru; iei ceea ce nu ai pus, şi seceri ceea ce nu ai semănat. El i-a zis: din gura ta te judec, sclavule rău! Știai că eu sunt un om aspru; luând ceea ce nu am pus, şi secerând ceea ce nu am semănat. De ce nu ai dat argintul meu la bancă; şi eu, venind, îl luam cu dobândă? Şi celor ca stăteau acolo, le-a zis: luaţi mina de la el, şi daţi-o celui care are zece mine! Iar ei au zis: Doamne, are zece mine. Eu vă zic: oricui, celui ce are, i se va da; dar de la cel ce nu are, chiar şi ceea ce are, va fi luat. Iar pe duşmanii aceştia ai mei, cei nevrându-mă rege peste ei; aduceţi-i aici şi înjunghiaţi-i înaintea mea” – Luca 19:11-28.Aceste două ilustrări sunt asemănătoare; în ambele ilustrări omul care le încredinţează bunuri de preţ, este o persoană cu autoritate: în ilustrarea cu talanţii el este un domn sau stăpân, iar în cea cu minele este un rege!În ilustrarea cu talanţii (un talant 60 de mine, respectiv 36 de kg. de argint), la fiecare îi dă un număr diferit de talanţi, „unuia i-a dat cinci talanţi, iar altuia doi, iar altuia unu; fiecăruia după puterea lui”, aceştia sunt darurile Duhului Sfânt date fiecăruia după capacitatea lor de a servi Împărăția. În schimb, în pilda cu minele (o mină are 600 grame), la fiecare slujitor, Fiul omului, îi dă o mină, reprezentând darul vieţii eterne care este egală la toţi (Romani 6:23).Robii la care le încredinţează avuţia sunt creştinii, ei trebuie să pună avuţia primită în negoţ, pentru a spori averea Stăpânului. Astfel atât darurile (talanţii) cât şi mina (viaţa veşnică), pot duce la o creştere mai mare sau mai mică în funcţie de lucrarea fiecăruia.Plecarea din ţară a Regelui/Împăratului, este plecarea de pe pământ a lui Iisus după înviere, iar timpul mult care se scurge până la venirea din nou a Regelui, este timpul de la înălţarea lui Iisus până la venirea Sa, care va avea loc în viitor, şi atunci va face socoteală cu robii săi. Pe cei ce au lucrat şi au adus alţi talanţi, adică oameni la adevăr care primesc daruri, Domnul îi laudă prin cuvintele: „bine sclavule bun şi credincios! Peste puţine ai fost credincios, peste multe te voi pune; intră în bucuria domnului tău”. Chiar dacă unii au adus mai puţin şi alţii mai mult, în funcţie de capacitatea fiecăruia, El îi apreciază pentru ceea ce au făcut. Dar celui ce nu a lucrat cu talantul încredinţat i s-a spus: „sclavule rău şi leneş!”, care nici măcar nu a vrut să dea talantul la schimbătorii de bani, pentru a lua apoi talantul cu dobândă, şi a da Stăpânului dobânda, de aceea acest sclav leneş, va avea parte de pierzare, adică aruncare în întunericul de afară. Iar despre talant se spune: „Luaţi deci de la el talantul, şi daţi-l celui care are cei zece talanţi. Pentru că oricui care are, i se va da, şi va fi îmbelşugat; dar celui care nu are, şi ceea ce are va fi luat de la el.” Talantul, adică darul harului, a fost luat de la el şi dat la altul (comp. cu Faptele Apostolilor 1:20).În parabola cu minele din Luca 19:11-27, fiecărui slujitor i se dă doar o mină în mod egal, care indică darul vieţii veşnice, natura nou primită în dar (2 Petru 1:3-4), pe care o primesc toţi creştinii; fiecare primeşte acelaşi Duh Sfânt (Efeseni 4:4-5).Ei trebuie să fructifice darul primit, într-un context ostil, deoarece cetăţenii îl urăsc pe Stăpân şi nu doresc conducerea lui. Cu toate că fiecare a primit acelaşi Duh, unii pot depune un efort mai mare, îşi pot da toată silinţa (2 Petru 1:5) şi astfel rezultatul poate să fie diferit, unul 10 mine, altul 5 mine, adică suflete căştigate, care la rândul lor au minele (darul vieţii) în ei.Este interesant că toţi robi fideli intră în Împărăție, dar responsabilităţi-le şi poziţia vor fi diferite, în funcţie de sârguinţa şi credincioşia din prezent. Astfel cel ce a adus zece mine, va primi în stăpânire zece cetăţi, iar cel ce a adus cinci mine va primi în stăpânire cinci cetăţi, de aceea Biblia vorbeşte despre harul de a fi mare în Împărăția Cerurilor (Matei 18:4), sau de a fi mic în Împărăție (Matei 11:11).Iar pe cel ce şi-a pus mina într-o batistă, şi nu a făcut cu ea negoţ, nici nu a dat-o la bancheri pentru dobândă, Domnul Îl numeşte: „sclavule rău!”Parabola se încheie cu îndemnul dat de Iisus ca sclavii loiali să-i taie pe cetăţenii care îl urau pe Rege; aceştia sunt oamenii acestei lumi, care după ce omul de origine nobilă primeşte Regatul/Împărăția, la venirea Lui (Apocalipsa 11:15), atunci când are loc întronarea lui Hristos (Matei 19:28; Matei 25:31), va trimite pe lângă îngeri, şi pe aleşii săi proaspăt glorificaţi, în asociere cu îngerii să execute judecată asupra acestei lumi care nu l-a acceptat pe Regele Hristos (1 Tesaloniceni 3:13; Apocalipsa 2:26-27; Apocalipsa 17:14). Scopul acestor pilde este un îndemn la loialitate şi hărnicie, căci după faptă şi răsplată.Versetul cheie este: „Eu vă zic: oricui, care are, i se va da; dar de la cel care nu are, chiar şi ceea ce are, va fi luat.” Sclavii au doar lucruri în administrare (1 Corinteni 4:1-2) nu în proprietate; dacă vor fi credincioşi, atunci aceste lucruri vor deveni ale lor pe vecie (Apocalipsa 22:1-5).

27. Parabola cu oile şi caprele – Matei 25:31-46: „Când are să vină Fiul Omului în gloria Lui, şi toţi îngerii cu El; atunci va şedea pe un tron al gloriei Lui. Şi vor fi strânse înaintea Lui toate naţiunile/neamurile; şi va despărţi pe unii de alţii precum păstorul desparte oile de capre. Şi va pune, deoparte, oile la dreapta Lui; de altă parte, caprele la stânga. Atunci Regele va zice celor de la dreapta Lui: Veniţi, cei binecuvântaţi de Tatăl Meu; moşteniţi Împărăția pregătită vouă de la întemeierea lumii. Pentru că am flămânzit, şi Mi-aţi dat să mănânc; am însetat, şi Mi-aţi dat să beau; eram străin, şi M-aţi luat la voi; gol şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav, şi M-aţi vizitat; eram în închisoare, şi aţi venit la Mine. Atunci Îi vor răspunde cei drepţi, zicând: Doamne! Când Te-am văzut flămânzit, şi Te-am hrănit? Sau însetat, şi ţi-am dat să bei? Şi când Te-am văzut străin, şi Te-am luat la noi? Sau gol, şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut îmbolnăvit, sau în închisoare; şi am venit la Tine? Şi răspunzând, Regele/Împăratul le va zice: Adevărat vă zic: Pe cât aţi făcut unuia dintre fraţii aceştia ai Mei mai mici, Mie Mi-aţi făcut. Atunci va zice şi celor de la stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel etern; cel pregătit Diavolului şi îngerilor lui. Pentru că am flămânzit, şi nu Mi-aţi dat să mănânc; am însetat, şi nu Mi-aţi dat să beau; Eram străin, şi nu M-aţi luat la voi; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav, şi nu M-aţi vizitat. Atunci vor răspunde şi ei, zicând: Doamne! Când Te-am văzut flămânzit, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în închisoare; şi nu ţi-am servit ţie? Atunci El le va răspunde, zicând: Adevărat vă zic: cât nu aţi făcut unuia dintre aceştia mai mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Şi aceştia se vor duce în pedeapsă eternă; dar cei drepţi, în viaţă eternă” – Matei 25:31-46.Această ilustrare se desfăşoară la venirea lui Iisus Hristos. Domnul Iisus este deja rege/împărat, el domneşte peste Biserica Creştină, însă la venirea Sa, El va şedea pe un tron al gloriei Lui, aceasta însemnând o nouă poziţie, adică: întronarea lui ca Rege peste lume, şi atunci îşi va manifesta autoritatea, făcând ca Regatul/Împărăția lumii să devină Regatul/Împărăția Lui (Apocalipsa 11:15-18; Psalmi 110:1-2 – T.M.). În această viziune judecata Domnului Iisus împarte naţiunile în două grupuri: fraţii lui Iisus, cei drepţi comparaţi cu oi, iar cei nedrepţi comparaţi cu nişte capre!Oile sunt cei care au făcut bine fraţilor lui Iisus, mădularelor corpului Său, astfel implicit au făcut bine Capului, adică lui Hristos. Oile şi fraţii lui Iisus nu sunt două clase distincte cum cred unii, oile din parabolă nu se referă la cei care vor moşteni pământul, căci oile sunt cereşti, ele ascultă de Păstorul Cel bun, cum îi aud glasul (Ioan 10:3-5), la fel fraţii lui Iisus Hristos (Luca 8:21). Ei toţi sunt dintr-unul (Evrei 2:9-11), şi au speranţă cerească (Evrei 3:1).Oile moştenesc Împărăția pregătită de la întemeierea lumii, această Împărăție se referă la Cer, la cei scrişi în Cartea Vieţii de la întemeierea lumii (Filipeni 3:14; Filipeni 4:3). Un alt argument îl găsim în asemănarea cu pilda despre selecţia între  grâu şi zizanie/neghină, unde nu apare vreo referire la vreo clasă pământească, chiar dacă în realitate o astfel de clasă va exista, dar din unghiul viziunii parabolei, ea nu apare. Astfel oile de aici sunt fraţii lui Hristos cu speranţă cerească, care vor fi în viaţă la venirea Domnului, ei sunt „cei drepţi” (comp. v.37 cu Matei 13:43), care vor străluci ca soarele în cer, prin primirea unui corp glorios spiritual (1 Corinteni 15:40; Daniel 12:3). De fapt, oile primesc viaţă veşnică la venirea Domnului, pe când cei de pe pământ o vor primi-o după ce se va împlini cei o mie de ani (Apocalipsa 20:6 comp. cu Isaia 65:20).Astfel, învăţătura ce se desprinde din parabolă este ca să facem bine la ceilalţi creştini, chiar celor mai mici dintre fraţii Domnului; dacă unii par neînsemnaţi, în ochii lui Hristos, ei sunt însemnaţi, căci ei sunt din corpul Lui, chiar dacă sunt mădulare mai neînsemnate (1 Corinteni 12:21-27). Toţi aceştia (toate oile) ca fraţii autentici ai lui Iisus Hristos, fac voia lui Dumnezeu (Matei 12:50).Scopul acestei ilustrări este de a ne iubi unii pe alţii, manifestând un interes sincer personal faţă de chiar cel mai neînsemnat frate sau cea mai neînsemnată soră, iar acest ajutor să fie practic, nu numai teoretic (comp. cu 1 Ioan 3:17-18).În contrast, caprele sunt pretenţioase şi îşi arogă virtuţi pe care nu le au, ele insinuează, că dacă Domnul Iisus personal ar fi fost în nevoie, ei l-ar fi ajutat, dar oare cât de sincer îl iubeau ei pe Iisus, dacă nu îi iubeau pe fraţi Săi, care sunt mădulare din coprul Lui spiritual? Oare dacă nu iubim pe cei ce îi vedem, Îl iubim pe Cel ce nu-l vedem (comp. cu 1 Ioan 4:20-21)?Astfel caprele vor suferi pedeapsa eternă, iar oile vor primi viaţa eternă, diferenţa o face dragostea! Versetul cheie este: „Adevărat vă zic: cât nu aţi făcut unuia dintre aceştia mai mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut.”Astfel caprele vor merge în pedeapsă eternă! Cum este această pedeapsă: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel etern; cel pregătit Diavolului şi îngerilor lui”. Iar Apocalipsa 20:10, se arată că focul veşnic sau lacul de foc are ca efect un chin veşnic! – vezi şi Apocalipsa 14:9-11.

28. Pilda cu sămânţa – Marcu 4:26-29: „Şi zicea: Aşa este Împărăția lui Dumnezeu, cum are să arunce un om sămânţa pe pământ; şi are să doarmă, şi să se scoale, noapte şi zi; iar sămânţa are să încolţească şi să crească, cum nu ştia el. Pământul aduce roadă de la sine; întâi pai, apoi spic, apoi grâu deplin în spic. Iar când are să dea roada, trimite îndată secera; pentru că a sosit secerişul” – Marcu 4:26-29. Această pildă nu o găsim decât în Marcu 4:26-29, unde se arată că Împărăția lui Dumnezeu, este ca atunci când un om aruncă sămânţa în pământ, şi aceasta creşte fără să ştie el cum şi indiferent dacă este treaz sau dacă doarme, dar când roada este coaptă, pune secera în ea, pentru că a venit timpul secerişului. Astfel în această parabolă se subliniază creşterea implacabilă a Împărăției, dar care este inexplicabilă din punct de vedere uman. Omul care seamănă sămânţa bună în pământ, nici nu face să crească, nici nu lucrează semănătura, şi nici nu înţelege pe deplin creşterea şi dezvoltarea seminţelor (1 Corinteni 3:6-7). El nu poate fi Iisus Hristos! Nici Fiul, nici Tatăl nu dorm, ci Ei sunt activi pentru a da creşterea (Psalmi 121:4 – T.M.; Ioan 5:17; Apocalipsa 3:1; Apocalipsa 5:6). Prin urmare, omul din parabolă este creştinul! Astfel partea noastră este să semănăm, căci pământul care este bun rodeşte singur din punct de vedere uman, deoarece ajutorul divin este invizibil. Însă la timpul secerişului, Hristos capul Bisericii Creştine va pune secera în grâu, adică îl va tăia pentru a-l strămuta în cer (Matei 13:30). Scopul acestei pilde este a arăta biruinţa şi dezvoltarea sigură a Împărăției. Versetul cheie este: „Pământul aduce roadă de la sine”, indicând că lucrarea creşterii seminţei nu este a semănătorului uman, ci a lui Dumnezeu care dă creşterea (1 Corinteni 3:7).

 Notă: articolul este o însumare a părților 1-6. S-a operat o renumerotare (începând cu parabola cu numărul 11).

SINAGOGILE – ROLUL LOR

„Apoi El a străbătut toată Galileea, predând în sinagogile lor, predicând vestea bună a Împărăției.“ (MATEI 4:23)

Relatările Evangheliilor îl prezintă de repetate ori pe Iisus în sinagogă. Indiferent unde s-a aflat – în Nazaret, oraşul în care a crescut, în Capernaum, oraşul în care s-a stabilit, sau în oricare dintre oraşele ori satele pe care le-a vizitat în cei trei ani şi jumătate de activitate intensă -. Iisus a ales deseori să predice şi să-i înveţe pe oameni în sinagogă. De fapt, vorbind despre activitatea sa, Isus a spus: „Eu întotdeauna am predat în sinagogă şi în templu, unde se adună toţi iudeii“ (Ioan 18:20).

Apostolii lui Iisus şi alţi creştini din secolul I au predicat şi ei de multe ori în sinagogă. Dar cum au ajuns evreii să aducă închinare în sinagogi? Şi cum arătau aceste locuri de închinare în zilele lui Iisus? Să vedem în continuare.

Un element central al societăţii evreieşti:

De trei ori pe an, bărbaţii evrei călătoreau la Ierusalim cu ocazia sărbătorilor ce se ţineau la templul sfânt. Dar pentru închinarea de zi cu zi mergeau la sinagoga locală, indiferent că locuiau în Palestina sau în una dintre numeroasele colonii evreieşti, înfiinţate în afara Palestinei.

Când au apărut sinagogile? Unii cred că în timpul exilului evreilor în Babilon, când templul lui Dumnezeu zăcea în ruine. Alţii consideră că imediat după ce s-au întors din exil, când preotul Ezra a îndemnat poporul să cunoască şi să înţeleagă mai bine Legea lui Dumnezeu (Ezra 7:10; 8:1–8; 10:3).

Termenul „sinagogă“ provine din limba greacă şi, la început, însemna „adunare“, sau „congregaţie“. Cu acest sens a fost folosit în Septuaginta, o traducere în greacă a Scripturilor ebraice/Vechiul Testament. Însă, cu timpul, acest cuvânt a ajuns să se refere la clădirea în care se adunau oamenii în vederea închinării. În secolul I, practic în orice oraş prin care a trecut Iisus exista o sinagogă. În oraşele mai mari erau câteva sinagogi, iar în Ierusalim, şi mai multe. Dar cum arătau aceste clădiri?

Un loc de închinare modest: 

Când se pregăteau să construiască o sinagogă, evreii căutau un loc înalt şi proiectau clădirea în aşa fel încât intrarea să fie spre Ierusalim. Aceste cerinţe nu erau foarte stricte, deoarece uneori nu puteau fi respectate.

Sinagoga era în general o clădire simplă, cu puţine piese de mobilier. Elementul central era o arcă, sau o ladă, în care se păstrau bunurile cele mai de preţ ale comunităţii: sulurile Sfintelor Scripturi. Cu ocazia serviciului de închinare, arca era aşezată la locul ei, iar la sfârşit era dusă în altă încăpere, din motive de siguranţă.

Lângă arcă se aflau scaunele din faţă pentru preşedinţii sinagogii şi pentru oaspeţii de seamă, care stăteau înaintea adunării. Aproape de centrul sălii era un podium cu un pupitru şi cu un scaun pentru vorbitor. Băncile pentru membrii adunării erau amplasate de jur împrejurul podiumului, pe trei laturi ale sălii.

De obicei, sinagoga era folosită şi susţinută financiar de comunitatea locală de credincioși. Donaţiile tuturor membrilor comunității, atât ale celor înstăriţi, cât şi ale celor săraci, serveau la întreţinerea şi păstrarea în bună stare a clădirii. Cum se desfăşurau însă adunările de închinare?

Închinarea de la sinagogă:

 În cadrul programului de închinare se intonau cântări de laudă, se rosteau rugăciuni, se citea din Scripturi, se preda şi se predica. La început se recita Şema, o profesiune de credinţă a evreilor. Acest nume provine de la primul cuvânt din primul verset recitat: „Ascultă (Shema), o, Israele: Domnul/Yahwe, Dumnezeul nostru, este un singur Domn!“ (Deuteronomul 6:4).

Apoi se citeau şi se explicau unele pasaje din Tora, primele cinci cărţi ale Bibliei, aşternute în scris de Moise (Faptele 15:21). În continuare se citeau unele fragmente din scrierile profeţilor (haftore), care erau apoi explicate şi aplicate la situaţii concrete. Uneori, vorbitorii veniţi în vizită prezentau această parte din program, aşa cum a făcut şi Iisus într-o ocazie, descrisă în Luca 4:16–21.

Evident, sulul care i-a fost înmânat lui Iisus la acea adunare nu era împărţit în capitole şi versete, cum este Biblia în zilele noastre. Să ne imaginăm scena: Iisus desfăşoară sulul cu mâna stângă, în timp ce cu dreapta îl înfăşoară până găseşte pasajul dorit. Când termină de citit, îl înfăşoară la loc.

De regulă, textele se citeau în limba ebraică şi se traduceau în arameică. În adunările de limbă greacă se folosea Septuaginta.

Un rol semnificativ în viaţa cotidiană: 

Sinagoga, inclusiv construcţiile anexe şi clădirile din cadrul aceluiaşi complex, avea un rol atât de important în viaţa cotidiană a evreilor, încât era folosită în mai multe scopuri. Uneori, aici se audiau cazurile judiciare, se ţineau întrunirile comunităţii şi chiar aveau loc anumite festivităţi, cu ocazia cărora se servea masa în săli special amenajate. Călătorii erau uneori găzduiţi în camerele din complexul sinagogii.

Sinagogile din aproape toate oraşele aveau şi o şcoală, aflată în general în aceeaşi clădire. Încăperea era plină de elevi, care învăţau să citească literele mari scrise de învăţător pe o tăbliţă de ceară. În mare parte, datorită acestor şcoli evreii ştiau să scrie şi să citească şi chiar oamenii de rând cunoşteau bine Scripturile.

Totuşi, sinagoga era folosită în primul rând pentru a i se aduce închinare lui Dumnezeu cu regularitate. De aceea, nu este surprinzător că adunările creştinilor din secolul I aveau multe în comun cu întrunirile de la sinagogă. Şi la adunările creştine i se aducea închinare lui Dumnezeu: se rosteau rugăciuni, se intonau cântări de laudă, se citeau şi se dezbăteau Scripturile. De asemenea, în ambele locuri de închinare se făceau donaţii pentru acoperirea cheltuielilor şi pentru alte necesităţi.

RĂZBOIUL DINTRE BINE ȘI RĂU! PARTEA A TREISPREZECEA

48. APOSTAZIA DE LA IORDAN:

 Cu inima veselă și cu credința în Dumnezeu reînnoită, oștile lui Israel s-au întors biruitoare de la Basan. Deja puseseră stăpânire pe un ținut bogat și aveau o puternică încredere în imediata cucerire a Canaanului. Numai Iordanul se afla între ei și pământul făgăduit. Chiar dincolo de Iordan, în fața lor, se afla o câmpie roditoare, plină de verdeață, udată de lacuri și de izvoare de apă și umbrită de palmieri maiestuoși. În părțile apusene ale câmpiei se înălțau turnurile și palatele Ierihonului, care era atât de bine așezat în livezile lui de palmieri, încât i se dăduse numele de „cetatea palmierilor”. Pe partea răsăriteană a Iordanului, între râu și podișul înalt pe care-l străbătuseră, mai era o câmpie lată de câțiva kilometri, care se întindea pe oarecare distanță de-a lungul apei. Valea aceasta adăpostită avea climat tropical; aici înflorea salcâmul, de unde și numele „valea salcâmilor”. Aici și-au așezat tabăra israeliții, aflând un adăpost plăcut în dumbrăvile de salcâmi, de-a lungul apei. Dar, în mijlocul acestor locuri atrăgătoare, ei aveau să dea de un rău mai ucigător decât cele mai tari oștiri de bărbați înarmați sau decât fiarele sălbatice ale pustietății. Ținutul acesta atât de bogat în resurse naturale fusese întinat de locuitorii lui. Cu prilejul slujirii de către întregul popor a lui Baal, zeitatea lor cea mai mare, aveau loc petrecerile cele mai josnice și mai păgânești. Pretutindeni erau locuri cunoscute pentru idolatrie și desfrâu, ale căror nume chiar aminteau stricăciunea și corupția poporului. Lucrurile acestea s-au dovedit a fi extrem de atrăgătoare pentru israeliți. Inima lor s-a deprins cu gânduri murdare, care s-au întins curând prin toată tabăra; viața de huzur și de lenevie a avut asupra lor o înrâurire stricăcioasă. Aproape fără să-și dea seama, s-au îndepărtat de Dumnezeu și au ajuns într-o stare în care au devenit o pradă ușoară pentru ispită. În timp ce se aflau în tabără la Iordan, Moise a luat măsuri pentru cucerirea Canaanului. Marele conducător era prins cu totul de lucrarea aceasta; dar pentru popor, timpul acesta lipsit de griji, în așteptare, a ajuns să fie peste măsură de ispititor și, nu peste mult timp, viața lor ajunse să fie mânjită de grozave rătăciri de la calea virtuții și a credincioșiei. La început, au fost numai puține legături între israeliți și vecinii lor păgâni; după un timp însă, au început să se strecoare în tabără femei madianite. Înfățișarea lor nu era bătătoare la ochi, iar planurile lor au fost săvârșite atât de pe ascuns, încât atenția lui Moise nu a fost atrasă de lucrul acesta. Femeile acestea aveau de gând ca, prin legătura lor cu israeliții, să-i ducă la călcarea Legii lui Dumnezeu, să le îndrepte mintea spre obiceiurile și apucăturile păgânești și să-i momească la idolatrie. Gândurile acestea au fost ținute ascunse cu grijă sub haina prieteniei, astfel încât n-au fost privite cu bănuială nici de supraveghetorii poporului. La sfatul lui Balaam, împăratul Moabului a organizat o mare petrecere în cinstea zeilor lor și l-a însărcinat pe Balaam să-i convingă pe israeliți să participe și ei. Întrucât era privit de ei ca profet al lui Dumnezeu, nu i-a fost greu să-și aducă la îndeplinire planul. O mare parte din popor s-a dus cu el să vadă sărbătorile. S-au încumetat să umble pe calea oprită și s-au prins în lațul lui Satana. Ademeniți de muzică și de jocuri, ațâțați de frumusețea preoteselor păgâne, s-au lepădat de credincioșia lor față de Dumnezeu. Îndată ce au luat parte la ospăț și la veselie, mintea li s-a întunecat bând vin și lanțurile stăpânirii de sine au fost rupte. Pornirile firești au ajuns să-i stăpânească și, odată ce conștiința li s-a mânjit prin aceste fapte de destrăbălare, s-au lăsat înduplecați și să se închine înaintea idolilor. Au adus jertfe pe altarele păgânești și au luat parte la cele mai înjositoare ceremonii. N-a trebuit mult timp pentru ca otrava să se întindă ca o molimă ucigătoare prin toată tabăra lui Israel. Aceia care ar fi trebuit să-i înfrângă în luptă pe vrăjmașii lor au fost înfrânți prin șiretenia femeilor păgâne. Poporul părea că este vrăjit. Mai marii poporului au fost printre cei dintâi care s-au abătut, apoi mulți alții din popor, astfel încât apostazia a ajuns generală. „Israel s-a alipit de Baal-Peor” (Num. 25,3). Când, în cele din urmă, a văzut și Moise ce se petrece și ce prăpăd a venit peste ei, atacurile vrăjmașilor lor ajunseseră să izbutească atât de mult, încât nu numai că israeliții luau parte la serviciile destrăbălate ale închinării idolatre de la muntele Peor, ci se ajunsese ca obiceiurile păgânești să fie ținute chiar și în tabără. Bătrânul conducător s-a umplut de indignare și mânia lui Dumnezeu s-a aprins. Practicile idolatre ale israeliților au realizat tot ce nu au putut să facă formulele magice ale lui Balaam – i-au despărțit de Dumnezeu. Din cauza judecăților care s-au abătut de îndată asupra sa, poporul a început să-și dea seama de grozăvia păcatelor lui. O molimă înspăimântătoare s-a abătut asupra taberei și zece mii dintre ei au murit. Dumnezeu a dat poruncă să fie omorâți de judecători toți cei care conduseseră apostazia aceasta. Porunca s-a împlinit fără întârziere. Cei vinovați au fost uciși, iar trupurile lor moarte au fost spânzurate în văzul întregului Israel, pentru ca cei din tabără, văzând cât de aspră era purtarea cu căpeteniile lor, să-și dea seama de adânca neplăcere a lui Dumnezeu față de păcatul lor, iar pe ei să-i apuce groaza de mânia Lui. Toți și-au dat seama că pedeapsa era îndreptățită și au dat fuga la cortul întâlnirii; plângând și cu adâncă umilință, și-au recunoscut păcatul. În timp ce plângeau înaintea lui Dumnezeu, la intrarea în cortul mărturiei, în timp ce molima încă bântuia, omorându-i pe oameni, iar judecătorii își săvârșeau lucrarea înspăimântătoare, Zimri, una dintre căpeteniile lui Israel, a venit în tovărășia unei desfrânate madianite, „fata lui Țur, căpetenia semințiilor ieșite dintr-o casă părintească din Madian”, pe care o ducea la cortul său, trecând semeț prin tabără. Niciodată nu se arătase desfrâul mai obraznic sau mai respingător. Ațâțat de vin, Zimri se fălea cu păcatul lui, „ca locuitorii Sodomei”, și se purta batjocoritor în ticăloșia lui. Preoții și conducătorii, plini de durere și umilință, se aruncaseră cu fața la pământ și plângeau „între tindă și altar”, rugându-L stăruitor pe Dumnezeu să-și ierte poporul și să nu facă de rușine moștenirea, când acest conducător al poporului se arătă îngâmfat cu păcatul lui în mijlocul adunării, ca și cum ar fi vrut să sfideze mânia lui Dumnezeu și să-și bată joc de judecătorii poporului. Fineas, fiul lui Eleazar, marele preot, se ridică din mijlocul adunării și, luând o suliță, „s-a luat după omul acela din Israel până la cortul lui” și i-a omorât pe amândoi. Astfel, plaga s-a oprit, iar preotul care a împlinit judecata divină a fost onorat în fața întregului Israel, lui și casei lui fiindu-le dată preoția pentru veșnicie. „Fineas … a abătut mânia Mea de la copiii lui Israel”, spunea solia divină; „de aceea să spui că închei cu el un legământ de pace. Acesta va fi, pentru el și pentru sămânța lui după el, legământul unei preoții veșnice, pentru că a fost plin de râvnă pentru Dumnezeul lui și a făcut ispășire pentru copiii lui Israel.” Judecățile cu care a fost lovit Israel la Sitim din pricina păcatelor lui au adus moartea celor ce mai rămăseseră în viață din ceata cea mare a celor care, cu aproape patruzeci de ani mai înainte, își atrăseseră osânda de a muri în pustie. Numărătoarea poporului, făcută în timpul șederii lor în câmpiile Iordanului, potrivit cu porunca lui Dumnezeu, arată că „între ei nu era niciunul dintre copiii lui Israel a căror numărătoare o făcuse Moise și preotul Aaron în pustia Sinai … afară de Caleb, fiul lui Iefune, și Iosua, fiul lui Nun” (Num. 26,64.65). Dumnezeu trimisese pedepse asupra israeliților, pentru că se lăsaseră prinși de ispitele madianiților; dar ispititorii nu puteau să scape de mânia judecății divine. Amaleciții, care îl atacaseră pe Israel la Refidim, când s-au aruncat asupra celor obosiți, rămași pe urmă din oștire, n-au fost pedepsiți decât mult mai târziu; dar madianiții, prin care fuseseră duși în păcat, trebuiau să simtă îndată pedepsele lui Dumnezeu, ca niște vrăjmași mai primejdioși. „Răzbună pe copiii lui Israel împotriva madianiților”, spunea porunca dată de Dumnezeu lui Moise, „apoi vei fi adăugat la poporul tău” (Num. 31,2). Însărcinarea aceasta a fost îndeplinită fără întârziere. Din fiecare seminție au fost aleși câte o mie de bărbați și trimiși sub conducerea lui Fineas. „Au înaintat împotriva Madianului, după porunca pe care o dăduse lui Moise Domnul; și au omorât pe toți bărbații. Împreună cu toți ceilalți, au omorât și pe … cei cinci împărați ai Madianului; au ucis cu sabia și pe Balaam, fiul lui Beor”. Chiar și femeile care fuseseră luate ca prizoniere de oastea biruitoare au fost ucise la porunca lui Moise, ca unele care erau vrăjmașii cei mai primejdioși și mai vinovați pentru Israel. Așa a fost sfârșitul acelora care au pus la cale nenorocirea poporului lui Dumnezeu. Psalmistul zice: „Neamurile cad în groapa pe care au făcut-o și li se prinde piciorul în lațul pe care l-au ascuns” (Ps. 9,15 – T.M.). „Căci Domnul nu lasă pe poporul Său și nu-Și părăsește moștenirea. Ci se va face odată judecata după dreptate și toți cei cu inima curată o vor găsi bună.” Când „se strâng împotriva vieții celui neprihănit și osândesc sânge nevinovat”, Domnul „va face să cadă asupra lor nelegiuirea, El îi va nimici prin răutatea lor” (Ps. 94,14.15.21.23 – T.M.). Când a fost chemat să-i blesteme pe evrei, Balaam nu le-a putut face niciun rău, cu toate cuvintele lui vrăjitorești; căci Domnul „nu vede nicio fărădelege în Iacov”, „nicio răutate în Israel” (Num. 23,21.23). Dar când au călcat Legea lui Dumnezeu, lăsându-se pradă ispitei, Păzitorul lor S-a depărtat de la ei. Câtă vreme poporul lui Dumnezeu rămâne credincios poruncilor Sale, niciun blestem și nicio vrăjitorie nu-l pot lovi pe Israel. Întreaga putere a lui Satana și toate loviturile date de el cu șiretenie nu urmăresc altceva decât să împingă la păcat. Când cei care spun că sunt păstrătorii Legii lui Dumnezeu calcă în picioare preceptele ei, se despart în felul acesta de Dumnezeu și nu mai sunt în stare să stea în picioare înaintea vrăjmașilor lor. Israeliții care nu au putut fi biruiți de armele sau vrăjitoriile madianiților au căzut pradă femeilor lor desfrânate.  Satana l-a ademenit pe Israel mai întâi la necumpătare și numai după aceea l-a atras la idolatrie. Aceia care dezonorează chipul lui Dumnezeu și mânjesc templul Lui în însăși ființa lor nu se vor da înapoi de la nicio batjocorire a lui Dumnezeu care ar mulțumi pofta inimii lor stricate. Împlinirea poftelor păcătoase slăbește mintea și înjosește sufletul. Puterile morale și spiritual sunt slăbite și paralizate prin împlinirea poftelor josnice și este cu neputință pentru robul patimilor să priceapă obligativitatea sfântă a Legii lui Dumnezeu, să prețuiască ispășirea sau să-și dea seama de valoarea sufletului. Bunătatea, curăția și adevărul, temerea de Dumnezeu și iubirea de cele sfinte – toate aceste simțiri sfinte și năzuințe alese, care îl leagă pe om de lumea cerească, sunt mistuite în focul poftelor. Israeliții au fost ispitiți să păcătuiască într-un moment când se aflau într-o stare de tihnă și siguranță. Au pierdut din vedere faptul că trebuie să caute fără încetare fața lui Dumnezeu, au uitat să se mai roage și s-au lăsat în voia unei prea mari încrederi în sine. Comoditatea, lenevia și înclinația către petreceri au lăsat nesupravegheată citadela sufletului și gândurile josnice și-au făcut intrarea. Trădătorii de dincoace de ziduri au fost aceia care au dărâmat întăriturile principiilor și l-au lăsat pe Israel pradă puterii lui Satana. În felul acesta caută Satana să nimicească sufletele și în zilele noastre. Un lung process pregătitor, necunoscut lumii, se desfășoară în minte înainte ca un creștin să săvârșească fățiș păcatul. Sufletul nu coboară deodată de la curăție și sfințenie la viața de rând, la patimi și fărădelege. E nevoie de timp, ca cei care sunt făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu să ajungă niște brute sau să aibă chipuri demonice. Omul care nutrește în inimă gânduri necurate ajunge în cele din urmă să aibă plăcere de păcatele pe care altădată la privea cu scârbă. Aceia care nu doresc să cadă pradă atacurilor lui Satana trebuie să-și apere bine porțile sufletului; trebuie să se ferească să citească, să privească sau să asculte ceea ce trezește gânduri murdare. Să nu-și lase mintea și gândurile să alerge la întâmplare după orice subiect care le iese în cale, după cum li-l aduce Satana înainte. „De aceea, încingeți-vă coapsele minții voastre”, spune apostolul Petru, „fiți treji … nu vă lăsați târâți în poftele pe care le aveați altădată, când erați în neștiință. Ci, după cum Cel ce v-a chemat este sfânt, fiți și voi sfinți în toată purtarea voastră” (1 Petru 1,13-15). Pavel zice: „Tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună și orice laudă, aceea să vă însuflețească” (Fil. 4,8). Aceasta cere rugăciune stăruitoare și o continuă veghere. Trebuie să fim sprijiniți de puterea dăinuitoare a Duhului Sfânt, care îndrumă gândul către cer și îl deprinde să stăruiască la cele curate și sfinte. Pe lângă aceasta, trebuie să cercetăm cu râvnă Cuvântul lui Dumnezeu. „Cum își va ține tânărul curată cărarea? Îndreptându-se după Cuvântul Tău … Strâng Cuvântul Tău în inima mea”, zice psalmistul, „ca să nu păcătuiesc împotriva Ta!” (Ps. 119,9.11 – T.M.). Păcatul săvârșit de israeliți la Baal-Peor a adus judecățile lui Dumnezeu asupra neamului și, chiar dacă în zilele noastre aceleași păcate nu atrag atât de grabnic pedeapsa, ele își vor primi tot atât de sigur răsplata. „Dacă nimicește cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu” (1 Cor. 3,17). Natura leagă pedepse grozave de păcatele acestea, pedepse care, mai curând sau mai târziu, se abat asupra oricărui făcător de rele. Mai mult decât toate celelalte păcate, acestea au dus la degenerarea neamului nostru și dau naștere la o povară de boli și suferințe cu care este blestemată lumea noastră. S-ar putea ca oamenii să izbutească pentru un timp să-și ascundă abaterile de ochii semenilor lor, dar vor culege tot atât de sigur suferințe, boli, nebunie sau moarte, roadele faptelor lor rele. Iar dincolo de viața aceasta, îi așteaptă judecata, care le va da ca răsplată pedeapsa veșnică. „Cei ce fac astfel de lucruri nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu”, ci, împreună cu Satana și cu îngerii răi, își vor avea partea în „iazul de foc”, care este „moartea a doua” (Gal. 5,21; Apoc. 20,14).

49. REPETAREA LEGII:

 Domnul i-a dat de știre lui Moise că sosise timpul hotărât pentru luarea în stăpânire a Canaanului. Și, când stătea pe înălțimea munților și privea la Iordan și la pământul făgăduit, profetul împovărat de ani se uita cu multă plăcere la moștenirea poporului său. Oare nu s-ar fi putut ca osânda rostită la Cades, din pricina păcatelor sale, să fie retrasă? Stăruitor, el se rugă: „Stăpâne Doamne! Tu ai început să arăți robului Tău mărirea Ta și mâna Ta cea puternică; căci care este dumnezeul acela, în cer și pe pământ, care să poată face lucrări ca ale Tale și să aibă o putere ca a Ta? Lasă-mă, Te rog, să trec și să văd țara aceea bună de dincolo de Iordan, munții aceia frumoși și Libanul!” (Deut. 3,24.25). Răspunsul dat a fost: „Destul! Nu-Mi mai vorbi de lucrul acesta. Suie-te pe vârful muntelui Pisga, uită-te spre apus, spre miazănoapte, spre miazăzi și spre răsărit și privește-o doar cu ochii; căci nu vei trece Iordanul acesta.” Fără să murmure, Moise se supuse hotărârii lui Dumnezeu. Dar se îngrijora de Israel. Cine să poarte povara pentru binele lor așa cum o purta el? Din inima lui se revărsă rugăciunea: „Domnul, Dumnezeul duhurilor oricărui trup, să rânduiască peste adunare un om, care să iasă înaintea lor și să intre înaintea lor, care să-i scoată afară și să-i vâre înăuntru, pentru ca adunarea Domnului să nu fie ca niște oi care n-au păstor” (Num. 27,16.17). Domnul a ascultat rugăciunea servului Său și a răspuns: „Ia-ți pe Iosua, fiul lui Nun, bărbat în care este Duhul Meu, și să-ți pui mâna peste el. Să-l așezi înaintea preotului Eleazar și înaintea întregii adunări și să-i dai porunci sub ochii lor. Să-l faci părtaș la dregătoria ta, pentru ca toată adunarea copiilor lui Israel să-l asculte” (vers. 18-20). Iosua îi slujise multă vreme lui Moise și, fiind un bărbat credincios, priceput și înțelept, a fost ales urmaș al lui. Prin punerea mâinilor lui Moise, însoțită de o cuvântare de însărcinare foarte mișcătoare, Iosua a fost numit în mod solemn, conducător al lui Israel. Cuvintele Domnului cu privire la Iosua au fost adresate adunării prin gura lui Moise: „Să se înfățișeze înaintea preotului Eleazar, care să întrebe pentru el judecata lui Urim înaintea Domnului; și Iosua, toți copiii lui Israel împreună cu el și toată adunarea să iasă după porunca lui Eleazar și să intre după porunca lui” (Num. 27,21). Înainte de a lăsa cu totul locul său de conducător văzut al lui Israel, lui Moise i s-a dat sfatul să repete înaintea poporului toate întâmplările de la eliberarea lor din Egipt și rătăcirea prin pustie și să reamintească Legea rostită la Sinai. Când se dăduse Legea, doar câțiva dintre cei de acum fuseseră destul de mari pentru a pricepe marea solemnitate a decretării Legii. Întrucât urma ca, peste scurt timp, ei să treacă Iordanul și să ia în stăpânire pământul făgăduit, Dumnezeu le înfățișă cerințele Legii Sale și le ceru ascultare, ca o condiție a prosperității. Moise a stat în picioare înaintea poporului, ca să repete cele din urmă avertizări și îndemnuri pentru poporul său. Fața lui strălucea de o lumină sfântă. Părul îi era alb de bătrânețe; dar făptura lui nu se gârbovise sub povara anilor, trăsăturile feței sale dovedeau puterea neslăbită a sănătății, iar ochii îi erau limpezi și luminoși. Prilejul era însemnat și, cu simțăminte adânci, el le vorbi despre iubirea și îndurarea preamilostivului lor Mântuitor. „Întreabă vremurile străvechi, care au fost înaintea ta, din ziua când a făcut Dumnezeu pe om pe pământ, și cercetează de la o margine a cerului la cealaltă: a fost vreodată vreo întâmplare așa de mare și s-a auzit vreodată așa ceva? A fost vreodată vreun popor care să fi auzit glasul lui Dumnezeu vorbind din mijlocul focului, cum l-ai auzit tu, și să fi rămas viu? A fost vreodată vreun dumnezeu care să fi căutat să ia un neam din mijlocul altui neam, prin încercări, semne, minuni și lupte, cu mână tare și braț întins și cu minuni înfricoșate, cum a făcut cu voi Domnul, Dumnezeul vostru, în Egipt și sub ochii voștri? Numai tu ai fost martor la aceste lucruri, ca să cunoști că numai Domnul este Dumnezeu și că nu este alt Dumnezeu afară de El” (Deut. 4,32-35). „Nu doar pentru că întreceți la număr pe toate celelalte popoare S-a alipit Domnul de voi și v-a ales, căci voi sunteți cel mai mic dintre toate popoarele. Ci, pentru că Domnul vă iubește, pentru că a vrut să țină jurământul pe care la făcut părinților voștri, pentru aceea v-a scos Domnul cu mâna Lui puternică și v-a izbăvit din casa robiei, din mâna lui faraon, împăratul Egiptului. Să știi dar că Domnul, Dumnezeul tău, este singurul Dumnezeu. El este un Dumnezeu credincios și Își ține legământul și îndurarea până la al miilea neam de oameni față de cei ce-L iubesc și păzesc poruncile Lui” (Deut. 7,7-9). Poporul Israel fusese de multe ori înclinat să pună pe seama lui Moise situația rea în care se aflau din cauza păcatelor lor. Dar, de această dată, toate bănuielile lor că Moise ar fi plin de îngâmfare, de înălțare de sine sau de iubire de sine au fost înlăturate și ei ascultau cu încredere cuvintele lui. Cu sinceritate Moise le înfățișă greșelile și abaterile părinților lor. Din cauza îndelungatei lor rătăciri prin pustie, ei adesea au ajuns să fie lipsiți de răbdare și gata de răscoală; dar Domnul nu avea nicio vină pentru această întârziere de a lua în stăpânire Canaanul; El era mai trist decât ei că nu putea să-i ducă mai curând în stăpânirea pământului făgăduit și astfel să dovedească tuturor popoarelor puterea Sa cea mare, arătată în eliberarea poporului Său. Din cauza neîncrederii lor în Dumnezeu, din cauza îngâmfării și a necredinței, ei nu au fost pregătiți să intre în Canaan. Ei nu ar fi dat dovadă că sunt un popor al cărui Dumnezeu este Domnul, deoarece din caracterul lor lipseau curăția, bunătatea și bunăvoința. Dacă părinții lor s-ar fi lăsat călăuziți de Dumnezeu, fiind cârmuiți de Legea Lui și umblând pe căile rânduielilor Lui, ar fi ajuns de multă vreme să locuiască în Canaan, ca popor fericit, prosper și sfânt. Prin faptul că s-a întârziat atât de mult intrarea lor în pământul cel bun, Dumnezeu a fost dezonorat și slava Lui, micșorată înaintea popoarelor. Moise, care înțelegea caracterul și valoarea legilor lui Dumnezeu, i-a asigurat pe oameni că nicio alt neam nu avea rânduieli atât de bune, de drepte și de înțelepte ca acelea pe care li le dăduse evreilor. „Iată”, zicea el, „vam învățat legi și porunci cum mi-a poruncit Domnul, Dumnezeul meu, ca să le împliniți în țara pe care o veți lua în stăpânire. Să le păziți și să le împliniți; căci acestea vor fi înțelepciunea și priceperea voastră înaintea popoarelor, care vor auzi vorbindu-se de toate aceste legi și vor zice: Acest neam mare este un popor cu totul înțelept și priceput!” (Deut. 4,5.6). Moise le-a mai adus aminte de ziua când s-au înfățișat înaintea Domnului Dumnezeului lor, la Horeb. Și i-a îndemnat pe evrei zicând: „Care este, în adevăr, neamul acela așa de mare, încât să fi avut pe dumnezeii lui așa de aproape cum avem noi pe Domnul, Dumnezeul nostru, ori de câte ori Îl chemăm? Și care este neamul acela așa de mare, încât să aibă legi și porunci așa de drepte, cum este toată legea aceasta pe care v-o pun astăzi înainte?” (Deut. 4,10.7.8). Astăzi se poate spune din nou ce i s-a spus lui Israel. Legile pe care le-a dat Dumnezeu poporului Său pe vremuri erau mai umane, mai bune și mai înțelepte decât ale celor mai civilizate neamuri de pe pământ. Legile concepute de om poartă urmele slăbiciunilor și ale patimilor inimilor nerenăscute; dar Legea lui Dumnezeu poartă în sine pecetea Divinității. „Dar pe voi, Domnul v-a luat și v-a scos din cuptorul de fier al Egiptului, ca să-I fiți un popor pus deoparte, cum sunteți azi” (Deut. 4,20), a lămurit Moise. Țara în care ei aveau să intre în scurt timp și care urma să fie a lor dacă ascultau de poruncile lui Dumnezeu le-a fost descrisă după cum se va vedea mai departe. Și cât de mișcată trebuie să fi fost inima israeliților auzind aceste cuvinte, când se gândeau că acela care le descria binecuvântările pământului făgăduit în culori atât de strălucitoare era îndepărtat de la moștenirea poporului său din pricina păcatelor lor: „Căci Domnul, Dumnezeul tău are să te ducă într-o țară bună, țară cu pâraie de apă, cu izvoare și cu lacuri care țâșnesc din văi și din munți; țară unde vei mânca pâine din belșug, unde nu vei duce lipsă de nimic; țară ale cărei pietre sunt de fier și din ai cărei munți vei scoate aramă. Căci țara în stăpânirea căreia vei intra nu este ca țara Egiptului, din care ați ieșit, unde aruncai sămânța în ogoare și le udai cu piciorul ca pe o grădină de zarzavaturi. Țara pe care o veți stăpâni este o țară cu munți și văi care se adapă din ploaia cerului; este o țară de care îngrijește Domnul, Dumnezeul tău și asupra căreia Domnul, Dumnezeul tău are neîncetat ochii, de la începutul până la sfârșitul anului” (Deut. 8,7.9; 11,10-12). „Domnul, Dumnezeul tău, te va face să intri în țara pe care a jurat părinților tăi, lui Avraam, lui Isaac și lui Iacov, că ți-o va da. Vei stăpâni cetăți mari și bune pe care nu tu le-ai zidit, case pline de tot felul de bunuri pe care nu tu le-ai umplut, puțuri de apă săpate pe care nu tu le-ai săpat, vii și măslini pe care nu tu i-ai sădit. Când vei mânca și te vei sătura, vezi, să nu uiți pe Domnul, Dumnezeul tău care te-a scos din țara Egiptului, din casa robiei.” „Vegheați asupra voastră, ca să nu dați uitării legământul pe care l-a încheiat cu voi Domnul, Dumnezeul vostru … Căci Domnul, Dumnezeul tău, este un foc mistuitor, un Dumnezeu gelos.” Iar dacă aveau să facă fapte rele înaintea Domnului, atunci, zicea Moise, „veți pieri de o moarte repede din țara pe care o veți lua în stăpânire dincolo de Iordan” (Deut. 6,10-12; 4,23-26). După ce a repetat Legea înaintea tuturor, Moise a încheiat și lucrarea de a scrie toate legile, rânduielile și ordinele date de Dumnezeu, precum și rânduielile privitoare la jertfe. Cartea care cuprindea toate acestea a fost încredințată câtorva slujbași, iar pentru a fi păstrată cu și mai multă grijă, a fost așezată lângă chivotul mărturiei. Marele conducător încă se mai temea că poporul se va depărta de Dumnezeu. Într-o cuvântare deosebit de solemnă și impresionantă, el le-a înfățișat binecuvântările care le vor reveni dacă ascultă de Dumnezeu, precum și blestemele ce vor veni dacă se abat de la El: „Dacă vei asculta de glasul Domnului, Dumnezeului tău, păzind și împlinind toate poruncile Lui pe care ți le dau astăzi …, vei fi binecuvântat în cetate și vei fi binecuvântat la câmp. Rodul pântecelui tău, rodul pământului tău, rodul turmelor tale, fătul vacilor tale și oilor tale, toate acestea vor fi binecuvântate. Coșnița și postava ta vor fi binecuvântate. Vei fi binecuvântat la venirea ta și vei fi binecuvântat la plecarea ta. Domnul îți va da biruință asupra vrăjmașilor tăi care se vor ridica împotriva ta … Domnul va face ca binecuvântarea să fie cu tine în grânarele tale și în toate lucrurile pe care vei pune mâna” (Deut. 28,1.3-8). „Dar dacă nu vei asculta de glasul Domnului Dumnezeului tău, dacă nu vei păzi și nu vei împlini toate poruncile Lui și toate legile Lui pe care ți le dau astăzi, iată toate blestemele care vor veni peste tine și de care vei avea parte.” „Vei fi de pomină, de batjocură și de râs printre toate popoarele la care te va duce Domnul.” „Domnul te va împrăștia printre toate neamurile, de la o margine a pământului până la cealaltă: și acolo vei sluji altor dumnezei, pe care nu i-ai cunoscut nici tu, nici părinții tăi, dumnezei de lemn și de piatră. Între aceste neamuri, nu vei fi liniștit și nu vei avea un loc de odihnă pentru talpa picioarelor tale. Domnul îți va face inima fricoasă, ochii lâncezi și sufletul îndurerat. Viața îți va sta nehotărâtă înainte … În groaza care-ți va umple inima și în fața lucrurilor pe care ți le vor vedea ochii, dimineața vei zice: O, de ar veni seara! și seara vei zice: O, de ar veni dimineața!” Privind peste veacuri prin Duhul profeției, Moise a descris scenele îngrozitoare ale prăbușirii finale a lui Israel și nimicirea Ierusalimului de către oștile romane: „Domnul va aduce de departe, de la marginile pământului, un neam care va cădea peste tine cu zbor de vultur, un neam a cărui limbă n-o vei înțelege, un neam cu înfățișarea sălbatică și care nu se va sfii de cel bătrân, nici nu va avea milă de copii.” Pustiirea deplină a țării și suferințele îngrozitoare ale poporului cu ocazia asedierii Ierusalimului de către Titus, în veacurile de mai târziu, sunt viu descrise: „El va mânca rodul turmelor tale și rodul pământului tău, până vei fi nimicit … Te va împresura în toate cetățile tale, până îți vor cădea zidurile, aceste ziduri înalte și tari în care îți puneai încrederea pe toată întinderea țării tale … În strâmtorarea și necazul în care te va aduce vrăjmașul tău, vei mânca rodul trupului tău, carnea fiilor și fiicelor tale, pe care ți-i va da Domnul Dumnezeul tău.” „Femeia cea mai gingașă și cea mai miloasă dintre voi, care, de gingașă și miloasă ce era, nu știa cum să calce mai ușor cu piciorul pe pământ, va privi fără milă pe bărbatul care se odihnește la sânul ei, pe fiul și pe fiica ei; nu le va da nimic … din copiii pe care-i va naște, căci, ducând lipsă de toate, îi va mânca în ascuns, din pricina strâmtorării și necazului în care te va aduce vrăjmașul tău în cetățile tale.” Moise a încheiat cu aceste cuvinte: „Iau azi cerul și pământul martori împotriva voastră că ți-am pus înainte viața și moartea, binecuvântarea și blestemul. Alege viața, ca să trăiești, tu și sămânța ta, iubind pe Domnul, Dumnezeul tău, ascultând glasul Lui și lipindu-te de El; căci de aceasta atârnă viața ta și lungimea zilelor tale și numai așa vei putea locui în țara pe care a jurat Domnul că o va da părinților tăi, lui Avraam, Isaac și Iacov” (Deut. 30,19.20). Pentru ca adevărurile acestea să se imprime și mai bine în mintea tuturor celor prezenți, marele conducător le-a îmbrăcat în versuri sfinte – cântecul acesta nu era doar istoric, ci și profetic. În timp ce relata purtarea minunată a lui Dumnezeu față de poporul Său în veacurile trecute le arăta în umbră marile întâmplări ale viitorului, biruința finală a celor credincioși când Domnul Hristos Se va arăta din nou în putere și mărire. I s-a poruncit apoi poporului să învețe această istorie profetică și să o scrie în mintea copiilor și a nepoților. Trebuia să fie cântată de adunare, când se participa la serviciul divin, și să fie repetată la lucrul de peste zi. Era datoria părinților să imprime atât de bine cuvintele acestea în mintea receptivă a copiilor lor, încât să nu le uite niciodată. Întrucât, într-un sens deosebit, israeliții trebuiau să fie păzitorii Legii lui Dumnezeu, trebuia să li se imprime lor și, prin ei, copiilor și nepoților lor, însemnătatea celor cuprinse în Lege și importanța ascultării. De aceea, Domnul a poruncit cu privire la rânduielile Sale: „Să le întipărești în mintea copiilor tăi și să vorbești de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca și când te vei scula … Să le scrii pe ușiorii casei tale și pe porțile tale.” Dacă mai târziu copiii aveau să întrebe: „Ce înseamnă învățăturile acestea, legile acestea și poruncile acestea, pe care vi le-a dat Domnul, Dumnezeul nostru?”, atunci părinții trebuiau să le povestească felul plin de milă în care bunul Dumnezeu Se purtase față de ei, ce făcuse Domnul ca să-i scape, pentru a putea ține poruncile Lui, și să spună lămurit: „Domnul ne-a poruncit atunci să împlinim toate aceste legi și să ne temem de Domnul, Dumnezeul nostru, ca să fim totdeauna fericiți și să ne țină în viață, cum face astăzi. Vom avea parte de îndurarea Lui, dacă vom împlini cu scumpătate toate aceste porunci înaintea Domnului, Dumnezeului nostru, cum ne-a poruncit El” (Deut. 6,20-25).

50. MOARTEA LUI MOISE:

 În toată purtarea lui Dumnezeu față de poporul Său, iubirea și îndurarea Lui în toate împrejurările s-au împletit cu dovezile cele mai convingătoare ale dreptății Lui hotărâte și nepărtinitoare. Lucrul acesta este demonstrat în istoria poporului iudeu. Dumnezeu i-a dăruit lui Israel mari binecuvântări. Este descrisă în chip mișcător iubirea Lui duioasă față de ei. „Ca vulturul care își scutură cuibul, zboară deasupra puilor, își întinde aripile, îi ia și-i poartă pe penele lui” (Deut. 32,11). Și totuși cât de grabnic și de aspru au fost loviți din cauza abaterilor lor! Iubirea fără margini a lui Dumnezeu s-a dovedit prin faptul că L-a dăruit pe unicul Său Fiu pentru mântuirea omenirii pierdute. Domnul Hristos a venit pe pământ pentru a descoperi înaintea oamenilor caracterul Tatălui Său și viața Sa a fost plină de iubire și de îndurare dumnezeiască. Și, cu toate acestea, Însuși Domnul Hristos zice: „Câtă vreme nu vor trece cerul și pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege” (Matei 5,18). Același glas care-l cheamă pe păcătos, cu o stăruință plină de iubire și de răbdare, să vină la El pentru a căpăta iertare și pace va rosti cu privire la cei ce leapădă Legea Lui: „Duceți-vă de la Mine, blestemaților” (Mat. 25,41). Pretutindeni în Sfânta Scriptură Dumnezeu este înfățișat atât ca un Tată duios, cât și ca un Judecător drept. Chiar dacă are plăcere să fie îndurător și „iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul”, totuși „nu socotește pe cel vinovat drept nevinovat” (Ex. 34,7). Marele Cârmuitor al neamurilor spusese că nu Moise urma să ducă pe Israel în țara aceea bună, iar stăruințele călduroase ale robului lui Dumnezeu nu fuseseră în stare să-I schimbe hotărârea. Moise știa că trebuie să moară. Cu toate acestea, nu se dovedise nicio clipă nepăsător în purtarea lui de grijă față de Israel. Cu credincioșie, el căutase să pregătească poporul pentru intrarea în Țara Făgăduită. La porunca lui Dumnezeu, Moise și Iosua au mers la cortul întâlnirii, în timp ce stâlpul de nor a venit și s-a oprit deasupra intrării. În locul acesta, cu solemnitate, poporul a fost dat în grija lui Iosua. Lucrarea lui Moise, de conducător al lui Israel, se sfârșise. Dar și acum el a uitat de sine, gândindu-se la binele poporului. În fața mulțimii adunate, Moise a rostit către urmașul său, după porunca lui Dumnezeu, următoarele cuvinte pline de bucurie sfântă: „Întărește-te și îmbărbătează-te, căci tu vei duce pe copiii lui Israel în țara pe care am jurat că le-o voi da; și Eu Însumi voi fi cu tine” (Deut. 31,23). Apoi, s-a îndreptat către bătrânii și slujbașii poporului, dându-le solemna însărcinare de a asculta cu credincioșie de învățăturile care le-au fost date de Dumnezeu. Când au privit la bărbatul acesta înaintat mult în vârstă, care în foarte scurtă vreme urma să fie luat de la ei, israeliții și-au amintit cu toții, cu o nouă și mai adâncă prețuire a iubirii lui părintești, de sfaturile lui înțelepte, de munca lui ce nu cunoștea oboseala. De atâtea ori, când păcatele lor atrăgeau cuvenita răsplătire de la Dumnezeu, rugăciunile lui Moise ca ei să fie cruțați biruiseră! Durerea lor a crescut din cauza remușcărilor. Cu amară căință, și-au amintit că stricăciunea lor îl dusese pe Moise la păcat și că din această cauză el trebuia să moară. Faptul că acum conducătorul lor iubit avea să fie luat de la ei avea să fie o mustrare mai mare decât dacă viața și lucrarea lui ar fi continuat. Dumnezeu voia ca ei să simtă că n-ar trebui să-i facă și viitorului lor conducător viața atât de obositoare, cum i-o făcuseră lui Moise. Dumnezeu îi vorbește poporului Său prin binecuvântările pe care i le oferă; iar atunci când acestea nu sunt prețuite, îi vorbește prin reținerea lor, pentru a-l face să-și dea seama de păcatele sale și să se întoarcă la El din toată inima. În aceeași zi, i s-a dat lui Moise porunca: „Suie-te … pe muntele Nebo … și privește țara Canaanului, pe care o dau în stăpânire copiilor lui Israel. Tu vei muri pe muntele pe care te vei sui și vei fi adăugat la poporul tău” (Deut. 32,49.50). De multe ori plecase Moise din tabără, supus chemării divine de a sta în comuniune cu Domnul; de data aceasta însă, trebuia să facă un drum nou și tainic. Trebuia să meargă pentru a-și preda viața în mâinile Creatorului său. Moise știa că trebuie să moară singur; niciunui prieten pământesc nu-i era îngăduit să-i slujească în ceasurile de pe urmă. Scenele viitoare erau învăluite în mare taină și solemnitate și inima lui se zbătea, dându-se înapoi din fața lor. Cea mai grea încercare pentru el era despărțirea de poporul grijii și al iubirii sale – poporul cu care își unise viața și interesele atâta timp. Dar învățase să se încreadă în Dumnezeu și, cu credință necondiționată, s-a predate împreună cu poporul, iubirii și îndurării Sale. Pentru ultima dată, Moise a stat în adunarea poporului. Din nou, Duhul lui Dumnezeu Se odihni asupra lui și, în cea mai aleasă și mai mișcătoare vorbire, rosti o binecuvântare pentru fiecare seminție și încheie cu cuvintele: „Nimeni nu este ca Dumnezeul lui Israel,/El trece pe ceruri ca să-ți vină în ajutor,/Trece cu măreție pe nori./Dumnezeul cel veșnic este un loc de adăpost,/Și sub brațele Lui cele veșnice este un loc de scăpare./El a izgonit pe vrăjmaș dinaintea ta,/Și a zis: Nimicește-l!/Israel este fără frică în locuința lui,/Izvorul lui Iacov este deoparte,/Într-o țară plină de grâu și de must,/Și cerul lui picură roua./Ferice de tine, Israele! Cine este ca tine,/Un popor mântuit de Domnul,/Scutul care îți dă ajutor?” (Deut. 33,26-29). Moise se întoarse de la adunare și, tăcut și singur, urcă pe drumul către înălțimea muntelui. Urcă pe „muntele Nebo, pe vârful muntelui Pisga” (Deut. 34,1). Pe fiecare pisc s-a oprit, privind la scenele care se desfășurau înaintea lui. Departe, către apus, se întindeau apele albastre ale Mării celei Mari; către miazănoapte se înălțau spre cer munții Hermonului; către răsărit se întindea podișul Moab, iar dincolo de el Basanul, locul biruințelor lui Israel; către miazăzi, până departe, era pustia în care pribegiseră atâta timp. În singurătatea aceasta, Moise privi înapoi la viața lui, care fusese plină de oboseli și de sacrificii de când renunțase la onorurile regești ale curții și la posibilitatea urcării pe tronul Egiptului, pentru a-și uni soarta cu cea a poporului ales al lui Dumnezeu. Își aduse aminte de anii cei lungi petrecuți în pustie, ca păstor al turmelor lui Ietro, de apariția Îngerului Domnului în rugul care ardea și de chemarea care-i fusese făcută, de a-l elibera pe Israel. Mai privi la extraordinarele minuni săvârșite de puterea lui Dumnezeu în favoarea poporului Său ales și la mila plină de îndurare arătată în decursul anilor lungi de rătăcire și de răscoală. În pofida celor făcute de Dumnezeu pentru ei, în pofida rugăciunilor și ostenelilor lui, numai doi dintre adulții din marea mulțime care părăsise Egiptul au fost găsiți destul de credincioși ca să li se îngăduie să intre în Țara Făgăduinței. Când Moise privi la rezultatele ostenelilor lui, i se păru că viața lui de osteneli și de sacrificii fusese aproape zadarnică. Totuși nu-i părea rău că purtase poverile acestea. Știa că misiunea și lucrarea îi fuseseră rânduite chiar de Dumnezeu. La începutul chemării lui de a deveni conducătorul lui Israel pentru a-l scoate din robie, dorise să fugă de responsabilitate; dar, după ce a luat asupra sa lucrarea, n-a mai lepădat povara. Chiar și atunci când Dumnezeu i-a oferit posibilitatea de a scăpa de grijă, nimicindu-l pe poporul răzvrătit, n-a putut să se învoiască la aceasta. Cu toate că încercările lui fuseseră grele, se bucurase totuși de dovezi deosebite ale harului lui Dumnezeu; în timpul rămânerii în pustie câștigase o experiență bogată, deoarece văzuse descoperirea puterii și a măreției lui Dumnezeu și stătuse în comuniune cu iubirea Lui; și-a dat seama că alegerea sa fusese înțeleaptă, preferând să sufere ocara împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să aibă parte de plăcerile trecătoare ale păcatului. Cugetând la trecutul lui, la viața de conducător al poporului lui Dumnezeu, și-a dat seama că o greșeală întinase totuși această viață. Dacă această abatere ar fi putut fi iertată, atunci nu s-ar mai fi temut de moarte. I-a fost dată asigurarea că pocăința și credința în Jertfa făgăduită erau tot ce cerea Dumnezeu, iar Moise și-a recunoscut din nou păcatul și și-a cerut stăruitor iertare Domnului.  În acest timp, înaintea lui se desfășura panorama Țării Făgăduite. Toate hotarele țării i-au fost arătate, nu încețoșat și greu de deslușit din depărtare, ci privirea lui a fost încântată de claritatea și frumusețea priveliștii. Țara i-a fost arătată cu această ocazie nu cum era ea atunci, ci așa cum urma să ajungă, prin binecuvântarea lui Dumnezeu, sub stăpânirea lui Israel. I se părea că vede un al doilea Eden. Erau acolo munți îmbrăcați cu cedri din Liban, dealuri acoperite cu livezi de măslini și îmbălsămate de parfumul viței-de-vie, câmpii verzi întinse, strălucind de flori și belșug; mai erau palmieri tropicali, lanuri unduioase de grâu și orz, văi însorite, în care cântecul păsărelelor se îngâna cu murmurul pâraielor, orașe mărețe și grădini bogate, lacuri pline de bogății ca marea, cirezi care pășteau pe colinele dealurilor, iar prin crăpăturile stâncilor, comorile albinelor sălbatice. Era cu adevărat un pământ așa cum îl descrisese Moise lui Israel sub puterea Duhului lui Dumnezeu: binecuvântat cu „cel mai bun dar al cerului, roua, cele mai bune ape care sunt jos, cele mai bune roade ale soarelui …, cele mai bune roade de pe dealurile cele veșnice, cele mai bune roade ale pământului și din tot ce cuprinde el” (Deut. 33,13-16). Moise a văzut cum Israel s-a așezat în Canaan, cum fiecare seminție a ajuns să locuiască în teritoriul ei. Privind mai departe la ce se va petrece cu ei după așezarea în Țara Făgăduinței, i-a fost înfățișată lunga și trista istorie a apostaziei și a pedepsei lor. A văzut cum vor fi împrăștiați printre neamuri din cauza păcatelor lor, cum se va depărta de la ei slava lui Israel, a văzut orașul lor cel frumos prefăcut în ruină, iar pe locuitorii lui duși în robie, în țări străine. I-a văzut cum aveau să fie aduși din nou în țara părinților lor și cum, în cele din urmă, aveau să ajungă sub stăpânirea Romei. I-a fost îngăduit să privească în veacurile viitoare și să vadă întâia venire a Mântuitorului. L-a văzut pe Domnul ca prunc în Betleem, a auzit glasul corurilor îngerești izbucnind în imn vesel de laudă, vestind slavă lui Dumnezeu și pace pe pământ. A văzut steaua de pe cer care îi îndruma pe magii din răsărit către Iisus și o lumină vie a strălucit pe fața lui când s-a gândit la cuvintele profeției: „O stea răsare din Iacov, un toiag de cârmuire se ridică din Israel” (Num. 24,17). A văzut viața umilă a Domnului Hristos în Nazaret, lucrarea Lui plină de iubire și de milă, vindecările Lui și felul cum a fost lepădat de neamul semeț și necredincios. Uimit, a ascultat felul lăudăros în care oamenii preamăreau Legea lui Dumnezeu, în timp ce Îl disprețuiau și Îl lepădau pe Acela prin care s-a dat Legea. L-a văzut pe Domnul Iisus pe Muntele Măslinilor cum, plângând, Își lua rămas bun de la cetatea Lui iubită. Când a văzut cea din urmă lepădare a acestui popor atât de mult binecuvântat de Dumnezeu, a acestui popor pentru care el lucrase, se rugase și se jertfise, pentru care foarte bucuros ar fi fost gata să lase chiar să-i fie șters numele din Cartea vieții, când a auzit cuvintele acelea grozave: „Iată că vi se lasă casa pustie” (Mat. 23,38), inima lui Moise a sângerat de durere și lacrimi grele au izvorât din ochii lui, lacrimi de milă pentru durerea Fiului lui Dumnezeu. L-a privit pe Mântuitorul până în Ghetsemani și a văzut chinul Lui sufletesc din grădină, vânzarea, batjocura și chinul, apoi răstignirea pe cruce. Moise a văzut că, așa cum el înălțase șarpele în pustie, tot astfel trebuia să fie înălțat și Fiul lui Dumnezeu, pentru ca toți aceia care cred în El „să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3,15). Inima lui Moise a fost cuprinsă de durere, de indignare și de spaimă când a văzut batjocura și ura satanică pe care o manifesta neamul iudaic față de Mântuitorul, față de Îngerul cel puternic care mersese înaintea strămoșilor lor. El a auzit strigătul de moarte al Domnului Hristos: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Marcu 15,34). L-a văzut cum zăcea în mormântul cel nou al lui Iosif. Întunericul deznădejdii fără de sfârșit părea că înconjoară lumea. Dar, privind din nou, L-a văzut ieșind biruitor și înălțându-Se la cer însoțit de îngerii adoratori, luând cu Sine pe mulți care fuseseră captivi morții. El a văzut cum se deschid porțile strălucitoare pentru a-L primi și cum oastea cerului Își salută cu cântări de biruință Conducătorul. Tot atunci i s-a descoperit că el însuși trebuia să fie unul dintre cei ce Îl însoțeau pe Mântuitorul și-I deschideau porțile veșnice. În timp ce privea la această scenă, fața lui se lumină de o lumină sfântă. Cât de mici i se păreau încercările și jertfele vieții sale în comparație cu cele ale Fiului lui Dumnezeu! Cât de neînsemnate față de „greutatea veșnică de slavă!” (2 Cor. 4,17). Moise s-a bucurat că, deși în mică măsură, a putut să ia și el parte la suferințele Domnului Hristos. Moise i-a văzut pe ucenicii Domnului Hristos mergând pentru a duce lumii Evanghelia. A văzut cum poporul Israel, „după carne”, nu era în stare să răspundă la înalta chemare pe care Dumnezeu i-o adresase; în necredința lor, israeliții au dat greș în a deveni lumina lumii. Chiar dacă au lepădat bunătatea lui Dumnezeu și nu mai meritau binecuvântările Lui ca popor ales, Dumnezeu tot nu lepădase sămânța lui Avraam; planurile mărețe pe care El dorise să le îndeplinească prin Israel trebuiau să fie realizate. Toți aceia care ajung prin Domnul Hristos copii ai credinței sunt socotiți sămânța lui Avraam; ei trebuie să ajungă moștenitori ai făgăduințelor legământului; ca și Avraam, ei sunt chemați să păzească și să descopere omenirii Legea lui Dumnezeu și Evanghelia Fiului Său. Moise a văzut cum, prin ucenicii Domnului Iisus, lumina Evangheliei lumina poporul „care zăcea în întuneric” (Mat. 4,16) și mii mii de oameni din țările păgâne alergau la lumina ei crescândă. În final, ochii lui au putut vedea din nou ținutul Canaanului, care se întindea până departe. Apoi, ca un călător obosit, se culcă pentru a se odihni. „Moise, robul Domnului, a murit acolo, în țara Moabului, după porunca Domnului. Și Domnul l-a îngropat în vale, în țara Moabului, față în față cu Bet-Peor. Nimeni nu i-a cunoscut mormântul până în ziua de azi” (Deut. 34,5.6). Mulți dintre cei care, în timpul vieții lui Moise, nu au vrut să-i urmeze sfaturile ar fi fost în primejdie să se dedea la idolatrie față de trupul mort, dacă ar fi cunoscut mormântul lui. Din această cauză, a fost ascuns de privirile oamenilor. Dar îngeri ai lui Dumnezeu au înmormântat trupul mort al servului Său credincios și au făcut de strajă la mormântul singuratic. „În Israel nu s-a mai ridicat proroc ca Moise, pe care Domnul să-l fi cunoscut față în față. Niciunul nu poate fi pus alături de el în ce privește toate semnele și minunile pe care l-a trimis Dumnezeu să le facă în țara Egiptului împotriva lui faraon, împotriva supușilor lui și împotriva întregii țări, și în ce privește toate semnele înfricoșătoare pe care le-a făcut Moise cu mână tare înaintea întregului Israel” (Deut. 34,10-12). Dacă viața lui nu ar fi fost pătată de acel unic păcat, săvârșit atunci când a întârziat să-I dea cinste lui Dumnezeu pentru apa scoasă din stâncă la Cades, Moise ar fi putut intra în Țara Făgăduită și ar fi fost proslăvit fără să vadă moartea. Dar nu trebuia să rămână multă vreme în mormânt. Domnul Iisus Însuși, împreună cu îngerii care l-au îngropat, S-a coborât din cer ca să-l cheme afară pe sfântul care dormea. Satana tresăltase de bucurie când izbutise să-l facă pe Moise să păcătuiască împotriva lui Dumnezeu și să-l aducă sub puterea morții. Marele vrăjmaș susținea că sentința divină – „țărână ești și în țărână te vei întoarce” (Gen.3,19) – îi dădea stăpânire asupra morților. Puterea mormântului nu fusese niciodată înfrântă până atunci și, de aceea, el pretindea că toți cei care se odihneau în mormânt erau robii săi, care nu puteau fi eliberați din închisoarea întunecată. Pentru prima dată, Domnul Hristos era pe punctul de a-i da viață unui mort. Când Prințul Vieții și ființele luminoase printre care se afla arhanghelul Mihail, s-au apropiat de mormânt, pe Satana l-a apucat spaima că-și pierde stăpânirea. Cu îngerii săi cei răi, el a stat acolo, hotărât să lupte ca să nu se pătrundă într-un ținut pe care-l considera ca fiind al lui. El se lăuda că servul lui Dumnezeu a ajuns robul lui. Satana susținea că nici măcar Moise nu fusese în stare să țină Legea lui Dumnezeu; că își atribuise cinstea cuvenită Domnului și că se făcuse astfel vinovat de același păcat care dusese la izgonirea sa din cer și deci, prin acea abatere, ajunsese sub stăpânirea lui. Marele amăgitor a repetat, în fața arhanghelului Mihail, vechile învinuiri pe care le adusese împotriva cârmuirii lui Dumnezeu și a ridicat noi proteste împotriva purtării drepte a lui Dumnezeu față de el. Arhanghelul Mihail nu s-a înjosit începând o ceartă cu Satana. Ar fi putut să arate ce îngrozitoare lucrare săvârșise prin amăgirile lui în cer, ducând la pierderea unui număr atât de mare de locuitori ai lui. I-ar fi putut aminti minciunile din Eden, care l-au condus pe Adam la păcat și au atras moartea asupra neamului omenesc. I-ar fi putut atrage atenția lui Satana asupra faptului că lucrarea lui de a-l provoca pe Israel să se răscoale și să murmure a istovit îndelunga răbdare a conducătorului și că tot el l-a atacat într-o clipă de neatenție, împingându-l la păcatul care l-a adus sub stăpânirea morții. Dar arhanghelul Mihail și-a pus nădejdea în Domnul Iisus, zicând: „Domnul să te mustre” (Iuda 9). Mântuitorul nu S-a lăsat prins în ceartă cu adversarul Său, ci acolo și imediat Și-a început lucrarea de sfărâmare a puterii vrăjmașului decăzut și de înviere a celui mort. Iată o dovadă a supremației Fiului lui Dumnezeu, căreia Satana nu i se putea împotrivi. Învierea a fost asigurată pentru veșnicie. Satana a fost deposedat de prada lui, drepții cei morți aveau să trăiască iarăși. Din cauza păcatului, Moise ajunsese sub puterea lui Satana. După propriile merite, el era pe bună dreptate rob al morții; dar a fost trezit la o viață nemuritoare, întrucât avea acest drept în Numele Mântuitorului. Moise a ieșit proslăvit din mormânt și s-a înălțat cu Eliberatorul lui în cetatea lui Dumnezeu. Înainte de a se fi arătat în jertfa Domnului Hristos, dreptatea și iubirea lui Dumnezeu nu s-au desfășurat niciodată mai pe larg ca în purtarea Lui cu Moise. Dumnezeu l-a exclus pe Moise din Canaan pentru a da o învățătură care nu trebuie uitată niciodată: că El cere ascultare strictă și că oamenii nu trebuie să-și însușească o cinste care I se cuvine Creatorului lor. El n-a putut să dea ascultare rugăciunii lui Moise de a avea parte de moștenirea lui Israel, dar nu l-a uitat și nu l-a părăsit pe slujitorul Său. Dumnezeul cerului a înțeles durerea încercată de Moise; El notase fiecare faptă de slujire credincioasă de-a lungul anilor lungi de luptă și de încercare. Pe înălțimile muntelui Pisga, Dumnezeu l-a chemat pe Moise la o moștenire infinit mai măreață decât aceea a Canaanului pământesc. Pe Muntele Schimbării la Față, Moise s-a arătat împreună cu Ilie, care fusese proslăvit. Ei au fost trimiși ca purtători de lumină și slavă de la Tatăl către Fiul Său. Și așa a fost împlinită, în cele din urmă, rugăciunea pe care Moise o făcuse cu atâtea sute de ani mai înainte. El stătea pe „muntele cel bun”, în mijlocul moștenirii poporului său, și dădea mărturie despre Acela care este esența tuturor făgăduințelor lui Israel. Aceasta este ultima scenă descoperită privirilor oamenilor, din viața acestui bărbat atât de onorat de cer. Moise a fost un preînchipuitor al Domnului Hristos. El însuși declarase lui Israel: „Domnul, Dumnezeul tău, îți va ridica din mijlocul tău, dintre frații tăi, un proroc ca mine: să ascultați de el!” (Deut. 18,15). Dumnezeu a considerat că e bine să-i facă lui Moise educația în școala suferinței și a umilinței, înainte de a fi pregătit să conducă oastea lui Israel către Canaanul pământesc. Israelul lui Dumnezeu care călătorește către Canaanul ceresc are un Conducător care nu avea nevoie de nicio pregătire pe pământ care să-L facă destoinic pentru misiunea Lui de Conducător divin. Și, cu toate acestea, El a fost făcut desăvârșit prin suferință; căci, prin faptul că a suferit și a fost ispitit, poate să-i ajute pe aceia care sunt ispitiți (Evr. 2,10.18). Mântuitorul nostru nu a manifestat nicio slăbiciune sau nedesăvârșire; cu toate acestea, a murit ca să câștige pentru noi o intrare în locul făgăduit. „Moise … a fost credincios în toată casa lui Dumnezeu, ca slugă, ca să mărturisească despre lucrurile care aveau să fie vestite mai târziu. Dar Hristos este credincios ca Fiu, peste casa lui Dumnezeu. Și casa lui Dumnezeu suntem noi, dacă păstrăm până la sfârșit încrederea nezguduită și nădejdea cu care ne lăudăm” (Evr. 3,5.6).

Notă: Moise, se pare, va veni din nou pe Pământ, împreună cu Ilie, în timpul Necazului celui Mare. Cei doi vor fi cei doi martori ai Apocalipsei. Ei vor fi uciși de Antihrist dar apoi, vor fi înviați și ridicați la Cer. Cum este posibil ca Moise și Ilie se fie uciși, deși ei au trupuri slăvite cerești, este o taină. Este posibil ca revenind pe Pământ, trupurile lor să redevină pământești, dar chiar și așa, nimeni nu le va putea face vreun rău timp de trei ani și jumătate! 

RĂZBOIUL SEIMENILOR – 1655

 La mijlocul secolului al XVII-lea, răzvrătirea oștenilor din Țara Românească și Moldova a provocat mari tulburări care au dus la masacrarea unor boieri, incendierea caselor, numeroase jafuri și silnicii. Asocierea la răzmeriță a unor categorii sociale inclusiv țărănimea, a amplificat revolta. A fost necesară alianța militară a celor trei Țări Românești: Muntenia, Moldova, Transilvania pentru a distruge focarele de împotrivire ale insurgenților, în urma unei bătălii sângeroase.

 Cel mai mare ctitor de biserici și mănăstiri din istoria României, Domnul Matei Basarab (1632-1654) și-a început domnia în urma victoriei asupra lui Radu Iliaș la marginea Bucureștiului, în Colentina, lângă mănăstirea Plumbuita, în octombrie 1632. Și-a sfârșit domnia în urma unei alte victorii la Finta împotriva lui Vasile Lupu în mai 1653. Rănit la picior, și-a dat obștescul sfârșit la 9 aprilie 1654. Rana care era spre vindecare, a fost otrăvită de medicul polon, cumpărat de boieri ostili. Ultimele luni de domnie petrecute pe patul de suferință, au fost răvășite de nemulțumirile dorobanților și seimenilor care au revendicat plata simbriilor.

 Devenit Domn, în pofida dorințelor Porții, dar cu dorința boierilor și a țării, a încercat să-și consolideze domnia prin mărirea și întărirea oștirii. Înainte de accederea la domnie, armata Țării Românești cuprindea cca. 13.600 de călărași și pedestrași. Matei a triplat numărul oștenilor acesta ajungând la cifra de 40.000. Cu asemenea forță militară și prin alianțele înțelepte încheiate în primul rând cu celelalte Țări Românești, putea să se împotrivească puterii otomane și altor profitori de teritorii străine: Ungaria, Polonia, tătarii. Forța militară a Țării Românești organizată de Matei, cuprindea trei categorii: curtenii sau roșii, slujitorii și mercenarii. Primii în număr de 8.000 făceau parte din mica boierime din teritoriu, care locuiau la moșiile lor și aveau obligația să se prezinte cu cai în situația unui război. Erau proprietari de pământ și aveau mici dregătorii boierești. Scutiți de dări, plăteau totuși birul de roșii. Slujitorii erau cei care prestau o slujbă și erau de două feluri: majoritatea cuprindea toate categoriile civile de slujitori ai satului, ceilalți erau miliari care alcătuiau două corpuri: dorobanții pedeștri și călărașii. Slujitorii oșteni erau vreo 10.000, repartizați în garnizoane din orașe mari: Târgoviște, București, Ploiești, Buzău. Mercenarii erau oșteni străini cu leafă, dorobanți pedeștri și lofezi călări. În 1636 Matei și-a completat oastea cu seimeni sârbi (numiți așa după cei din armata otomană), pedeștri înarmați cu arme de foc. Alți mercenari erau levenții poloni, cătane ardelene, cazaci, moldoveni, albanezi etc, care ajunseseră câteva mii. Înaintea bătăliei de la Finta (17 mai 1653) Matei le-a promis oștenilor plata pe două luni dacă vor lupta cu hotărâre și vor învinge. După luptă, îndemnat de unii sfetnici, Matei, nu și-a respectat promisiunea. „Seimenii care fuseseră săraci foarte aduși de Matei din țări străine care-i îngrășase foarte au uitat binefacerile și s-au îndrăcit … își băteau joc de dânsul și zbierau în curtea lui, în timp ce Matei zăcea rănit. Răsculații au scos tunurile în câmp, au intrat în curtea domnească și au cerut lefile. Vodă fiind suferind, oștenii au găsit pe boieri vinovați. Marele armaș și marele vistier, care au refuzat să plătească banii pe trei luni, au pedepsit pe trimișii oștirii și au încercat să supună pe revoltați cu ajutorul curtenilor (care s-au împotrivit) au fost uciși în mijlocul poporului de oșteni. Apoi au intrat în palatul domnesc și au început să zbiere că Matei să se ducă să se călugărească, că nu le mai trebuie să le fie Domn, bătrân și bolnav. Insurgenții au început să atace și casele unor mari boieri, le-au devastat, jefuit și au ucis pe dregători. Matei, fără putere, a trimis trei boieri la principele Transilvaniei, Gheorghe Rakoczi al II-lea (1648-1660) cu care încheiase tratat de alianță, pentru a cere sprijin. Principele a trimis câteva mii de oșteni spre a potoli revolta. Răsculații aflând că va veni oștirea transilvăneană, s-au adunat la biserică. Jurând pe Evanghelie, s-au legat din nou cu credință față de voievod.” – se arată în cronici contemporane. Se pare că la revoltă au participat și boieri ostili Domnului, chiar Mitropolitul țării, Ștefan, s-a dovedit că a fost în legătură cu răsculații, motiv pentru care Matei a cerut patriarhului Constantinopolului destituirea și pentru faptul că a fost dovedit că a țesut uneltiri împotriva Domnului țării.

 Ulterior, Constantin Șerban, (1654-1658), urmașul la domnie al lui Matei l-a iertat pe mitropolitul Ștefan. Poate fi un argument că și el a avut un rol în răscoală. Puțin timp a fost liniște. În toamnă, a izbucnit iar revolta. „Matei, oarecum vindecat a ieșit în preumblare către Argeș (din Târgoviște) și la întoarcere dorobanții și seimenii i-au închis porțile și au ieșit la șanțul cel mare cu tunurile. Matei a fost lăsat să intre în Capitală după ce a făgăduit că va da bani din dăstul. Dar, revolta nu s-a potolit. Toată iarna, oștenii umbla pe la casele boierilor… nimenilea nu le putea sta împotrivă. Matei era supărat pe dorobanții munteni care s-au aliat cu seimenii străini împotriva țării. S-a sfătuit cu boierii și intenționa să cheme în primăvară 30.000 de tătari și pe craiu cu ungurii să-i lovească și să-i pună subt sabie, să piiară ca niște tâlhari.” – scriu aceleși cronici. N-a reușit să-și realizeze planul că a murit în aprilie 1654. Matei Basarab a înăsprit cumplit regimul fiscal din Muntenia, iar acest fapt a determinat mulți țărani și alte grupuri profesionale să se alieze cu seimenii.

 Omologul său din Moldova, Gheorghe Ștefan (1653- 1658) a urmat pilda lui Matei și a mărit birurile. Și ce s-a întâmplat în Muntenia s-a repercutat în Moldova. Din țara vecină, veniseră în Moldova 1.000 de seimeni în slujba lui Gheorghe Ștefan. Nemulțumiți de dările mari și de tratamentul preferențial aplicat de Domn lefegiilor germani, seimenii s-au răzvrătit. Mulți mercenari germani erau la Iași și vreo două sute la Suceava. Cronicarul Miron Costin (1633-1691) afirmă că „era o înțelegere între seimenii din Moldova cu cei din țara vecină. Cei din Moldova au imitat nebunia căpitanilor și semețiia celor din Țara Munteniască … au purces buluc prin târg … pre câți nemți au aflat pe ulițe, i-au omorât.” Revolta, după spusele unui cronicar sighișorean (G. Kraus) a început duminică 1 martie 1654. „Seimenii făcură o zarvă atât de mare, încât toți chiar cu Vodă o luară la fugă … crezând că Lupu (fostul Domn Vasile Lupu, 1634-1653) ar fi sosit cu tătarii. Domnul și-a concentrat toate resursele ostășești, a invitat la curte pe căpeteniile revoltaților și le-a tăiat capetele, pedeapsă ce a liniștit lucrurile și pe ceilalți seimeni. Oastea lui Vodă, toată curtea și slujitorii și nemții au atacat oastea răzvrătiților și a învins-o.” – scrie Miron Costin. Mare parte din seimeni, câteva mii, s-a refugiat în Țara Românească, câțiva care s-au supus au fost iertați și încadrați în oștile lui Gheorghe Ștefan, alți seimeni au fugit în Polonia. Cei alungați în Muntenia și-au lăsat armele învingătorilor. Dacă după trei ore ar fi fost găsiți în orașe sau după trei zile în țară, ar fi fost uciși.

 După moartea lui Matei, Domn al Munteniei a ajuns Constantin Șerban (1654-1658, 1660 și două domnii în Moldova 1659, 1661). Acesta era fiul lui Radu Șerban (1601, 1602-1610, 1611), considerat de unii istorici al doilea Mihai Viteazul căruia i-a continuat politica și luptele pentru independența Țării Românești. Fiind un potențial rival, a fost însemnat la nas, – prin incizie i s-au unit nările, omul însemnat nu mai avea acces la scaunul domnesc, – de Matei. Totuși acesta l-a păstrat în preajmă, cu posibilitatea de a-i urma la tron deoarece Matei nu avea urmași. În aprilie când a murit Matei, fără nicio obiecție, Sfatul Domnesc și mitropolitul l-au ales Domn. Din vistieria plină a lui Matei obținută prin biruri nemiloase, noul Domn a plătit Porții 1.500 de pungi pentru recunoașterea domniei. Moartea lui Matei liniștise tulburările, mai ales că noul Domn a iertat de bir pe slujitori, a înzestrat oastea cu uniforme noi și toți oștenii au „primit bani din dăstul”. Boierii care suferiseră în urma revoltelor ostășești, erau nemulțumiți și în secret au ales ca Domn pe Preda Brâncoveanu. Aflând faptul, Constantin Șerban a hotărât cu boierii desființarea trupelor de seimeni și a altor caste militare. Motivul era marea cheltuială cu lefile oștenilor care sărăcea țara. Domnul a chemat comandanții dorobanților și le-a cerut să nu se opună desființării cetelor de seimeni sârbi, promițându-le acestora lefile seimenilor. Înțelegerea a avut loc la 16 februarie 1655. Însă mulți dorobanți se înrudiseră cu seimenii, locuiau pe aceleași ulițe, în aceleași orașe, luptaseră împreună, aveau relații de prietenie. A doua zi după înțelegere, dorobanții și seimenii au declanșat răscoala, motivând faptul că șeful seimenilor fusese arestat. Dușmănia revoltaților era în primul rând îndreptată împotriva marii boierimi. Domnul a fost ocărât, casele boierilor jefuite și dărâmate, iar locuitorii uciși sau batjocoriți. Au fost uciși Ghiorma Alexeanu, fostul mare ban (care ridicase biserica Grecilor, locul unde astăzi se află biserica Zlătari, pe Calea Victoriei), vistierul Gheorghe Karydis, postelnicul Papa (Pavel) Brâncoveanu (fiul marelui vornic Preda Brâncoveanu și tatăl lui Constantin Brâncoveanu, viitorul Domn care atunci avea un an; la poalele Dealului Mitropoliei se află o cruce de piatră care dovedește locul unde a fost omorât Papa, poarta din spate, în spatele curților brâncovenilor din București) și mulți alții. La jafuri și omoruri s-au raliat o parte a roșiilor, orășeni și cete de țărani răzbunători. Ei se ridicaseră „asupra a tot neamul boieresc.” Au fost devastate bisericile și mănăstirile. Au fost uciși 32 de boieri după scrierile cronicarilor, dar cine știe câți or fi fost! După relatări, numărul răsculaților ar fi ajuns la 22.000. Se pare că a fost cea mai puternică răscoală a cetelor militare din Evul Mediu românesc. Pe lângă curțile boierești a fost atacată și curtea domnească însă Domnul s-a ascuns. O versiune pretinde că debutul mișcării ar fi fost într-o zi când Vodă ieșea din biserică și pentru acest fapt i s-a cruțat viața. Însă ulterior a fost suspectat de legături cu revoltații. Răscoala s-a răspândit în toată țara. Multe orașe și sate au fost afectate de jafuri și omoruri. „Au jăfuit casele boierești și mari și mici. Pre boieri i-au tăiat și i-au jăhuit casele și mănăstirile și bisericile din toată țara. Mulți boieri au fugit în Transilvania, Moldova sau teritoriile otomane. Și în țară bisericile și mănăstirile au fost devastate, jefuite, sfintele moaște călcate în picioare. Bisericile au fost golite. Numai pietrile goale au lăsat. Pe preoți îi scotea de păr afară și îi dezbrăca de veșminte.” – se scrie în cronici. Focare ale revoltei erau în orașe cu garnizoane militare: București, Târgoviște, Buzău, Ploiești, Râmnicu Sărat. În Buzău a fost atacată episcopia. Ciocniri sângeroase au fost între oștile lui Constantin Șerban și răsculații, iar cartierul unde aveau case răsculații a fost distrus în primăvară. În octombrie 1655 răscoala a fost înăbușită! Domnul intenționa să se refugieze la turci sau să plece din București la Târgoviște fiind mai aproape de Ardeal. A cerut ajutor lui Gheorghe Rákóczi al II-lea, principele Transilvaniei, lui Gheorghe Ștefan, Domnul Moldovei, Porții și lui Siavuș, pașa de Silistra. Oarecum ostatic al răsculaților, Vodă, cu îndemânare a alcătuit o delegație de peste două sute de oameni pe care a trimis-o principelui Ardealului. Din delegație făceau parte multe căpetenii ale slujitorilor. Rákóczi a arestat membrii delegației. Locurile comandanților de oșteni au fost luate de boieri loiali Domnului. Poarta era în criză politică. În mai a izbucnit o mișcare ostășească împotriva marilor dregători și a marelui vizir care a fost ucis, iar muftiul alungat. Turcia avea conflictele interne și nu a reușit să acorde ajutor împotriva seimenilor. Ceilalți solicitați au răspuns favorabil. Planul prevedea ca Siavuș, pașa de Silistra să treacă Dunărea pe la Giurgiu mergând spre București, Târgoviște sau tabăra răsculaților. Gheorghe Ștefan al Moldovei trecea hotarul la Focșani, iar Gheorghe Rákóczi al II-lea își concentra oastea în Țara Bârsei și se îndrepta spre Ploiești sau București. Joncțiunea în jurul datei de 25 mai 1655. Și Constantin Șerban și răsculații trimit solii de ajutor și caută aliați. Solia munteană la principele Ardealului asigura că ajutorul dat de acesta este un serviciu făcut Porții. Răsculații au trimis solie la Bogdan Hmelnițki hatmanul cazacilor ortodocși din Ucraina cerând ajutor împotriva musulmanilor și papistașilor. Gheorghe Ștefan cu oștirea a pornit în campanie la sfârșitul lunii mai. „Nu se grăbea prea tare, așteptând ajutorul lui Rákóczi temându-se de o confruntare cu seimenii. A trecut hotarul la 21 iunie (s.n.). Moldovenii după ce au așteptat trei zile în Câmpia Buzăului, au pornit spre Rákóczi iavaș, iavaș, iar în timpul bătăliei se aflau departe.” Tătarii, în număr de 14.000 au trecut Siretul pe 22 iunie, mergând spre întâlnirea cu aliații. La mijlocul lui iunie, seimenii se aflau la Gherghița. Contantin Șerban a fugit la Siavuș, pașă de Silistra. În locul său, seimenii au ales Domn la 25 iunie (s.n.) pe Hrizea (Hrizică) din Bogdănei înrudit cu Udriște Năsturel cumnatul lui Matei Basarab, fiul lui Dumitrașcu fost mare vornic. A urcat treptele ierarhiei boierești până la dregătoria de mare paharnic și mare spătar (comandantul oștilor muntene). A organizat judicios armata seimenilor, a trimis ștafete care chemau slujitorii, dorobanții, seimenii la luptă. Orășeni, țărani și negustori intrau în oastea lui „să ne batem cu ungurii.” Seimenii s-au îndreptat spre Ploiești. Oastea lor era formată din dorobanți, seimeni, câțiva roșii, câțiva slujitori. Călărașii n-au ajutat pe seimeni. Armata seimenilor era de cca. 16.000 de oșteni experimentați și 30 de tunuri. Rákóczi avea 12.000 de oșteni cu 12 tunuri. Bătălia s-a dat la Șoplea pe Teleajen lângă Ploiești în ziua de 26 iunie (s.n.) 1655. A durat de la amiază până seara. Hrizea, bun strateg, s-a grăbit să dea lupta, ca să nu lupte și cu moldovenii lui Gheorghe Ștefan și cu tătarii și cu turcii lui Siavuș, pașă de Silistra și cu cetele lui Constantin Șerban. Sorții victoriei se părea că sunt de partea răsculaților. „Dar banu-i ochiul dracului cu care s-au cumpărat multe suflete și conștiințe.” Hrizea a atacat prin surprindere tabăra principelui din trei-patru direcții. Însă lipsa cavaleriei era un handicap. Răsculații au succes și victoria părea sigură. Ardelenii erau în derută. Însă a intervenit trădarea unor comandanți ai răsculaților. Câțiva căpitani și boieri menționați de cronicari „au fugit la Constantin Vodă … mulți căpitani aveau înțelegere cu Constantin Vodă.” Comandantul artileriei răsculaților a dirijat tirul să treacă pe deasupra oastei ardelene. Hrizea l-a ucis pe câmpul de luptă. Alte puști (tunuri) trase în apă de bivoli n-au mai putut fi folosite. Oastea munteană fără artilerie, fără comandanți, a continuat să lupte vitejește („deaderă războiu vitejește”). Seimenii copleșiți au început să se retragă. Răsculații s-au retras spre Ploiești. Cruzimea cu care au fost masacrați răsculații învinși, este consemnată cu mare mulțumire de cronicile românești și Miron Costin, considerând-o o pedeapsă. Miron Costin: „Măsernița (măcelul), o direaptă osândă pentru faptele lor.” Hrizea cu puțini răzvrătiți a fugit spre Brăila. Pe drum a fost prins de pașa de Silistra care sosea cu 2.500 de otomani împreună cu Constantin Șerban. Fugarul Domn l-a cumpărat pe Hrizea care a fost însemnat la nas de bărbier și apoi predat lui Gheorghe Rákóczi. A doua zi, pe 27 iunie a sosit și oastea moldovenilor care aflase de spartul seimenilor. Gheorghe Ștefan sosea cu 5.000 de oșteni. Ospățul a durat până noaptea. Pe 29 iunie ardelenilor și moldovenilor s-a alăturat Domnul Constantin Șerban cu boierii.

 Cei trei Domni și-au sărbătorit crunta victorie timp de trei zile într-un ospăț prelungit. La 11 iulie la Târgoviște a fost încheiat tratatul de alianță dintre Constantin Șerban și Gheorghe Rákóczi al II-lea. Domnul devenea vasalul principelui jurând credință, plătind 3.000 de galbeni anual, supunându-se dorințelor acestuia. A urmat o îngrozitoare represiune împotriva seimenilor în toată țara. Era ucis prin tragere în țeapă oricine era bănuit a fi dorobanț sau seimean. „Mulți s-au ascuns în bălțile Dunării, alții prin codri neumblați, alții în munți.” Răscoala s-a mai domolit, dar a continuat încă doi ani până în 1657. În vara acelui an, Hrizea, care era închis în cetatea Alba Iulia cu soția și copiii, a reușit să evadeze în martie cu ajutorul a 100 de seimeni din garda principelui care era plecat în expediția din Polonia. Planul de prindere a lui Hrizea și al seimenilor a eșuat. Intrat în Țara Românească, Hrizea cu seimenii sunt atacați în Târgul Bengăi de 2.000 de oșteni ai lui Constantin Șerban (dragoni polonezi, haiduci maghiari trimiși de Rákóczi care n-aveau încredere în seimeni și români). Mult mai puțini seimenii sunt învinși. Hrizea fuge la un boier care-l trădează și-l predă lui Constantin Șerban dezvăluindu-i planurile lui Hrizea care avea 400 de seimeni la o mănăstire. „Seimenii din mănăstire nu se predau, nu mai au gloanțe, trag cu pietre.” Au fost uciși peste 300 de seimeni, 9 căpitani prinși, ceilalți au fugit. „Hrizea cu femeia lui, fata cea mare și copiii mici, împreună cu cei 9 căpitani prizonieri au fost duși la Târgoviște.” La 8 aprilie 1657, Hrizea și cei 9 seimeni au fost executați. Hrizea a fost spânzurat de o roată în fața soției și a copiilor, care apoi au fost lăsați liberi. Capetele celor 300 de seimeni uciși la mănăstire (Bistrița?) au fost duse lui Constantin Șerban și ridicate în țepi înalte la Porțile Târgoviștei.