E o exactificare incoerentă, gramaticală a lucrurilor. Dimineața găsesc în frigider carnea proaspătă cumpărată de ieri, o apăs cu degetele, ignorând -ca pe un smoc de praf- un mic dezgust. E încă bună, pot să plec de acasă. Drumurile sunt tot acolo, trecătorii calcă asfaltul, bocănind cu tăișul patinelor pentru gheață.
”O stare de contemplație”, mi-a zis Profesorul cândva, ”e de exemplu atunci când privesc verdele pădurii și ajung în pădurea verdelui. Cine nu a trăit așa ceva are impresia că e vorba de o anume simetrie necesară a realității. ” Era prin Iunie atunci. Dealurile erau verzi, într-adevăr. Țin minte că l-am întrebat atunci dacă scrie poezie. Mi-a răspuns că nu mai scrie. Și mi-a mai zis un lucru. ”Poți scrie poezie în două moduri. Cel dintâi și singurul în care merită să fie scrisă e ca trăirea să înalțe cuvinte în sinea ei până în clipa în care ele sunt gata să alunece și să cadă înapoi. Al doilea mod e să explorezi posibilitățile cuvintelor, dat fiind faptul că poeziile obișnuite se scriu în cuvinte. E un fel de a construi de jos în sus, așa cum se construiește… ”
Pe o insulă muntoasă, în mijlocul unei mări îndepărtate, trăiau lupi și oi. Oile pășteau iarba săracă a munților. Lupii vânau oile, iar acestea, semănând întrucâtva cu muflonii din Cipru, își găseau scăparea pe stânci pe care lupii nu se puteau cățăra. Viața era grea și pentru oi și pentru lupi, însă firul ei curgea mai departe, ca un pârâu firav de munte, strâmtorat între pietre.
Însă pe insulă ajungeau uneori trunchiuri de copaci de pe alte țărmuri. Iar insula dăruia și ea mării arbori uscați, căzuți de pe țărmuri. Și într-o zi un lup tânăr s-a urcat pe un uriaș trunchi plutitor și a plecat cu el, departe. Ceilalți lupi, văzându-l în mijlocul mării, l-au petrecut cu urlete tânguitoare, până s-a pierdut din vedere.
Au trecut doar vreo două zile, când, spre uimirea tuturor, lupul navigator s-a întors, parcă de nicăieri. Și a început să povestească lucruri de necrezut. Nu departe de insula lor se afla un pământ foarte întins, o câmpie cu multe, foarte multe oi. Iar oile sunt grase și încete, ușor de prins, nu ca oile lor sprintene și cățărătoare de pe insulă. Nu a vânat niciuna, ca să nu le sperie, ci a călătorit de-a lungul țărmului, hrănindu-se cu scoici și crabi, până a găsit un loc cu un curent prielnic; acolo, urcându-se pe un alt trunchi, a ajuns în apropierea insulei. De acolo, a sărit în valuri și a înotat până la insulă.
Lupii tineri au început îndată să urle de bucurie și l-au proclamat pe Lupul Înotător căpetenie a lor. Sub îndrumarea lui, au început să strângă trunchiuri de copaci pentru călătoria peste mare, spre ținutul oilor grase. Lupii bătrâni au hotărât să rămână pe insulă.
În dimineața unei zile răcoroase, treizeci de lupi tineri, adunați din haitele de pe întinsul insulei, au plecat pe trunchiuri plutitoare. Bătrânii i-au petrecut în tăcere, privind cu ochii lor înguști, bănuitori.
După doar câteva zile, din cei treizeci de lupi tineri s-a întors unul. Și a povestit tot lucruri de necrezut, însă îngrozitoare. Toți ceilalți lupi fuseseră uciși – de către oi! Oile de pe câmpie erau într-adevăr multe, grase și încete; dar erau și iscusite și aveau meșteșuguri și unelte de neînțeles pentru lupi. Doar el, cel mai tânăr și mai slab, fusese lăsat în viață ca să se întoarcă și să istorisească întâmplările. Și să le spună tuturor lupilor să nu mai plece niciodată de pe insula lor, unde fuseseră lăsați anume ca să trăiască și să aibă ce vâna.
Aceasta e povestea de necrezut pe care lupii de pe insulă o spun puilor de lup. Poate că e doar o născocire, menită să îi păzească pe cei mici de primejdiile mării.
Noaptea se-aude încet râul scrâșnind din sloiuri de gheață. Prin draperii se strecoară degete înghețate, prelungi, cu unghii răsfirate ca spinii. Tăcerea răsuflă cu gura deschisă, caldă, e un animal ostenit.
În vagonul de clasa a doua, necompartimentat, al trenului intraseră patru tineri care au atras privirile tuturor. Trei dintre ei, de bună seamă, prin îmbrăcămintea cu adevărat excentrică și alte ciudățenii. Nu erau însă gălăgioși; vorbeau între ei aproape în șoaptă, ceea ce a întărit -în rândul călătorilor- impresia că sunt străini. Al patrulea se remarca prin faptul că nu semăna deloc cu tovarășii lui. Sobru și parcă obosit, destul de corpolent, era îmbrăcat într-un costum maroniu, cu o cravată gri. Nu a stat alături de ei, la marginea vagonului, ci a venit aproape de locul în care stăteam eu. S-a așezat față în față cu o doamnă în vârstă, care avea un aer distins și reticent. Din locul meu, putea să îi văd și să îi aud bine pe amândoi. Și, după o vreme, au intrat în vorbă.
-Prietenii dumitale sunt mai nonconformiști, nu-i așa? întrebă doamna. Sunt din cei care sparg tiparele…
-O, n-aș putea spune așa ceva. Care tipare? Și, dacă aș spune despre ei că sunt nonconformiști, nu i-aș încadra într-o categorie, nu ar însemna că sunt deja conformi cu o definiție?
-Mă refeream, de exemplu, la felul în care se îmbracă. Dumneata ești îmbrăcat altfel decât ei; s-ar putea spune că ești îmbrăcat corect, poate prea elegant pentru un pasager de tren.
-Asta e doar o întâmplare. ”Corectitudinea” ținutei mele nu are nicio relevanță pentru mine. Pur și simplu mi s-a părut OK să port costumul ăsta azi. În alte zile umblu pe stradă costumat în iepure, dacă vreți să știți.
Doamna se mulțumi să zâmbească și să ridice din sprâncene.
Pentru câteva minute bune, tăcură amândoi. Trenul gonea prin câmpie; apoi mi s-a părut că încetinește ușor, ca și când avea să urmeze o stație.
Atunci tânărul întrebă deodată:
-Credeți că adevărul poate fi descoperit din întâmplare?
-Știu și eu? răspunse doamna, după o ridicare din umeri și vreun minut de gândire. Poate că da, dar foarte rar. Și li se întâmplă la foarte puțini oameni. Ca și când ar câștiga din întâmplare premiul cel mare la loto.
-Eu nu cred asta, zise scurt tânărul.
Și se ridică, salutând-o respectuos și urându-i drum bun. Într-adevăr, trenul avea să oprească în curând într-o stație; nu mai țin minte care, o gară din câmpie. Tânărul în costum maro și prietenii săi ciudați au coborât pe singurul peron și în curând au dispărut din vedere.
Câte amănunte pe-un glob de plastic atârnat în brad… E modest și vechi, cumpărat ieftin cu altele la fel. Pare că ochii mei îl obosesc- -a fost făcut să fie privit cu neatenție, chiar și o clipă îi atârnă greu.
Al Phagora