Calea de mijloc

Așadar:

În urmă cu aproximativ un an, Trump și Vance au șters pe jos cu Zelenski în biroul oval.

Tot de vreun an, SUA nu mai contibuie aproape cu nimic, din punct de vedere financiar, la efortul de război al Ucrainei, toate costurile fiind preluate de Europa.

Războiul a distrus Ucraina și în același timp a sărăcit și vulnerabilizat Europa de la a cărei prostie a pornit tot balamucul, în 2013, speculat apoi și amplificat de americani.

Europenii sunt acum dependenți de GPL-ul american, mult mai scumb decât gazul rusesc, au crescut cheltuielile de înarmare care se materializează în mare măsură în achiziții de armament made in the USA și plătesc o taxă de protecție semnificativ mai mare din pricina crizei de securitate la care au contribuit prin propria prostie, deși împinși de la spate de la bun început de SUA, și pe care Trump o exploatează la modul cel mai nesimțit.

Până la punctul la care a început să amenințe inclusiv cu anexarea Groenlandei, teritoriu care aparține de drept Danemarcei, unul dintre principalii contributori la efortul de război ucrainean.

Și în acest context, Zelenski ce face la Davos? Șterge pe jos nu cu America lui Trump, ci tot cu Europa. Sau, cum s-ar spune, mare om, mare caracter.

Evident, Zelenski nu s-a simțit nevoit să se solidarizeze cu Europa aia care, spre deosebire de SUA, încă îi finanțează efortul de război, în fața acestui nou abuz al SUA, la fel cum s-a solidarizat cu toate potlogăriile făcute de SUA & friends de când a început războiul cu Rusia (răpirea unui șef de stat suveran, doar în teorie, genocidul din Gaza).

Ceea ce arată că între Zelenski și Trump există asemănări fundamentale. Ambii îi respectă pe cei care îi tratează dur sau șterg pe jos cu ei – în cazul lui Zelenski, că Trump e prea puternic pentru a fi tratat de o asemenea manieră – și îi disprețuiesc pe cei care le fac pe plac.

E drept, Zelenski are scuza că se află într-o poziție vulnerabilă. Dar tocmai din acest motiv, are și mai mult tupeu. Fără îndoială, face tot ce îi stă în putință pentru a fi tot mai simpatic în ochii contribuabililor europeni.

În altă ordine de idei, România ar trebui să învețe din experiența nefericită a Ucrainei că geografia e destin. România e în Europa și nu poate să se mute pe alt continent, oricât de mult s-ar solidariza consilierul prezidențial Lazurcă și cu victima și cu agresorul și oricât de multe felii de tort hitlerist ar linge lingăul de Simion.

Europa nu e perfectă și trebuie criticată atunci când greșește. Nu trebuie să ne facem preș în fața ei, așa cum se fac zilele astea preș în fața SUA lingăii de la putere și din opoziție, și trebuie să învățăm să ne negociem statutul și poziția în interiorul ei. Dar, că ne place sau nu, alta mai bună nu avem.

Iar dacă privim la ce e în jur, cu responsabilitate, maturitate și un autentic patriotism, vom concluziona că, chiar și așa, cu toate naivitățile și tembelismele ei, cu tot cu papagalii jalnici care o conduc, tot e mult mai bună decât ceilalți poli de putere de la Răsărit și de la Apus.

Carney are dreptate. Cele mai mari șanse de a supraviețui în noua ordine morală – sau măcar de a muri cu demnitate, atunci când supraviețuirea devine imposibilă – derivă dintr-o combinație de principialitate și pragmatism. Europa nu a fost principală, ci de-a dreptul tembelă, în afacerea Ucraina, în timp ce pragmatismul american a degenerat, prin Trump, în cinism și bullying obscen (vulgar display of power, ca să citez titlul profetic al unui album Pantera din anii ’90).

În orice caz, Zelenski nu e nici principial, nici pragmatic. Reforma Europei începe cu reforma modelelor politice. Nu se poate face reformă cu oameni care-i admiră pe Zelenski sau Ursula, pe Putin sau pe Trump, pe Bibi sau pe Biden. Din start, asta exclude cam 80% din vocile care se aud în mass media și social media, cel puțin pe aici, și probabil că asta e principala problemă: o problemă de conștiință.

Ne lipsesc reperele și modelele. Am avea nevoie de un de Gaulle. Dar de unde să-l scoți?

Donald Trump e un personaj primitiv, lipsit de viziune și moralitate. Gândește exclusiv în termenii raportului cost-beneficii. Singurul argument pentru a lua cu japca ceva ce nu-i al lui e că îi folosește și că poate să o facă. Și ajunge să creadă că poate să o facă tocmai în virtutea faptului că ăia care ar trebui să apere cu dinții ce-i al lor sunt blocați în refrenul trupei Cargo: nu pot trăi fără tine. Adică într-un refuz al realității, o dovadă în plus a neputinței care îl face pe Trump să capete și mai mult tupeu. Căci e evident că nu te poți baza pe un „aliat” care de un an îți tot spune că se pregătește să te atace; sau, mai simplu spus, că nu e de fapt un aliat, ci un dușman. Cu cât conștientizezi și îți asumi mai repede faptul cu pricina, cu atât șansele de a ieși cât mai puțin prost dintr-o situație foarte proastă – prin propriile puteri, atâtea câte sunt – cresc.

Prin urmare, în loc să-i permită lui Vance să vină din nou pe teritoriul lor ca să spună taman acolo că teritoriul acela nu ar trebui să fie al lor, danezii ar trebui să declare persona non grata orice oficial american care face astfel de declarații, așa cum am proceda și noi cu Victor Orban dacă ar veni la Băile Tușnad să spună că trebuie să cedăm Ardealul ungurilor (cine știe, poate că în episodul 3 al Donald Show o să-l primească în dar de la Trump).

Data viitoare când mai face Trump astfel de declarații, reprezentanții Danemarcei nu trebuie să meargă „să discute”, că e clar ca bună ziua că nu ai cu cine să discuți, ci trebuie expulzat ambasadorul american la Copenhaga.

Nu are rost să o mai spun, toate statele UE ar trebui să se solidarizeze fără echivoc cu poziția danezilor, care trebuie să fie la rândul ei tranșantă, și să vorbească pe o singură voce. Altfel dispare și UE, nu doar NATO (care deja e în moarte cerebrală).

Nu doar prim-ministrul danez ar trebui să-i spună lui Trump că anexarea Groenlandei înseamnă sfârșitul NATO, ci și toți șefii de stat europeni, explicându-i cu subiect și predicat că asta înseamnă că din secunda doi se cară din Europa toți soldații americani și încetează orice achiziție europeană de armament american.

Apoi, să i se explice lui Trump că în caz de anexare a Groenlandei, Americii i se vor aplica exact aceleași sancțiuni economice ca Rusiei, că așa-i corect, să fie o singură măsură pentru toți agresorii, și că orice noi taxe impuse de Trump pe motiv că europenii comentează vor fi urmate imediat de taxe echivalente impuse de europeni importurilor americane.

În fine, trebuie trimis un număr îndeajuns de mare de soldați europeni în Groenlanda și să i se explice dictatorului portocaliu că ăia sunt trimiși acolo să lupte și să moară, că orice încercare de a prelua cu forța Groenlanda va fi cu morți și răniți, de ambele părți. Asta va crește riscurile interne ale unei astfel de aventuri demente.

Și bineînțeles, în caz că ea se va materializa, nu o să mai aibă loc niciun campionat mondial în SUA anul acesta. Ar trebui spus și lucrul ăsta. Cine știe, poate așa se mai câștigă măcar niște timp, până la mid-term elections.

Evident, nu știu dacă Europa va face toate acestea. Sunt mai degrabă sceptic. Dar dacă o să o facă, s-ar putea să nu mai fie nevoie să aducă în discuție și arsenalul ei nuclear, așa cum a făcut-o Kim, pe care Trump îl respectă. Sau cel puțin îl respectă mult mai mult decât pe europeni.

Cum am spus, ca structură mentală, individul e primitiv și abject, prin urmare nu ai cum să-i câștigi respectul și bunăvoința pentru că ești pașnic și democratic și diplomat și civilizat și pe lângă toate astea și dispus la plecăciuni.

Trump nu este așa și nici nu aspiră să fie așa. Din contră, își afișează în mod obscen disprețul față de toate aceste virtuți (și într-un fel are dreptate, pentru că toate astea – și orice virtute în general – sunt invalidate de lașitate și slugărnicie). Prin urmare, nu are cum să respecte ceva sau pe cineva ce nu este și nici nu aspiră să fie. Ci doar va căuta să profite de astfel de oameni.

Altminteri, chiar nu pare să fie dement. Nici măcar curajos. Și nici foarte ranchiunos. Doar needucat și nesimțit, în ideea că dacă se poate, atunci de ce nu. Ceea ce înseamnă că s-ar putea să avem de-a face cu o criză artificială generată exclusiv de nevolnicia europenilor, cu o rezolvare relativ simplă: un nu hotărât.

Sigur, la final o să apară și obiecția obișnuită: dar ce ne facem cu Rusia?

Întrebarea e deja comică și absurdă. E ca și cum Polonia s-ar fi întrebat în ultimele zile ale lui august 1939 ce se face cu Rusia, de parcă opțiunea de a se alia cu Germania împotriva Rusiei mai avea vreo legătură cu realitatea. Întrebarea e alta: în ce măsură te poți baza pe cineva care își declară în mod repetat intenția de a te ataca. Iar răspunsul este evident. Dacă Putin chiar reprezintă un pericol pentru Europa, atunci, prin atitudinea sa, Trump e mai degrabă aliatul lui Putin decât al Europei. E la mintea cocoșului.

În al doilea rând, în termenii capacităților militare convenționale, SUA e mult mai puternică decât Rusia, care sângerează și se chinuie de vreo patru ani să cucerească Donbasul, interval în care și-a pierdut influența pe care o mai avea în alte regiuni ale lumii, precum Caucazul și Orientul Mijlociu. Machiavelli, care îl sfătuia pe principe să nu aibă încredere în niciun aliat, mai spunea și că doar un prost se aliază cu vecinul mai puternic împotriva vecinului mai slab, cu riscul de a deveni pradă sigură pentru vecinul mai puternic după ce vecinul mai slab a fost lichidat.

În al treilea rând, să nu uităm că Putin a intrat în război cu scopul declarat de a împiedica aderarea Ucrainei la NATO. Nici lui, nici oricui altcuiva nu i-a trecut prin cap că după patru ani de război și sute de mii de morți, NATO oricum o să dispară deoarece SUA o să atace Danemarca. Ceea ce e de înțeles: scenariul (ca și personajul care conduce astăzi America) pare extras din serialul South Park (țin minte că pe la mijlocul anilor 2000 mă uitam la un episod în care SUA invada Canada, adică un posibil episod 2 din actualul Donald Show, după anexarea Groenlandei). Asta înseamnă că e posibil ca în noile condiții să se poată negocia o încheiere rezonabilă, date fiind realitățile de pe teren, a conflictului ucrainean, deși e clar că asta ar necesita o nouă garnitură de lideri europeni, nu aceleași moluște care leșină și în fața lui Zelenski de rușine, și în fața lui Trump de frică, care latră la Putin ca Bubico, doar pentru că îi ține coana America în brațe, și care după ce s-au lăsat împinse de americani într-un conflict dezastruos, declanșat și lungit în numele „principiilor care nu se negociază”, se lasă acum călcați în picioare, cu principii cu tot, de aceiași americani.

Sigur, sunt alți americani, nu am nimic cu niciun popor, inclusiv cel american. Dar poate că e timpul să ne obișnuim cu ideea că Donald Trump e un produs made in the USA. Realitatea asta e. Iar Europa nu își poate construi o politică externă și de securitate care stă sau cade în funcție de fluctuațiile recurente și patologiile politicii interne americane.

Sau poate că nu se va putea negocia pe cont propriu încheierea rezonabilă a conflictului ucrainean, care nu depinde doar de europeni, și va trebui să fim pregătiți și pentru asta. Cu ce avem. Sau cu ce nu avem. Dar în niciun caz cu capul plecat și refuzând să vedem realitatea. Pentru că nu ne ajută la nimic.

Se pare că ieri a ieșit în stradă și celălalt popor iranian.

De fiecare dată când au loc proteste față de un regim neprieten al Occidentului sau doar neîndrăgit de Occident, ni se spune că poporul sirian, poporul ucrainean, poporul iranian etc. cere libertate și dreptate și democrație ș.a.m.d. Doar că poporul e rareori un singur popor și e oarecum firesc ca celălalt popor să stea mai întâi în casă și să iasă în stradă – sau chiar să pună mâna pe armă – abia după ce se îngroașă gluma, cum s-a întâmplat și în Siria și în Ucraina.

Apoi și cauzele unor proteste pot fi complexe. În cazul de față, vorbim de probleme economice, dar ce anume le-a cauzat? Corupția și incompetența guvernului? Sau eforturile occidentale de sugrumare a economiei iraniene? Sau ambele? Dacă răspunsul corect e al doilea, atunci, recunoscând dreptul oricărui popor de a le cere conducătorilor săi să nu-i mai sacrifice prosperitatea pentru un obiectiv de politică externă mai mult sau mai puțin admirabil (lupta împotriva SUA și Israel, alea două state foarte simpatice care tocmai au pus-o de un genocid în Gaza), dați-mi voie să nici nu fiu foarte entuziasmat de genul de libertate cu mâna sucită la spate, pe care oamenii ajung să o revendice – desigur, au tot dreptul să o facă – după ce mai marii planetei și-au propus și au reușit să-i scoată în stradă printr-o politică de înfometare.

În fine, despre infiltrați, acoperiți, lucrături ale serviciilor secrete, acuratețea informațiilor livrate de mass-media nu mă pronunț deoarece chiar nu mă pricep. La fel cum mă pricep prea puțin la Iran ca să pot stabili raportul dintre cauzele interne și cele externe ale problemelor sale interne precum și gradul de legitimitate populară a regimului, adică raportul procentual dintre poporul (cu P mare) de care ne vorbește mass-media occidentală și celălalt popor de care nu ne vorbește deloc sau doar cu un sfert de gură (știrea despre manifestația de susținere a regimului teocratic e și în The Guardian, care vorbește de zeci de mii de protestatari, nu știu câți dintre ei au fost aduși cu autobuzele, nici nu știu dacă nu au fost, de fapt, semnificativ mai mulți).

Or ce constat eu e că poziționările cu privire la subiect sunt de natură moral-ideologică, de tip ținem cu rezistența antiamericană și antisionistă indiferent de ce face la ea acasă, filosofie care, firește, îmi repugnă; sau invers, ținem cu lupta pentru o democrație seculară și aliniată la valorile euroatlantice, deși nu e clar câți iranieni vor asta, cum anume au ajuns să vrea asta, nici dacă la asta se va ajunge în cele din urmă sau, din contră, la un alt stat eșuat, ca atâtea altele care au trecut prin primăvara arabă, inclusiv multe state „dușmănoase” care au beneficiat de intervenții militare occidentale de tipul celei pentru care tocmai se fabrică un nou consens, nu că acesta ar mai conta prea mult în zilele noastre. În același timp, nu prea întâlnești, cel puțin la noi, intervenții mai analitice și documentate din surse de încredere.

Altfel, desigur, orice regim care trage în protestatari pașnici e criminal, e de datoria oricărui om decent să se solidarizeze cu orice victimă nevinovată, personal nu mi-aș dori să trăiesc într-o teocrație islamică și sunt sigur că sunt și în Iran mulți oameni care gândesc ca mine, e clar că există foarte multă nemulțumire populară în țara respectivă și e foarte posibil să mă fi numărat și eu printre protestatari dacă trăiam acolo.

Dar de aici până la a fi capabil să spun care e situația reală din Iran, de unde i se trag problemele și ce anume e mai bine pentru poporul iranian, în condițiile lumii reale în care trăiește acesta, nu doar la modul teoretic, e o cale lungă, egală cu distanța dintre București și Teheran și cu absența expertizei mele cu privire la subiect. D-aia, prefer să nu-mi dau cu părerea, și mi-ar plăcea să-i aud și pe cei care nu doar susțin o teorie sau alta, fără bază empirică, sau anumite principii, cu care mă identific sau nu, ci care chiar stăpânesc subiectul.

Nimeni nu e niciodată pregătit pentru ceea ce e de neconceput. Mai exact, pentru catastrofa de neconceput. Spre exemplu, dacă mâine ne lovește o planetă, ca în filmul Melancolia de Lars von Trier, absolut nimeni nu va ști ce să facă și toți – poate cu excepția celor mai depresivi – vor continua să nege realitatea până în ultimul minut.

La fel și europenii, în fața reluării amenințărilor lui Trump la adresa unui stat membru al UE și al NATO, continuă să creadă că filmul în care joacă ei și creatura cu păr portocaliu de la Casa Albă e doar o comedie neagră, nu un horror. Mă rog, nici eu nu știu ce să cred și nu pretind că e ușor să-ți schimbi astfel de percepții. Poate că totuși e doar o comedie neagră. Să sperăm. Speranța moare ultima.

Cum întreaga arhitectură europeană postbelică se sprijină pe protecția americană și cum europenii au făcut în ultimii ani mari eforturi pentru a se convinge că Putin e gata oricând să-i mănânce de vii, întărindu-și astfel sentimentul de dependență neputincioasă față de SUA, situația lor se aseamănă cu cea a unui copil care descoperă brusc că părintele protector e de fapt un prădător sexual (altminteri suspect în dosarul Epstein). Violul însuși ajunge să fie interpretat ca o formă de iubire pe care nu o înțelegi tu. Când și dacă are loc. Până atunci, continui să negi în ciuda încercării lui Trump de a te convinge prin însuși faptul că a reluat mai vechile amenințări la adresa Danemarcei la scurt timp după una dintre cele mai samavolnice încălcări ale dreptului internațional din lunga istorie a doctrinei Monroe, prin care a și transmis un mesaj de intimidare la adresa Europei.

Evident, riscul e ca în astfel de situații să te dezmeticești când e prea târziu, adică atunci când deja ești ocupat de SUA pentru că nu ai reușit în prealabil să îl descurajezi pe Trump (nu mai reînvie nimeni NATO după un astfel de episod, oricât încearcă unii să se îmbete cu apă chioară). Și nu ai reușit pentru că nici nu ți-ai propus și nu ți-ai propus pentru că ai refuzat să crezi până în ultima clipă că o astfel de abordare este necesară.

Realitatea e că de la Washington până la Beijing și Phenian, și de la Moscova până în teritoriile palestiniene, lumea vorbește tot mai clar limbajul puterii. Europa continuă să vorbească limbajul moralei și să continue să trăiască într-o negare a puterii sau, ca să folosim termenii lui Carl Schmitt, a politicului, înțeles ca relație de tip prieten-dușman ce implică riscul de annihilare fizică. De altfel, această cecitate i-a permis să se afunde într-un război catastrofal pentru Ucraina și, după cum se vede, și pentru Europa, despre care continuă să creadă că poate fi luptat și câștigat cu declarații despre democrație și drepturile omului capabile să anihileze prin forța lor magică chiar și forța atotdistuctivă a armelor nucleare.

Desigur, n-aș putea să le reproșez europenilor refuzul de a se încinge și ei în această dementă horă a Apocalipsei (sau, mă rog, mai mult decât au făcut-o deja pe frontul de est). Pe de altă parte, mă simt nevoit să-i provoc, cât încă mai e timp, să-și pună următoarele întrebări:

De ce nu l-a răpit Trump pe Kim Jong Un, chiar dacă, spre deosebire de Maduro, acesta tot dezvoltă rachete balistice care în următorii ani s-ar putea să devină suficient de performante pentru a atinge Hawaii sau chiar coasta de vest a SUA?

De ce, în ciuda faptului că Putin și-a bătut joc de el vreun an și l-a făcut să-și ia gândul de la mult râvnitul premiu Nobel, nu s-a apucat Trump să atace Rusia ca să-și extindă „emisfer sa” până la Moscova?

Ar intra Trump în război cu China dacă China atacă Taiwanul? Sincer, nu știu ce să răspund, dar sunt destul de sigur că ar ezita mult mai mult decât ar ezita cu privire la invadarea Groenlandei.

Într-o lume a prădătorilor, în care moralitatea de tip homo homini lupus e predicată tot mai fățiș, inclusiv sau mai ales de Farul democrației, în a cărui metamorfoză kafkiană europenii încă refuză să creadă, Europa e percepută de Trump așa cum a fost percepută de secole America Latină de către SUA: ca pradă. Ceilalți – China, Rusia, Coreea de Nord – sunt percepuți drept competitori față de care, din rațiuni de securitate, trebuie să manifești nu doar agresivitate, ci și îndeajuns de multă prudență.

De ce această atitudine diferită față de Europa? Tefeliștii blocați în obsesiile lor infantile ar spune că motivul e unul ideologic, lui Trump plăcându-i dictatorii, fără să poată să explice ce a avut atunci cu Maduro, dacă nu cumva o să reia iarăși povestea cu Trump omul lui Putin. Motivele acestei diferențe de atitudine față de Europa sunt, cred eu, altele. Două la număr:

Întâi de toate, faptul că Europa nu este o țară, iar asta reprezintă o mare vulnerabilitate. Deși au cerut contribuții mai mari pentru apărare din partea europenilor, americanii au sabotat constant, pe parcursul perioadei postbelice, inițiativele europene de unificare politică și militară, nu doar economică, pentru a putea să domine continentul european pe care mai nou s-au decis să-l prade. În al doilea rând, nefiind o țară, Europa nu are nici un arsenal propriu, incluzând aici și tipul de arsenal care ar putea să descurajeze o putere militară superioară precum cea americană: cel nuclear. Dintre statele UE, doar Franța îl posedă. Doar că spre deosebire de Kim, Xi și Putin, Macron chiar nu pare genul de om care ar fi în stare, la o adică, să și amenințe cu el și cu atât mai puțin să-l folosească. Ceea ce, sigur, din punct de vedere moral, e de apreciat și e un semn al păcii și normalității europene de care europenii refuză să creadă că vor fi deposedați definitiv tocmai de către hegemonul benevol care ar fi trebuit să le garanteze în veci. Doar că Trump percepe această formă de decență elementară, care pe zi ce trece devine tot mai mult de modă veche, ca pe o formă de slăbiciune, în virtutea căreia își permite cu Europa – încă sperăm că doar la nivel declarativ – ceea ce nu își permite cu alții cu care, vădit lucru, are mult mai multe trăsături de caracter în comun. În fine, nimic nou sub soare: e același dispreț al fasciștilor față de slăbiciunea democrației. Și nu ar trebui să uităm că fasciștii s-au potolit la vremea lor doar după ce au fost îngropați sub bombe de democrațiile liberale aliate de nevoie cu sovieticii.

Desigur, în ipoteza în care Trump chiar va trece Rubiconul, desființând oficial și irevocabil NATO, e foarte posibil ca totul să se fi datorat cretinismului personajului în cauză și incapacității europenilor de a vorbi singurul limbaj care ar putea să-l convingă pe idiot (sau nu, adevărul e că nu poți fi niciodată sigur cum evoluează astfel de discuții care, în principiu, n-ar trebui niciodată să înceapă). Nici operațiunea militară specială din Venezuela nu pare să fi fost prea bine gândită, la fel cum e departe de a fi încheiată. Lucruri similare se pot spune, cred eu, și despre operațiunea specială a strategului de geniu de la Kremlin, împotmolit de patru ani într-un război pe care închinătorii săi – și poate chiar el însuși – încă îl percep ca pe un mare triumf al Sfintei Rusii care se tot amână. Niciodată nu trebuie să subestimăm rolul prostiei.

Dacă e puțin probabil ca europenii să reacționeze la un eventual asalt american asupra Groenlandei altfel decât printr-o cădere psihică, mai mare mi se pare riscul unor tulburări fără precedent în interiorul SUA, atât la nivelul aparatului de stat, cât și în stradă, care să ducă la prăbușirea definitivă a teumpismului. Poate că Trump e îndeajuns de idiot, de senil și de beat de putere încât să nu anticipeze un astfel de risc? Poate că europenii tocmai pe asta mizează, punându-și încrederea nu în Trump, ci în statul și poporul american? Poate că sufăr și eu, în calitate de european, chiar dacă estic, de aceleași iluzii europene? Sau poate că Trump știe și el că riscul ca America să bubuie e prea mare, dar încă speră că europenii vor ceda în fața șantajului (mai ales dacă urmează alte câteva demonstrații de forță în America Latină).

Și s-ar putea să aibă dreptate. Sau, mă rog, îndeajuns de multă dreptate pentru a obține dacă nu Groenlanda, măcar încă 5 procente din PIB pentru achiziții de armament american, o nouă taxă de 15% pe importurile UE, achiziții masive la suprapreț de petrol jefuit din Venezuela și noi declarații de sprijin diplomatic din partea liderilor UE pentru eforturile administrației americane de a „democratiza” emisfera vestică. La final, Ursula o să se laude că a reușit, printr-un efort diplomatic fără precedent, să salveze și pacea, și NATO și Groenlanda.

Slava!

Postez comentariile mele la o știre apărută în Libertatea și la un articol foarte bun scris de Costi Rogozanu pentru aceeași publicație online:

Știrea:

„Întrebat dacă recenta operațiune militară americană din Venezuela a semnalat o dorință de a folosi forța în altă parte, inclusiv în Groenlanda, Trump a refuzat să stabilească o legătură directă, dar nu a exclus-o. „Va trebui să o vadă ei înșiși”, a spus el, adăugând: „Avem nevoie de Groenlanda, absolut. Avem nevoie de ea pentru apărare.”

Remarcile vin la o zi după ce Katie Miller, soția consilierului principal al lui Trump, Stephen Miller, a postat o imagine pe X în care sugerează că SUA va anexa „în curând” Groenlanda.” https://www.libertatea.ro/stiri/donald-trump-avem-nevoie-de-groenlanda-5576629?fbclid=IwY2xjawPIbZpleHRuA2FlbQIxMQBzcnRjBmFwcF9pZBAyMjIwMzkxNzg4MjAwODkyAAEeG8dcLS22vM5yl-NOVrSBVNzChY75Fn6HqmMKyDZL7vmcdbF09U-jyV7k0jA_aem_e6pJbl5reIjRxe1Wj6jsYQ

Tot felul de atlantiști de pe bătrânul continent celebrează restaurarea democrației în Venezuela sau în cel mai bun caz se fac că plouă, când de fapt ce se întâmplă acum n-are nicio legătură cu democrația, ci doar cu împărțirea lumii în sfere de influență în cadrul cărora marile puteri acționează într-o logică pur fascistă.

Trump e doar frustrat că Putin a furat startul și încearcă să țină pasul cu liderul de la Kremlin. Dar nu m-ar mira să vrea să-l și depășească. Rămâne de văzut dacă nu se va simți și Xi presat să nu rămână el singurul hegemon pașnic (adică prost, în termenii noii teorii a relațiilor internaționale); mai ales că, în termenii dreptului internațional, pretențiile sale sunt cel mai puțin ilegitime (legal, de parcă ar mai conta în zilele noastre, Taiwanul e o provincie chineză).

Revenind în vestul sălbatic, azi extins la dimensiunea unei întregi emisfere, chiar de întrebi dacă ceea ce a început în Venezuela nu cumva o să se termine în Groenlanda. Adevărul e că slugile europene care se gudură jalnic pe lângă agresorul de astăzi, sperând că totuși „democrația” (pun ghilimele pentru că trăim într-un stat UE în care s-au anulat recent alegeri din pix) le va pune la adăpost de viitoarele abuzuri ale fostului far al democrației (care între timp a devenit far al anarho-fascismului fără fard), chiar ar merita, la capătul altor câteva capitulații nedemne, să se trezească atacați tocmai de ăla în fața căruia s-au făcut preș, sperând că o să-i apere de ruși.

Trump nu doar îl imită pe Putin, ci îl și respectă, tocmai pentru că nu se face preș în fața Americii, asemeni europenilor, pe care pe bună dreptate îi disprețuiește. Ăștia sunt gata să accepte încă un milion de morți în Ucraina în numele acelorași principii antiputiniste, care nu se negociază, pentru că nu ne permite „claritatea morală”, dar cu care se șterg pe bocanci de îndată ce SUA sau Israelul fac ca Putin (sau mai rău ca el, în cazul Israelului). Cum să respecți astfel de moluște?

Parcă îți vine în minte replica lui Churchill de după Conferința de securitate de la Munchen, pe care o tot invocă fix aceiași adepți ai „clarității morale” care de câțiva ani tot găsesc justificări pentru abuzuri și atrocități pe care naivii le credeau îngropate odată cu secolul XX: „you were given the choice between war and dishonor; you chose dishonor and you will have war”.

Acum pe bune, un desant al yankeilor în Groenlanda ar reprezenta cel mai potrivit mod de a trage apa după proiectul european. Măcar să știm o treabă. Claritate morală până la capăt.

Articolul lui Costi:

„În aceste condiții, ne aducem aminte că suntem nimeni, că n-avem nimic de spus global, că suntem aliați cu bully-ul global Trump. Dacă în curtea școlii, un bully îl bate pe un neajutorat, atunci există ceva mai scârbos decât actul în sine: sunt ăia de pe margine care își dau coate și umilesc suplimentar victima. Iar aici suntem experți. Au sărit imediat și la noi „experții”, tot felul de acoperiți, descoperiți, ONG-iști care par divizii ale serviciilor de propagandă secrete, politicieni-moluscă să jubileze că a fost răpit „comunistul”, fără pic de analiză a urmărilor și fără pic de rușine că suntem aliați totuși cu un Trump care a făcut o chestie care l-ar fi făcut și pe bully-ul Putin să roșească.

Liderii europeni au reacționat „prudent”. Ai noștri au jubilat, vezi Oana Țoiu. Nicușor Dan a tăcut o vreme și ar trebui să-i ia mai mulți exemplul. În astfel de situații, taci. Dar la noi e mare bătălie pe pupat mâna lui Trump. Fabuloasă a fost ieșirea senatorului Cristian Ghinea care jubila că alde George Simion sau Ponta nu se „mai pot mufa la bucile” lui Trump – am citat din europenistul lui pește, de fapt cunoscut samsar de comisioane pe proiecte europene. Are dreptate, „bucile” lui Trump ar putea rămâne libere pentru userismul de pripas.” https://www.libertatea.ro/opinii/costi-rogozanu-daca-trage-in-tine-un-clovn-sa-stii-ca-tot-mori-razboiul-mondial-tabloidal-5576696?fbclid=IwY2xjawPIbr9leHRuA2FlbQIxMABzcnRjBmFwcF9pZBAyMjIwMzkxNzg4MjAwODkyAAEeA-vzrtel7GzgKOMdnBIsCG3ZPMBV5B1Iryvd50CJKHKxs2MhuyngOS1RRDo_aem_zxZjGTsta-7XwgQDAm-aMg

Sunt două aspecte care merită subliniate aici:

1. Da, SUA au mai făcut și înainte manevre de acest tip în America Latină, dar în trecut se străduiau măcar să păstreze retorica de tip farul democrației se opune comunismului totalitar și să-și dubleze intervențiile cu campanii de PR democratic. Sigur, unii vor zice că e mai bine acum, măcar e pe față, am scăpat de ipocrizie. Eu nu știu ce să zic. Cred că genul acesta de demistificare a ideologiei americane și sincerizare a discursului public american vine și cu un plus de brutalitate. Și mă tem că e doar începutul.

2. În al doilea rând, da, e adevărat că SUA au mai desfășurat operațiuni militare speciale în America Latină, dar după sfârșitul războiului rece n-au prea mai făcut-o sau cel puțin au operat cu mijloace mult mai subtile și în cele din urmă și mai ineficiente (vezi, spre exemplu, cazul DNA-ului brazilian). Exista un sentiment iluminist că, de bine de rău, progresăm. Acum, brusc, ceasul a fost dat cu vreo patruzeci de ani înapoi și iarăși, s-ar putea să fie doar începutul, e loc de mai rău, sunt și alte epoci și mai îndepărtate și mai întunecate pe care le putem redescoperi. Nici nu e rezonabil să crezi că s-ar putea ajunge acolo din prima, nu prin metoda Iohannis, adică pas cu pas.

În rest, da, atitudinea acelor europeni și românași care altminteri încă se iau în serios ca apărători ai democrației și purtători de claritate morală e cea mai grețoasă. Trăim o tragedie pe care nici măcar nu mai reușim să o percepem ca atare în condițiile în care prostul gust, slugărnicia și degradarea ne tot fură prim-planul.

Sigur, așa se face. Dacă rușii ar fi avut capacitățile operaționale ale americanilor, dacă NATO n-ar fi sprijinit masiv Ucraina și dacă marea majoritatea a ucrainenilor n-ar fi fost deranjați de faptul că îi „eliberează” Rusia, n-ar mai fi murit câteva sute de mii de oameni, posibil peste un milion.

Întrebarea mea e ce se întâmplă acum cu Venezuela? Bun, i-au bombardat, l-au extras pe Maduro, dar țara nu e în niciun caz ocupată, în mod normal puterea va fi transferată la vicepreședinte, șeful senatului, care o fi la ei înaltul oficial pe care constituția venezueleană îl desemnează ca al doilea om în stat.

Adică nu mi-e clar deloc că această răpire tâlhărească înseamnă și sfârșitul socialismului bolivarian în Venezuela. Dimpotrivă, s-ar putea ca regimul să strângă rândurile în jurul noului deținător legal al puterii, să devină mai represiv prin raport cu opoziția, care în momentul de față poate fi acuzată de înaltă trădare în slujba unui agresor străin.

Machado, din câte am înțeles, deja sărbătorește victoria, dar s-ar putea să sărbătorească prea repede. Contează, până la urmă, și cum va reacționa populația. S-ar putea să fie nevoie de mai mult decât de o răpire a șefului statului pentru a distruge un regim. E posibil să fie nevoie și de o ocupație militară, iar asta va costa mult mai mult, nefiind deloc clar dacă Trump sau cetățenii americani, care încă votează în SUA, sunt dispuși să-și asume astfel de costuri.

Catastrofa ucraineană se datorează combinației dintre ambiția nemăsurată a lui Putin și neputința sa, dintre pretențiile Rusiei de mare putere și incapacitatea sa de a-și controla sfera de influență pe care o revendică la fel cum face SUA. Doar că pentru moment, s-ar putea să fie vorba doar de aparențe.

Poate că și forțele speciale ruse puteau să-l răpească sau să-l asasineze pe Zelenski. Bun, și ce rezolvau? Sigur, poate populația din Venezuela a ajuns să deteste atât de mult regimul Maduro încât vede agresiunea americană (conform dreptului internațional asta e, o agresiune) ca pe o eliberare și va profita de moment pentru a da jos regimul. Sau poate că asta auzim noi la televizor, dar realitatea de pe teren e mult mai complicată. Nu știu. Vom vedea.

Aproape toată lumea se bucură într-un fel sau altul de noua domnie a fărădelegii. Unii s-au bucurat când Putin a atacat Ucraina, alții se bucură când președintele unui stat suveran e răpit de hegemonul din emisfera vestică, alții, fie și doar prin tăcere, au normalizat genocidul din Gaza sau chiar l-au aplaudat, alții s-au bucurat că s-au anulat alegeri din pix, alții sunt entuziasmați de felul în care Trump șterge cu Constituția pe jos în lupta sa cu criminalitatea și imigrația ilegală, alții rânjesc satisfăcuți când declară că va lua Groenlanda prin orice mijloace, subliniind că politica reală e pe bază de forță și doar idioții și fătălăii nu știu asta, iar alții s-au bucurat nu doar de unele dintre aceste abuzuri, ci de mai multe dintre ele.

Greu mai găsești astăzi oameni care să fie măcar îngrijorați, dacă nu chiar îngroziți de faptul că principiul domniei legii, așa imperfect cum era el în aplicațiile sale efective în politica statelor națiune și mai ales în politica internațională, se duce tot mai mult de râpă pe zi ce trece.

Știu, liberalii au început, cu Kosovo, Irak, Libia, extinderea NATO până în pânzele albe, iar ce au început ei în condițiile beției unipolare, de scurtă durată, se transformă într-o demență anarho-nihilistă pe care nu și-ar fi imaginat-o nici în cele mai negre coșmaruri. Între timp toți jubilează, hăhăie, rânjesc sau de indignează selectiv (mai bine n-ar mai spune nimic) până când anarho-tirania o să ajungă și la ei.

Sigur, probabil că nu o să ajungă mâine, nici poimâine. Civilizațiile, cum spunea conservatorul Russel Kirk, nu se prăbușesc la prima lovitură. E nevoie de ceva timp ca să distrugi ceea ce alții au construit în zeci sau chiar sute de ani. Lucrurile se degradează tot mai mult, pe zi ce trece, până la punctul la care te trezești că degeaba te-ai trezit, că oricum nu se mai poate face nimic.

Ce să zic, mai vorbim peste 10-20 de ani. Pentru moment, resursele de caterincă, mai ales aici în Balcani, nu au fost încă epuizate, și încă sunt locuri de pe planetă, deși din ce în ce mai puține, unde prostia nu doare, cel puțin nu la fel de tare cum o să doară, dacă o ținem tot așa, pe la mijlocul anilor ’30.

Îl admir pe Dan Alexandru Chiță pentru răbdarea sa remarcabilă ce i-a permis să parcurgă volumul recent publicat de Cristian Preda până la capăt. Eu m-am uitat doar la cele două pagini despre Apostolatul antisocial și deja era prea mult pentru răbdarea mea și pentru viața asta relativ scurtă pe care mi-a dat-o Dumnezeu.

Preda nu zice dacă e adevărat sau fals, corect sau greșit ce am scris în cartea aia, care nu duce lipsă (iertată-mi fie lipsa de modestie) de conținut intelectual, cum n-a dus lipsă nici de recenzii (vreo 15 în total, inclusiv vreo două critice, dar scrise de oameni care măcar au citit cartea și au încercat să demonstreze, cu argumente, mai bune sau mai proaste, unde și cum anume greșesc eu, în opinia lor).

În schimb, Preda se rezumă la un rezumat șchiop, lipsit de orice dimensiune analitică, pe care putea să-l scrie și un student mediocru (sincer, mă întreb dacă nu cumva le-a dat studenților să facă referate despre cartea mea și cărțile altora, iar apoi le-a băgat direct, fără prea multe retușuri, în best seller-ul său). Compensează în schimb nulitatea analitică printr-un ton răutăcios și o etichetă stupidă pe care mi-o lipește în frunte la început și la final (neocomunist și antiamerican).

Per ansamblu, o glumă proastă, subacademică, și o prestație jenantă pentru un ditamai profesorul universitar, fost decan la FSPUB. N-ai ce să răspunzi la așa ceva. Unii scriu cărți, el scrie o colecție de epigrame de peste o mie de pagini. Cum am spus, n-am citit restul, dar înțeleg de la Chiță, în care am încredere, că modul superficial în care e tratată cartea mea reprezintă regula, nu excepția. În cazul meu cel puțin, epigrama nici măcar amuzantă nu e.

Simpla apariție a știrii referitoare la atacul ucrainean asupra reședinței lui Putin, chiar acum când Trump ne anunță că negocierile de pace se apropie de finish, demonstrează fără doar și poate că pacea e o iluzie și Trump și-a pierdut timpul degeaba.

Nu știu dacă știrea e falsă sau nu. Personal, tind să cred că rușii mint. Dar e doar o intuiție, nefiind exclus să mă înșel. Însă indiferent dacă știrea e adevărată sau nu, cert e că cel puțin una din părți nu își dorește pacea sub nicio formă și e dispusă să saboteze prin orice mijloace negocierile diplomatice, făcând pacea imposibilă.

Pentru noi, asta e tot ceea ce contează, nu dacă de vină e Gigel sau Ionel. Pentru mine e tot mai clar că soarta acestui război se va decide pe câmpul de luptă și că va pierde ăla care o să cadă primul din picioare. Dacă va fi Putin (tind să cred că nu, dar și aici nu e exclus să mă înșel), mai rămâne de văzut doar dacă o să dea sau nu cu nucleara la final.

Ah, și încă ceva. Deja de un an, pentru războiul ăsta plătesc doar europenii. Și așa va fi și de acum înainte, poate ani buni de acum înainte, pentru că e posibil să mai țină câțiva ani.

Nu cred că Europa, cu România cu tot, va ajunge la sapă de lemn. E clar însă că vom sărăci semnificativ și că acest proces de sărăcire va aduce cu sine și tulburări politice al căror rezultat încă nu îl putem anticipa.

Oricum ar fi, nu avem motive să ne așteptăm la nimic bun, iar pe mine personal nu o să mă încălzească cu nimic dacă la final Rusia va fi și mai varză decât Europa, eventual chiar va ajunge la sapă de lemn, dacă nu mai rău.

Nu există câștigători în acest război. Evident, cu excepția negustorilor de arme.

În Amintiri din casa morților, Dostoievski relatează o piesă de teatru pusă în scenă de ocnașii alături de care a petrecut câțiva ani de detenție. Unul dintre personajele acestei piese, care e „lacom, fricos, viclean” și totuși „prost”, se numește Kedril.

Kedril e sluga unui boier care a făcut cândva un pact cu diavolul, ca Faust. Diavolul s-a achitat de obligațiile sale contractuale, iar acum urmează să-l salte dracii pe boier și să-l ducă în iad ca să-și ia și dracu’ plata sa.

Când aude Kedril că la noapte vin dracii, îl apucă o frică cumplită, dar asta nu-i taie pofta, ci din contră, caută să profite de nefericita soartă a stăpânului său ca să-i mănânce pe furiș cina pe care i-o pregătea.

În timp ce Kedril se îndoapă, mănâncă și bea, dracii îl saltă pe boier. Kedril înfulecă mai departe cu frica în gât, dar după aia vin dracii și-l apucă și pe el ca să-l tragă în iad.

Kedril se zbate îngrozit, dar chiar și așa, nu lasă din mână ciolanul și sticla, ca să încerce să se țină mai bine de ceva, că poate așa nu reușesc dracii să-l tragă de tot în iad. Ci ba se zbate, ba mai ia o dușcă și mai mușcă o dată din ciolan, ca să mai profite de ele măcar o clipă, până nu-l trag dracii de tot în iad, și așa iese din scenă înainte de căderea cortinei.

Ceva îmi spune că judecătorii Curții Constituționale cam seamănă cu acest Kedril. Știu că dacă mai sfidează mult nu doar guvernul, ci și marea majoritatea a românilor, o să dea năvala peste ei dracii de toate culorile politice; că dacă îi bagă Bolojan (sau poate chiar Fritz, de capul lui) în anticipate și încep să sară dobânzile pe care le plătește statul român la împrumuturi ca popcornul, nu că acum ne-ar fi foarte bine, nu știu pe unde o să mai scoată cămașa sau pe unde o să se ascundă de întreg poporul, și tefelist și aurist, în egală măsură fomist, care îi iubește tot mai mult cu fiecare nouă amânare și care a învățat chiar de la ei, după vinerea neagră a democrației, că poți să-l dai dracului de stat de drept; mai ales după ce au făcut-o deja înaintea ta tocmai cei care ar fi trebuit să-l apere.

Și totuși, precum Kedril, continuă să tragă de timp, să țină de ciolan, măcar o zi în plus, că vorba cântecului: „viața (încă) are gust”, dacă pensia ta e așa nesimțită.