Cateodata imi amintesc de entitatea asta neglijata.  Striga dupa mine de undeva din fantanile mintii mele. De multa vreme… de mult prea multa vreme nu i-am mai acordat nicio atentie demna. Pana la urma… unde duce si la ce bun colectia asta de texte, comentarii si legaturi cu persoane virtuale? Diverse persoane „reale” ma incurajeaza sa continui. Cineva mi-a scos in evidenta faptul ca… mai eliberez din ganduri. Curios lucru. Am grave retineri in a gandi pe blog. Candva nu reprezenta o problema, puteam sa public reflectii aproape intime, stiind ca, de fapt, vorbesc din spatele unui avatar. Cineva care scrie un blog. Si-atat.

Acum insa, dupa o noapte nedormita, eveniment nespecific ultimei jumatati de an traversate, am mintea plina de ganduri. Ma intreb daca intr-adevar asta este spatiul potrivit pentru „inscrierea” lor intr-un dosar, intr-un registru… spatiul care sa le dea o forma perceptibila, palpabila. Iar raspunsul este, din pacate nu.

Hmmm… constat ca iar am fumat un pachet de tigari intr-o noapte. Pacat de bucuria efemera a celor care credeau ca le-am rarit. Printre ei ma numaram si eu… In mod real ajunsesem la mai putin de 10 tigari pe zi, ceea ce era intr-adevar o imbunatatire destul de considerabila. Dar falsa, intrucat venea pe fondul „nimic nu mai conteaza, asa ca… la ce bun o tigara?” Astfel ca ajunsesem sa fumez atata cat sa ma mentin in afara pericolului unui sevraj.

Da, evident, din moment ce nu vreau sa impartasesc nimic din ceea ce intr-adevar ma macina, ajung in mod fatal sa ma invart in jurul acelorasi subiecte demne sa urce gradul de plictis pe podium.

Sunt necesare niste schimbari in gradina Afreuda. Poate echivalentul unor brazi in jurul curtii, care te apara de privirile curioase ale strainilor. Cat despre cunoscuti… cu greu mai numar printre ei vreun adevarat prieten. A cui e vina?  Odios cuvant.

Inchei aici, pentru moment.

E drept ca de cand am inceput sa ma ocup serios de el mi-a oferit anumite satisfactii, de care m-am privat cu masochism abtinandu-ma sa ma ating de el in ultimele (… cate s-au facut? aproape) 3 luni.

Nici nu sunt sigura ca mai stiu sa scriu.

Observ ca inca imi mai calca pragul prafuit circa 20-30 de calatori internauti in fiecare zi. Ce va mai pot spune, dragilor decat… poate ne mai citim.

Si ma opresc aici pentru moment. O sa continui aceasta subtila cochetarie cu ideea de a imi renova blogul uzitand de propriile ganduri.

a good old Kuss from Afreuda.

In plus, s-ar putea sa fac un viraj atat de neobisnuit in ‘cariera’ incat… mai bine ma abtin de la comentarii.

Presimt o perioada incarcata de o anumita doza de sinistru. De-o fi sa fie.

Altfel… ma rog la sfanta continere sa ma ajute sa ma ajut. Cine stie cand o sa rasara cu-adevarat soarele pe strada mea? In prezent, ma mangaie cu cateva raze prin ferestruica cu geometrie bizara din chilia mea. Pe la orele 9-10 ale diminetii (nu stiu cu precizie, pentru ca nu m-am uitat pana acum la ceas) imi penetreaza praful de pe geam si ma obliga sa-i zambesc. Apoi ma intorc, lenesa, pe o parte ca sa-mi continui suita de vise rebele. Restul zilei… umbra.

Acum, ca incep (din nou) o viata noua, parca incep usor usor sa se aseze niste caramizi cu forme ciudate. Daca socotesc, este a 4-a sau a 5-a oara (folosind exculsiv criterii obiective) in ultimii 2-3 ani cand se intampla evenimentul asta. Se pare ca, dintr-un motiv sau altul (de fiecare data altul, daca socotim si pretextele) am capatat o compulsie la ‘a incepe’. Gandindu-ma acum, pe moment, la numarul noilor inceputuri si la atitudinea mea generala in fata fiecaruia din ele, cred ca de fapt ceea ce tintesc este sa ma obisnuiesc cu sfarsiturile. Sa fac, in mod repetat, doliul propriei vieti anterioare.

Sunt curioasa… unde duce tot algoritmul asta cu euristici pe care-l reprezinta deciziile mele greu inteligibile? Oare sa fie adevarat ca scopurile inconstiente au efect atat de barbar si salbatic asupra vietii unei persoane? Cum o sa procedez sa imi orientez lanterna in puzzelul creat atat de prolific in ultimii ani? Si, mai ales, cat o sa ma tina bateria?

Daca nu se face lumina, cred ca ar fi bine sa imi pastrez ca bagaj simbolicul rucsac de 20 de kilograme si sa imi exersez in continuare descifrarea continuitatii in discontinuitate, stabilitatea in fatza imprevizibilului, capacitatea nesuferita de a renunta cu seninatate.

De maine… ma mut in noua locatie, pe care deja am botezat-o.

Cand deschid browserul, sa vezi si sa nu crezi, dau de figura VDZ-ului zambind larg pe ecran. Am facut ochii mari cum fac astia prin desene animate de le ies din orbite cale de vreo 3-4 palpaieli dupa care intra la loc pana in spatele craniului.

Ca sa intelegeti mai bine, trebuie sa va mentionez faptul ca firefoxul maica-mii este setat sa deschida aceeasi sesiune la pornire, asa ca, probabil era o vizita mai veche a paginii cu pricina.

Ma uit in stanga, ma uit in dreapta… mai sa fie. Cand ‘dracu’ am deschis eu asta? L-am googel-uit pe Zamfirescu fara sa-mi amintesc? O intreb pe maica-mea, nu stie nici ea nimic. Niki… cu greu imi inchipui ca ar face un asemenea search pe net, mai ales ca el nu stie sa umble cu masinariile astea tehnice diavolesti decat la nivelul de a-si deschide televizorul pe eurosport. Frati-miu? Uite ca pe el nu l-am intrebat…

Sau calculatorul meu are un device de interactiune cu cationii si anionii mei de Na si K si-mi ‘serveste’ gandurile? Doaaaamne fereste, apara si miluieste.

In fine, sa lasam evenimentul sa se explice de la sine (sau sa nu se explice deloc). In plus, am gasit si o varianta a ‘rezolva’ mai repede duminica asta psihanalitica, pe care am inceput-o de miercuri si tot nu-mi iese la un nivel cat de cat multumitor (deh, narcisismul este subiect greu, ca despre maria sa vroiam sa scriu). Cum o rezolv? Pai simplu, va dau linkul la pagina cea-aparuta-ca-prin-magie:

https://www.revistavatra.ro/pdf/vatra_3-2006.pdf

Nu stiu de unde provine. Nu mai tin minte nimic. Daca aveti vreo varianta sa-mi spuneti de unde as fi putut da click acolo astfel incat sa-mi amintesc si eu cum de-am ajuns sa-l am pe Zamfirescu in browser, va rog ajutati-ma. Altfel n-o sa pot dormi la noapte.

https://smokingcoolcat.blogspot.com/

 Acuma sa vedem daca e de acord sa-si modifice ‘resedinta’…

Amu, despre Avatar nu ma pot abtine sa nu comentez cate ceva. In primul si in primul rand, o sa comentez marturisindu-va ca m-a dezamagit. E drept ca nu l-am vazut 3D, dar pe cuvant de vizionator daca m-a impresionat cu ceva. ‘Americanesc’ (va rog, luati sensul peiorativ al acestui termen) pana peste poate, comercial asemenea. Tematica rasuflata, ultra-exploatata in industria cinematografica, meschinarii slabe in scenariu.

Suspansul? Nimic special. M-am surprins plictisindu-ma in cel mai inalt grad.

N-as merge pana intr-acolo incat sa decid ca imi pare rau pentru investitia de timp, totusi curiozitatea a fost mare, iar filmul a declansat un adevarat fenomen. Numai ca… pentru numele cerului, ‘opera’ asta nu a avut absolut nimic special. Mai degraba as recomanda Pocahontas, care seamana pe undeva pe la substrat, doar ca actiunea este mai ‘pamanteasca’. E destul de clar: un SF/Fantasy care se pierde in efecte speciale neglijand mesajul de baza devine o productie slaba, desantata si superficiala.

Amu, sa nu mi-o luati in nume de rau, dar… pur si simplu… mneaaah!

Pe Cafe Gradiva am aflat ca in America a creat o epidemie de depresie. Ii urez felicitari lui James, dar… pas (din fericire).

M-am uitat in jur de-a lungul timpului si am vazut atatia singuratici neintelesi (sau care se straduiau cu obstinatie sa se declare si sa se simta asa), incat cred ca ar construi o minoritate destul de mare.

Imi inchipui cum s-ar derula o terapie de grup pe o astfel de afectiune:

– Buna, sunt John Doe, si ma simt foarte singur pe lumea asta.

– Buna, John, te intelegem perfect, si noi ne simtim la fel…

– Nu, nici vorba, eu chiar ma simt singur, voi nu aveti cum sa intelegeti cum ma simt eu.

– John, nu fii nedrept, si noi ne simtim singuri

– Ba nu, eu chiar sunt singur, sunt absolut sigur ca voi nu sunteti la fel de singuri cum sunt eu.

Care-o fi povestea, si care beneficiul? De ce ar refuza cineva sa primeasca o declaratie care suna „stiu ce simti, te inteleg”. Cu ce ii alina suferinta faptul de a se simti un suferind unic si irepetabil? Orbirea fiecarui singuratic la raspandirea fenomenului singuratatii si (mai ales) al insingurarii este un fenomen pe care inca nu l-am inteles.

Niciun ‘trebuie’, niciun ‘am nevoie’, niciun ‘imperios necesar’ nu mai au acelasi efect asupra mea.

Si totusi… Pe undeva trebuie sa existe in dram de… responsabilitate se numeste? Oare cand am ramas fara ea? Si, mai ales, de ce?

Bun, ca am facut omorabila fapta de a-i semnala pe faptasi, sa trecem la treaba serioasa pe care o reprezinta o leapsa respectabila.

1. Dacă s-ar putea şi dacă ai vrea, ce-ai schimba în viaţa ta?

ce simplu e… l-as invia pe taica-miu, macar asaa… de cateva ori pe saptamana.

altfel… ar mai fi cateva chestiuni, unele pe care nu le pot discuta aici, ca mai citeste lumea si nu-i frumos sa afle ce crezi despre ei dar nu vor sa auda (ma rog, in cazul asta e vorba de o ea).

o alta chestiune in afara chestiunilor nondezvaluibile pe blog ar fi ca, daca as putea, pardon, daca as fi putut (ca probabil, intr-un viitor mai apropiat sau mai indepartat o sa pot) m-as fi imbogatit deja. Si nu castigand la loto. Eh, asta mai vedem.

si… cred ca daca as avea o bagheta magica de schimbat trecutul, sau daca as putea interveni in viata mea cu o unealta gen ‘erase’ as sterge complet decizia (cu toate derivatele ei) si e actul (cu toate derivatele lui) de a ma expune unei consultatii psihiatrice. Nu as merge pana acolo incat sa spun ca un diagnostic eronat ‘mi-a distrus viata’ (pentru ca sa se intample asta ar trebui sa mor, asa ma gandesc, iar eu ma simt cat se poate de vie si cred ca am dreptate), dar mi-a complicat-o intr-un mod cat se poate de incomod. Taica-miu avea un mecanism foarte eficient intru consolare, pe care mi l-a inoculat destul de bine. „Nu-i nimic, mica, ai castigat experienta! Ce, iti ia cineva caii de la bicicleta?” Well… nu, nu mi-a luat nimeni caii de la bicicleta. Inca. E  prematur sa evaluez (in functie de orice criteriu) pierderea suferita. Plus de asta… sunt inca tanara, e timp pentru orice demers reparator (zic eu).

Alta schimbare? Hmmm… da, m-as marita cu ‘al de-l vreau io’. Mda…

2.  De unde ai re-porni ceva în motorul interior care până acum te-a impins în ceea ce numim, “viata”, “cariera”?

Hmmm… sincer, intrebarea asta n-o inteleg. Pe bune. Sa repornesc? Dar cand s-a oprit? Sau, mai precis, cand as putea considera ca a mers, in cazul in care se poate spune ca a mers? M-a impins? Da ce-s roaba? „viata”? „cariera”? Hmmm… merge merge merge. Trasa, plutind, dusa cu valul… nu, in viata si caiera mea nu accept necivilizatii gen „motoare” si „impins”. Mda, nu stiu ce sa repornesc, nu simt nevoia sa repornesc nimic. Motorul meu interior functioneaza asa cum functioneaza, se va opri daca o sa-mi pierd constiinta definitivamente sau daca o sa mi se opreasca ‘pitpalacul’, dupa cum se exprima un prieten de-al meu. Pana atunci… ulei sa aiba. (cine stie ce intelegeti de-aici…) Si, suficient de des, cred ca e nevoie si de ceva benzina. Si sa nu cumva sa raman fara mecanismul ala care face combustia interna, sa mai explodeze din cand in cand ceva p-acolo, ca altfel… incepe sa murmure a plictiseala. Si nu vrem asta, in niciun caz. (ma refer la noi, Anamaria Ivan, se intelege, da? :D)

3. Daca ai putea s-o faci, de ce?

Ce sa fac? Unde sa fac? E vorba de sex? Pare o intrebare dinaia adresata la ureche pe sestache unei virgine de catre o alta virgina. Hmmm… sa o fac, sa n-o fac? Cred ca o fac. Ma duc sa ma culc. Maine am zi lunga. Pardon, azi, ca e 2:39 trecute fix. Acus rasare soarele, saracut de supraeul meu.

Rontzi, te bagi mai departe?

Kuss, dragilor, s-auzim de bine!