Avertisment: O să fac abuz de dicționar în aceast post.

Oamenii ăștia nu sunt sănătoși la cap! Au probleme psihice grave, mai grave decat a clienților lor. Cum să spui că slăbești 50kg in 10 zile? Chiar atât de cretini sunteți?

Ok, știu că v-am speriat un pic, dar vă lămuresc imediat. Nu mă dau în vânt după don’șoarele rotunjoare, așa cum nici o femei nu se înnebunește după un domn firav la 200kg. Dar asta nu înseamnă că o să mă apuc să fac speculație din complexele și sentimentele oamenilor.

Întreabă orice medic din lumea asta și o să iți spună că este mai mult decât anormal din punct de vedere fizic, să slăbești 50kg în 10 zile.

Celor care promovați astfel de idei, făcând orice este inuman pentru a vinde un produs vă trasmit că SUNTEȚI CRETINI. Când o să vă găsiți fata/soția/mama îndopată cu pastilele voastre minune care defapt nu-și fac efectul, sunt curios câți bani veți mai fi dispuși să mai scoateți de pe urma lor.

Sunt două puncte de vedere principale care fac asemenea campanii posibile: nevoia de a fi admirați și nevoia de a face bani.

Admir oamenii care nu doar vor, ci chiar reușesc să fie permanent „stas” și care muncesc pentru asta, dar să ajungi să te înfometezi, să te îndopi cu pastile și să recomazi tratamente mai mult sau mai puțin sănătoase mi se pare o crimă demnă de pedepsele inchiziției.

Din punct de vedere financiar, vă garantez că nici o companie nu a făcut bani „mințind poporul cu televizorul”. Lurcrez mai mult sau mai puțin de aproape 10 ani în publicitate și o iubesc la propriu, dar în nici un caz așa. Știu că se pot face mulți bani din ea dar, repet: NU AȘA!

Cele mai bune și mai profitabile campanii publicitare din lume sunt bazate într-un fel sau altul pe conceptul de „give back”. Voi ce… rahat dați înapoi? Depresii? Săptămâni de stat în spital și chiar tratamente psihiatrice?

O să vă explic și aversiunea mea: din cauza campaniilor voastre ănconștiente am cunoscut destule femei, culmea, chiar frumoase, care au suferit depresii majore. Din cauza campaniilor voastre, milioane de femei în lumea asta mor de foame în fiecare an, cu frigiderul plin. Din cauza campaniilor voastre cretine și inumane am luat o cutie de 30 de pastile odată ca să fac pe cineva să înțeleagă cum e să suferi lângă cineva la care ți pentru o reclamă.

Nu sunt ipocrit, iubesc femeile frumoase, ca și orice alt bărbat dar nu vreau să fiu vinovat de distrugerea unei vieți din pricina plasticismului vostru.

Pot să vă spun un lucru. Cele mai frumoase femei sunt acelea care zâmbesc. Cele mai frumoase femei sunt cele fericite și culmea, fără tratamentul vostru „în 10 zile”.

Cred că mai bine de jumătate din femeile supraponderale tinere, ajung așa tocmai din cauza campaniilor voastre lipsite de respect, inimă și CREIER!

Rog pe cine are o statistică și niște date medicale certificate să mă contrazică, dar până ce nu se va întâmpla asta, acest post va rămâne public.

Am fost învățat că timpul aplanează dar nu și vindecă. „Ideea de a trece peste lucruri nu-mi aparține în nici un caz mie, și nici măcar nu este nouă, dar de fiecare dată când o vedem necesară, pare a fi inovativă” (N.F.) Ne simțim așa cum e și firesc, trași în jos de gravitație; și chiar dacă ne-am născut așa, nu înseamnă că așa trebuie să și creștem dar trebuie să învățăm cum să trecem prin timp.

Ne îngreunăm cu fiecare dorință, aparent imposibilă, și ne împedicăm de propria încăpățânare de fiecare dată. Încăpățânarea de a nu a avea curajul să mergem mai departe. Încăpățânarea de a nu lupta sau de a nu rămâne acolo unde ne este locul. Cu fiecare scenariu, singurul vinovat al repercursiunilor suntem noi. Singurii responsabili de greșelile sau reușitele noastre, indiferent de formă. Fiecare rezultat al nostru, bun sau rău, aparține propriilor acțiuni și decizii, și oricât ai căuta un vinovat pentru ceea ce se întâmpla cu tine, în jurul tău, singurul moment în care te vei împedica de adevăratul inculpat va fi atunci când ți se va pune în față o oglindă.

Alegem să fim singuri pentru că ne temem că așa vom fi permanent. Fie că ești legat de cine nu trebuie, fie că ți-e teamă de cine nu trebuie. În final ne este teamă de noi înșine. Ne chinuie teama de a nu face alegerea nepotrivită, cu cine nu trebuie, atunci când nu trebuie. Alteori ne este teamă să mergem mai departe cu gândul de a pierde ceea ce avem fără a realiza că poate nu este încă momentul în care să te oprești.

Orice s-ar întâmpla, suntem făcuți ca în final să fim fericiți. Suntem făcuți să trecem prin timp, acțiuni și sentimente, pentru a realiza în final, că nu am fi apreciat cu-adevarat fericirea, dacă nu am fi simțit durerea.

Trec neputincios printre fiecare, și vă privesc pe voi la rândul vostru trecând prin propriile dureri și provocări. Oricât aș vrea, oricât v-aș iubi… oricât m-aș iubi, nu sunt suficient. Sunt insuficient nevoilor voastre, sunt insuficient nevoilor mele. Sunt insuficient într-o trecere în care îmi pare permanent, că bufonul care sunt, nu reușește să lase o urmă. Prea departe de voi și muuult prea departe de mine… and can’t seam to figure a way back.

Cel mai tare mă doare atunci când realizez că trec neobservat. Atunci când nu rămâne nimic măcar o urmă în nisip. Atunci cand nu contez. Sunt insuficient.

Ce se intampla cu noi atunci cand trecem, când pășim pe asfalt și nu există iarbă strivită, nisip deranjat sau pietre mișcate? Nimic. Absolut nimic.

M-am săturat să trec. M-am săturat să fiu o trecere. M-am săturat să fiu insuficient. Mă aprob, mă dezaprob, dar cel mai grav este că prea mult în ultimul timp, mă dezbat. Mă dezbat fără a avea nici un efect, pentru că nu există nici o acțiune care să poată avea urmari de orice fel. Sunt doar cel care trece, așa cum mulți alții au făcut-o înaintea mea și o vor mai face.

Este incredibil cât de importante par gândurile noastre în fiecare moment, dar în final, fără nici o acțiune, suntem doar niște trecători.

Ne temem că dacă o să pășim mai apăsat, o să ne rănim sau o să deformăm drumul. Culmea este că poate în acest fel am putea fi găsiți de cine trebuie.

Culmea este că pe urmele lăsate de noi, alții și-ar putea găsi în sfârșit un drum al lor.

Culmea e că poate așa, urmele noastre se vor intersecta acolo unde trebuie, și nu vom mai fi doar simple treceri.

Dar poate sunt… pur și simplu… insuficient.

Acum câteva zile eram în gară la Deva. M-am trântit pe marginea peronului privind trenurile trecând. Cu căștile în ureche, inspirat de o nouă muză am reușit să-mi alerg din nou gândurile departe. Priveam fiecare copil, fiecare bătrân urcând pe rând în trenurile care opreau, fiecare cu trenul lui și totuși eu tot pe același peron rămâneam așteptându-l pe-al meu.
Am realizat că această situație se transpune în tocmai vieților noastre. Nu mă feream să îi ajut pe cei ce aveau nevoie să-şi urce bagajele în trenurile lor chiar dacă al meu încă nu sosise. Am fost de mai multe ori în această situație, aceea de ai ajuta pe cei ce uitaseră că fiecare își are trenul (și nașul). Mi-a plăcut de fiecare dată să mă bucur de fericirea lor și m-am hrănit cu zâmbetul lor, la fiecare tren potrivit pentru ei.
Au fost destui și destule care au coborât din tren dezamăgiți că luaseră trenul greșit și care refuzau să încerce să mai zâmbească și să testeze treptele unui nou vagon. M-am bucurat atunci când am reușit să-i ridic de pe peronul rece și să-i ajut să cumpere biletul potrivit, dar parcă de fiecare dată am rămas cu un gust amar, al trenului meu care continua să-şi întârzie sosirea.
Am crezut și cred în continuare că trenurile noastre nu pot trece decât pe șinele din fața noastră și că nu ne trebuie decât curajul de a pași spre ele. Suna foarte frumos atunci când șopteam câte unei domnișoare aceste cuvinte și o vedeam urcându-şi bagajele zâmbind în trenul potrivit sau doar încercând unul nou.
Mă tot întrebam când voi avea curajul să fac și eu pasul ăsta din nou. Indiferent de direcție, sunt convins că avem fiecare locul lui cu număr par, întipărit vizibil pe un bilet de tren.
Am prieteni dragi care văd cu greu acest scenariu și mă doare când nu-i pot ajuta. Vreau să zâmbiți, să fiți oamenii frumoși pe care îi admir și iubesc eu.
Ca să nu mă puteți acuza de ipocrizie, eu mi-am luat deja alt bilet pentru un nou tren. Habar n-am încotro mă duce dar mă bucur de el cu fiecare zâmbet al ei. Și chiar dacă nu va fi trenul potrivit, eu voi continua să vă zâmbesc de pe un nou peron așteptând trenul visat. Aveți grijă de zâmbetele și sufletele voastre.
O noapte frumoasă.

Simt cum fiecare secundă mușcă animalic din mine și, deși aș vrea, nu le pot opri nicicum. Mi se pare atât de mult și totuși timpul consideră că nu e suficient. Am învățat să plâng, ca mai apoi să nu mai pot. Am învățat să iubesc ca într-un final să mă intreb cum se pronunță. Am învățat să urăsc chiar dacă acum, acest sentiment mi-e străin. Am descoperit fericirea și zâmbetul ca să văd acum o mirare a noului, atunci când cineva o trăiește. Mi-e frică în fiecare zi să merg mai departe și nu neapărat de teama greutății drumului cât de orașele pe care drumul le intersectează.

Aș vrea să fi fost mai mult și să fi văzut mai mult decât urma propriilor pași. Aș fi vrut ca momentele în care am privit pământul potecii mele cu frica de a mă împiedica, să fi fost mai puține și să fi avut curajul să văd mai sus, observând poate mai ușor răscrucile cu drumuri mai bune.

Aș fi vrut să știu să fiu mai bun. Mai bun în toate, dar în primul rând mai puternic. Aș fi vrut să fi avut curajul să mă pot înfrunta, atunci când pe poteca mea, m-am lovit de mine.

Aș fi vrut să pot să vă fac să zâmbiți mai des așa cum frumusețea voastră o cere. Aș fi vrut să pot să vindec toate rănile provocate vouă chiar dacă ar fi trebuit să le primesc eu la schimb. Aș vrea să fiu mai bun.

Aș fi vrut ca eu să mă fi cunoscut mai bine. Aș fi vrut ca ploile trecute să mă fi spălat mai bine. Aș fi vrut ca soarele să mă fi încălzit mai tare. Aș fi vrut să fi învățat mai multe.

Aș fi vrut să fi făcut mai multe iar acum nu-mi rămâne decât să mă ridic și să mă lupt cu pietrele pe care singur mi le-am adunat…

I managed to get some comfort thinking this way and also gain some extra power when it came to solve some problems that appeared to be hard to deal with. Some people might find that admirable some might find it nice, personally I’m starting to think that this is a little bit insane. Bare with me. If you see someone that gets hit by a truck on a highway, and that person avoids the highway using the bridge, and still manages to get hit by a car, I think that you will either see that person as blind or insane. I’m not blind! therefore I think I might be insane.

„Life never challenges you more than you can bare!” I used to say/think. I’m starting to ask myself „how much can I still bare?”. When does it stop. I know I made many mistakes.. I am very aware of all the people I managed to disappoint. I have a lot of people that I’m afraid to look in the eye just because I know how sad I managed to make them at some point. I’m perfectly aware of the fact that if I would’ve done the right thing at the proper time, it would’ve bean a lot easier for me now. But how much more I have to fight now to compensate all of that now? Some of the mistakes that I made will never be possible to fix but how about the good things?

I’m close to lose all the hope that I managed to build over the time. I’m more and more lost in my own hopes and dreams buried by all the „surprises”. Most of the times I feel like a lone crazy soldier on a battlefield that is like a giant but keeps getting hit constantly by midgets until it starts to fall. I’m „big”, powerful but as much as I would try, I could never measure the million amount of „midgets” that keep dying and each one leaving a mark on my skin stat is starting tho bleed. I don’t even know what’s beyond this army. I don’t even hear a crowd to hear encouraging me… not even one voice. Just some people passing by, admiring me and… leaving.

I just have the hope (as long as I still have it) that I will find what I need. Not necessary what I want because I might not be able to measure or truly realize my needs, but… something. Anything.

For now I still have a page of hope in my book so, I’m still gonna’ wake up in the morning and try to pass a couple of midgets for one more day. I’m afraid of the day after tomorrow…

So: Dear Life, if you something in plan, please do give a sign. If You have something to give or say, please send a pidgin on my battlefield, and I promise I will keep fighting even more powerful than I did it until now.

Best regards, The fighter.

Se spune că „targetul” nostru principal în viaţă este acela de a ne găsi locul pe ”piață”. În ultimul timp am tot încercat să-mi nişez  strategiile de implementare „la raft” şi se pare că nu am reuşit să conving Copyrighter-ul că viziunea mea de dezvoltare nu se pliază pe ideile pe care le are acesta pentru mine. Îi place să-mi joace feste, să mă pună la încercare şi chiar dacă am reuşit să nu-i cad în plasă, continuă să mă provoace în fiecare zi. Scenariul pe care mi l-a aşezat în faţă pare o comedie comunistă de-a lui Băieşu. Nu mă înţelegeţi greşit; aş juca un Băieşu oricând, dar nu m-aş lăsa jucat de el.

„Brand-ul” pe care mi l-am creat nu are nici cea mai mică legătură cu comedia. E mai degrabă un spot publicitar pentru asigurări de viaţă, plecat de la ideea unui accident care într-un final se rezolvă cu o poliţă pregătită pentru orice fel de situaţie… mai puţin cea de faţă. Nu râmâne decât opţiunea asumării răspunderii personale, cu un mare ajutor din partea forţelor proprii.

Am rugat creativii de la design să facă un „sketch” pe subiectul locului meu în „piaţă”, însă mai mult decât a se uita ca nişte idioţi la mine, și a proiecta un haos total,  prea multe nu au putut face.

În timpul în care alerg din departament în departament pentru a desluşi esenţa unui brand personal de succes, PR-iţa mă sfătuieşte să încerc să îmi creez un mai mare „awareness”, eventual printr-o reţea de socializare. Mai exact, să îmi preacurvesc faţa cu multe like-uri, de preferat cu nişte „comment-uri” şi „tag-uri” pentru un „display” cât mai mare.

Până să mă trezesc bine din atâtea sampling-uri ale propriei personalităţi, am constatat că am fost deja etichetat şi trimis pentru aprobare către comitetul director. Ne-având încotro, mă prezint în faţa „înţelepţilor” pentru a-mi primi verdictul: „Da! Avem în faţa noastră cel mai bun exemplu la capitolul awareness, dar… produsul pare mult prea ușor construit. ”

Bineînțeles că „cercetările de piață”, analiza „produsului” și proiectarea în timp a acestuia, nu au reușit să ducă la o stabilitate. Sau nu neapărat stabilitatea pe care o căutam. Nu este una care mă mențină pe piață pe termen lung, ci va necesita o rebranduire agresivă într-un timp destul de scurt.

Cea mai importanta parte a brand-ului personal pe care o caut de ceva timp este „esența” care care sa finiseze brutul produsului. E greu să creezi un brand puternic, oricât de bun ar fi atâta timp cât lipsește „core-ul”. E greu să etichetezi un produs ca atare, fără a avea alături esența potrivită.

În concluzie, produsul e creat, brand-ul format în mare măsură, inclusiv canalele de mediatizare sunt „on hold”, rămâne ca departamentul de „research” să-și facă treaba, și-om vedea ce iese. Am trimis deja căteva post it-uri fetelor de-acolo iar ele m-au informat printr-un mail destul de sumar, că această problemă nu este nouă dar vor face tot posibilul să de-a de urma esenței potrivite (sunt niște profesioniste), să sperăm că au dreptate, altfel o să rămână acest brand aruncat undeva în biblioteca copyrighter -ului printre celelalte produse bune, dar rămase ne-branduite.

Ca în 99% din cazuri cineva, respectiv cei de la Subaru, au venit cu ideea, ca la un an după cei de la VW, cei de la DDB Londra, încerce să transforme nominalizarea lui „Baby driver” la Emmy, întrun premiu la Emmy.

Subaru – Baby driver

Pentru cei ce nu știu, „Bill” era un „teaser” care timp de 3 luni apărea subit, pe toate televiziunile pentru a-și împlânta un glonț în țeastă. După perioada de „teasing” a apărut și deznodământul: „Detergentul X scoate și cele mai ucigătoare pete”. Rezultatul? cel mai bine vândut detergent în Statele Unite de la invetarea micului ecran.

Chiar dacă acea reclamă a fost aplicată într-o perioadă „liniștită” din punct de vedere media, când nimeni nu ar fi avut curajul să facă așa ceva, ieșirea din tipare a prins bine sufocând publicul cu „Bill”, el lăsându-și amprenta pe curiozitatea oamenilor.

Personal nu cred că o asemenea campanie ar mai avea același efect acum, după multe proiecte și încercări de genul acesta, piața fiind acum sătulă de acest gen.

Aici vine VW Polo add dupa ce acum 2 ani Vodafone Romania a înapoiat mai bine de 500 de autoturisme de acest gen pentru că ”nu li se potrivea” la schimb pentru Golf-ul aceleiași mărci, Polo devine mai prietenos, mai social mai sigur.

Dacă Subaru  a fost nominalizat la Emmy pentru idee, să sperăm că VW va ajunge să fie și el nominalizat măcar pentru metoda aplicării ideii.

Volkswagen Polo – Father/ daughter

Și vorba unui artist în viață: „Mă înclin. Voie bună!”

Partea mai urata a lucrurilor e ca odata cu lupta  repararii greselilor, una cate una, realizezi ca ele s-au adunat si nu le ma poti lua separat, ca si un scaun de indreptat, o oglinda de sters, o perdea de cusut, un perete de vopsit… acum trebuie reparata toata casa.

Pentru ca in Romania:
– furnizorul de vopsea e de-a dreptul comic de scump pentru ca si el isi repara casa,
– electricianul are de „sprijinit” un perete in alta casa pentru ca a lucrat toata noaptea la tevaraia din baie,
– ata pentru perdea a venit de trei ori si de fiecare data nu era alba, pentru ca defapt nici nu au pe stoc; au uitat s-o aduca de la atata reparat,
– lemnul pentru scaun lipseste pentru ca l-a trocuit magazionerul pentru ata alba care i-a dat-o pe sub mana la mercerie,
– iar ziarul cu care vrei sa stergi oglinda e tiparita cu un rahat de vopsea care se prelinge pe oglinda ta…
odata cu nervii tai.

Nici nu vreau sa mai intreb De ce, Cine si Cum? ci pur si simplu fac foamea pentru vopsea, imi schimb singur tabloul electric,  imi fusez singur ata, imi tai lemnul din padure agatand si o amenda de la Ocol si ma duc la toate tipografiile sa-mi dea o coala de ziar NEtiparita inca iar la final… iau un distonocalm si o amenda pentru reamenajari neautorizate.

Da! E viata ta, a mea, a lor, a ei, a lui, a noastra, a tuturor si ne-o facem singuri. Dupa toata saptamana asta de reparat casa, atunci cand ma duc la lucru, nu stiu cum sa flituiesc pe toata lumea mai repede ca sa mai pot lua o puza inainte de a ma intoarce acasa sa ma apuc iar de lucru in nebunia asta si mai si uit ca alora de la dezapezire le trebuie benzina.

Cineva ma roaga sa-l ajut sa-si mute mobila: il bag in ma-sa si ii spun ca sunt plecat din oras „pai cum? el a terminat deja de vopsit si a facut si rost de bani de mobila?”. Blonda din metrou mi-a lasat numarul de telefon si asteapta sa o sun: „cred ca glumesti! maine o sa-mi zici ca trebuie sa iau casa de la capat sa o maresc, pentru ca o sa avem un copil iar tu o sa stai acasa in concediu maternal”.  Vecinul meu ma intreaba daca am niste lemn si pentru masa lui din bucatarie: „Ia-ti scula in mana si du-te si taie-ti singur”.  Sectoristul a trecut pe la mine si mi-a cerut niste distonocalm: „Gabore! anuleaza-mi si mie amenda si ma mai gandesc”… Si toate aste-a le-am facut/spus neintentionat ci condus de fericirea amenajarii cocioabei mele.

Stiu… peisajul asta e sumbru dar cat se poate de realist la toate nivelele si cat se poate de vizibil.

Ma intreb ce s-ar intampla daca l-as ajuta pe-ala cu mobila?: probabil as descoperi ca mi-ar schimba tot tabloul electric pe gratis. Ar fi misto daca as suna-o pe blonda: la prima intalnire razuim impreuna un loz marcat „CASTIGATOR”. Pe vecin m-am gandit, daca tot am castigat la loto, sa-l fericesc cu lemnele pe care le-am cules si-mi face cadou o perdea pe care cumparat-o pentru sotie dar care ei nu i-a placut. Pe sectorist l-am vazut palid la fata si daramat asa ca l-am invitat la cina la noi: observa oglinda murdara si-si aduce aminte ca are niste servete minune care nu au nevoie de apa si mi le poate imprumuta.

Parca arata altfel; cu totul rupt din basmele de poveste. Si totusi… 99% din oameni dupa ce au parte de o bucurie sunt gata sa-ti faca si tie una in secunda urmatoare. De ce sa nu incercam?

Ai foarte mare dreptate: mi-a luat 10 minute minim, sa-mi aduc aminte de prima… cu clasa.

Umm… da! a fost pe-a V-a si-a fost cat pe ce sa raman acasa pentru ca eram pedepsit, dar tata m-a trezit la 5 dimineata m-a imbracat bine, mi-a pus-o pe mama de mana si ma dus la gara.

Ti minte vagoanele alea necompartimentate vechi? Cred ca inca se mai gasesc cateva in unele parti ale tarii. Era plin de copiii zapaciti, fericiti ca au scapat de parinti si total ignoranti fata de profesori. Era un frig si eu eram imbracat cu un pulover de lana pe care n-am vrut sub nici o forma sa-l iau de-acasa de frica sa nu rada colegii de mine, ca pana la urma sa fiu mandru ca am cel mai calduros pulover. Cu toate ca era frig in Sinaia cand am ajuns era o vreme superba. Un soare de vara dar cu teperaturile specifice de ianuarie. Am fost pana la Pelisor; pelesul era inchis pentru renovari si nici n-am mai apucat vre-odata sa-l vad.

Apoi am fost sa mancam la o cabana care, habar n-am cum se numeste si sincer la ora asta nici nu ma trage inima sa aflu. n-am apucat sa terminam de mancat bine ca a trebuit sa fugim la gara sa prindem personalul de seara, pentru a avea surpriza de a avea intarziere 4 ore la sosirea in Bucuresti. Nu stiu cat a durat drumul dar tin minte ca imi facusem un joc din a le intreba pe fetele de la mine din clasa un cuvant (orice cuvant) si de a scrie cate o poezie pentru fiecare dintre ele.

Predau stafeta