1. Ar fi fost de preferat să avem, în locul său, o personalitate marcantă a culturii românești? Poate… Dar la cine ar fi ajuns mesajul său? Probabil, la câțiva sclifosiți care oricum știau despre Brâncuși. Probabil că ei ar fi participat la simpozioane pretențioase, la care să se salute prietenește cu alți fandosiți mirosind a naftalină, pe care să-i bârfească imediat cum se vor fi despărțit de ei. Personalitatea lui Brâncuși ar fi fost elogiată în termeni pe care marea masă nu ar fi avut cum să-i priceapă, dar care i-ar fi făcut pe vorbitori să se simtă măguliți de nivelul cultural la care au ajuns, folosind cu lejeritate cuvinte pentru care prostimea este nevoită să facă uz de dicționar (musai în format clasic, tipărit, că doar cultura nu poate merge mână-n mână cu device-urile moderne…).

A, și dacă încă nu v-am enervat complet, țineți-vă bine, pentru că mai am una de zis: consider că Stephen Hawking a făcut pentru creștinătate mai mult decât zeci de predicatori care astăzi îl arată cu degetul. Pentru că, prin argumentele lui, ne-a determinat să ieșim din zona noastră de confort, să gândim, să contra-argumentăm sau, atunci când nu am mai putut găsi vreun argument valid, să tăcem, pur și simplu, alegând să credem, să nădăjduim în Dumnezeu, chiar „împotriva oricărei nădejdi”.

Cu tot respectul, dacă un profesor ateu v-a făcut să vă îndepărtați de Dumnezeu, înseamnă că nu ați înțeles absolut nimic din creștinism, din jertfa Lui Hristos pentru umanitate. Dacă vă aflați în această situație, ar trebui să-i fiți recunoscători lui Hawking, pentru că nu a făcut decât să dea la o parte „spoiala” pe care unii, pe nedrept, o numesc „credință”…

Îi mulțumesc prof. univ. Doru Buzducea pentru sprijinul acordat și, nu în ultimul rând, pentru frumoasa și cuprinzătoarea descriere pe care o face cărții „Conduita deliberat-autoagresivă. Abordări teoretice”, care vă este dedicată:

„Consider demersul profesorului Adrian Sarbu ca fiind matur din punct de vedere stiintific, complex ca abordare teoretica si metodologica, consistent in privinta perspectivelor teoretice analizate, de apreciat sub aspect stilistic si demn de apreciat de catre comunitatea academica precum si de catre actorii institutionali cu responsabilitati in dezvoltarea unor politici si servicii de preventie si suport destinate persoanelor care apeleaza la tentative de suicid.
De altfel, maturitatea stiintifica precum si experienta profesionala a autorului in domeniul in care si-a desfasurat cercetarea se poate observa din modalitatea comprehensiva de abordare atat a partii teoretice cat si a partii aplicative, intreg demersul fiind o reusita academica.
Intalnim o abundenta justificativa, cu referiri atat la teoriile clasice – in care de departe domina analizele durkheimiene – cat si la cele moderne, ceea ce ne confera o nota de siguranta conceptuala, normativa. In acelasi timp, originalitatea lucrarii reiese nu doar din cercetarea complexa realizata, cu note si particularitati de dificultate maxima tinand cont de subiectul abordat, ci si din stilul matur de problematizare si de punere in pagina a propriilor idei.
Cercetarea aplicativa reprezinta un varf stiintific al eforturilor anterioare ale autorului, reusind de aceasta data sa duca la nivel de reprezentativitate nationala munca de cercetare, rezultate de configureaza atat o harta cat si un profil al celor care apeleaza la tentativele de suicid sau al celor care deja au dus pana la capat conduita deliberat-autoagresiva in Romania post-comunista”.

Cartea poate fi cumpărată de la Librăria Tritonic, aflată în cadrul Facultății de Sociologie și Asistență Socială din Str. Schitu Măgureanu, sau poate fi comandată direct de pe site-ul Editurii Tritonic.

Pe de altă parte însă, colindele, casele și orașele împodobite (cu mai mult sau mai puțin gust, după posibilitățile și cultura fiecăruia), participarea la serviciile religioase ne îndreaptă gândurile către un alt paradox: Creatorul a decis să devină creatură, Cel care dă viață a hotărât să se întrupeze, primind, la rândul Său, suflarea de viață din mâna Tatălui Atotputernic. Dacă noi, cei mulți, nu ne-am putut alege țara și, mai ales, familia în care ne-am născut, El a avut această posibilitate, iar lucrul care mă surprinde mereu și mereu este acela că nu a ales strălucirea, maiestatea și noblețea imperială sau, măcar, regală, ci simplitatea, modestia și sărăcia din familia unui simplu tâmplar. În timp, tocmai prin această alegere avea să ne demonstreze că noblețea și maiestatea nu se capătă prin naștere, ci prin prezența Divinului în mijlocul nostru.

Dincolo de orice altceva însă, Crăciunul este, pentru mine, o reamintire a faptului că Hristos, Sărbătoritul la care ne gândim prea puțin în această perioadă, alege să se nască în inima oricăruia dintre noi, indiferent de cât de puțin vrednici am fi pentru a-L găzdui, fără să țină cont de statutul nostru ori de negura din noi. Nu contează cine suntem noi, ci doar Cine este EL: Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, care a creat Universul din nimic și care, tocmai de aceea, poate plăsmui CEVA din nimicul oricărei existențe. Acesta este, pentru mine, miracolul Crăciunului: faptul că El, vorba lui Arghezi, „din bube, mucigaiuri și noroi iscat-a frumuseți și lucruri noi” și, mai presus de toate, faptul că nașterea Lui în Betleem a însemnat și începutul unei noi posibilități, care ne vizează în mod direct și personal – nașterea Lui, prin credință, în inima fiecăruia din noi. Iar asta echivalează, de fapt, cu nașterea speranței, până-ntr-acolo încât putem nădăjdui, vorba Apostolului, „împotriva oricărei nădejdi”. Sau, cum tot Pavel le scria creștinilor din Colose, „Hristos în voi, nădejdea slavei”.

Iată de ce vă pot ura, plin de recunoștință, Crăciun fericit, dragii mei prieteni!

Un Gigel violează, ucide, tâlhărește, motiv pentru care trebuie să își ispășească PEDEAPSA într-o închisoare. De multe ori, pentru o perioadă prea mică în comparație cu ceea ce au făcut. Ținând cont de faptul că jumătate dintre români au încă, mă scuzați, WC-ul în fundul curții, adicătelea o groapă în care își fac nevoile în bâzâitul vesel al muștelor, și că mulți dintre cei care afirmă că tâlhăresc „de foame”, cred că nu este deloc exagerat să spunem că, în MULTE cazuri, în pușcării beneficiază de condiții semnificativ mai bune decât cele în care trăiesc în viața civilă.

Buuuuun, lăsând la o parte norma de hrană, care trebuie să îndeplinească o serie de condiții FOARTE BINE reglementate, lăsând la o parte și faptul că au televizor, sală de sport, bibliotecă șamd, propun să ne imaginăm, pentru o clipă, cam care sunt condițiile în care trăiesc victimele tâlharilor, violatorilor, ale celor care au comis o tentativă de omor. Da, știu, ei tot cu WC-ul în fundul curții, tot cu bucata de pâine și cana de apă, pentru că nimeni nu stă să se preocupe dacă au necesarul caloric zilnic.

Hai să lăsăm și acest exemplu, dacă vreți, și să vorbim despre cetățenii ONEȘTI, care și-au plătit o viață întreagă impozitele și taxele, care și-au făcut datoria față de societate, respectându-i legile și normele, indiferent de cât de greu le-a fost. O parte dintre ei au ajuns să fie nevoiți, din motive obiective, să își ducă restul zilelor în vreun cămin-spital sau centru rezidențial. Personalul angajat acolo trebuie să le asigure trei mese pe zi, cu tot necesarul caloric, cu aproximativ 15 lei (da, ați citit bine!) PE ZI. Adică, altfel spus, o masă „cu de toate” ar trebui asigurată cu doar 5 lei. Pentru acești indivizi, permanent, spunem că nu sunt bani și că trebuie să înțeleagă.

Dar ni se pare absolut normal și logic să ne ocupăm acum de condițiile din închisori…

Sigur, dincolo de orice crimă înfăptuită, chiar și celui mai odios dintre criminali trebuie să i se asigure condiții decente, în virtutea faptului că și ei sunt oameni.

DAR, cu tot respectul, lucrul acesta trebuie făcut DUPĂ (sau măcar ÎN ACELAȘI TIMP) ce le-am asigurat condiții celorlalte categorii de cetățeni. Pentru că, ne place sau nu, închisoarea reprezintă ȘI o măsură punitivă, o PEDEAPSĂ.

Ori, dacă închisorile încep să semene cu pensiunile sau hotelurile, cred că avem o problemă!

A, era să uit… Poate mă lămurește și pe mine cineva de ce nu muncesc TOȚI deținuții, ci doar cei care VOR, în contul sumelor care sunt cheltuite de societate pentru ei…  Și de ce ni se pare normal ca, acelora dintre ei care (totuși) muncesc, să li se scadă din pedeapsă, în loc să considerăm că acest lucru este absolut normal, pentru că în schimbul muncii lor primesc hrană și adăpost…

La fel, poate mă lămurește și pe mine cineva de ce nu achiziționează Ministerul de Justiție sau de Interne brățările acelea care să le permită celor cu infracțiuni ușoare să își efectueze pedeapsa la domiciliu…

Sau de ce nu își plătesc deținuții, ca pedeapsă, costurile pentru acele brățări… Este trist că am ajuns, ca nație, să ne preocupe mai mult condițiile deținuților decât cele ale copiilor sau bătrânilor din centre…

Vă invit să citiți „Scrisoarea poliţistului focşănean, către fiul său, care a revoltat toată ţara: „Du-te, fiul meu, departe…”„

Consider ca multi dintre cei care au adoptat acest logo si care, in acelasi timp, se declara si crestini sunt fie suficient de superficiali incat sa nu intre in detalii, fie in criza identitara.

Imi recunosc incapacitatea de a intelege cum un crestin se poate declara „Charlie”, acel Charlie care a publicat fara rusine caricaturi precum cea in care Dumnezeu Tatal, Fiul si Duhul Sfand sunt prezentati intr-o scena de sex in grup, si in acelasi timp „crestinul” cu pricina sa se inchine Dumnezeului Triunic, sa se impartaseasca, sa-L celebreze pe Hristos Cel rastignit si pentru el… Da, a fost rastignit si pentru Charlie, si exista speranta si pentru „Charlie”, dupa cum a existat si pentru Pavel, prigonitorul crestinilor… Asta nu inseamna insa ca vreun crestin intreg la minte s-ar putea mandri cu faptele lui Pavel, cel de dinaintea convertirii sale, ci mai degraba ar fi dornic sa se identifice cu Pavel, Apostolul Neamurilor!…

Crestinismul nu trebuie confundat cu cretinismul, vorba regretatului Steinhardt, dupa cum libertatea cuvantului si libertatea presei nu trebuie confundate cu mitocania si prostul gust. Sa nu confundam toleranta crestinilor fata de toate marlaniile fituicii Charlie Hebdo cu acceptarea sau, mai rau, cu a merge pana acolo incat sa ajungem a ne identifica cu Charlie!

Lupta impotriva terorismului si protestul legitim impotriva crimei organizate, ba chiar si deplangerea cumplitului act de cruzime nu inseamna lipsa de ratiune si de obiectivitate.

Jurnalismul presupune, in primul rand, relatarea faptelor cu obiectivitate. Ori, iertata-mi fie parerea, asta nu inseamna in nici un caz ridiculizarea pana dincolo de limitele grotescului a valorilor celorlalti. Oricine ar fi „ceilalti”!

Scopul detentiei este, pe de o parte, unul de reeducare si, pe de alta parte, unul preventiv.

Altfel spus, individul care a furat, care a luat mita, care s-a facut vinovat de inselaciune, frauda, violuri, talharii, crime, trebuie sa inteleaga in inchisoare ca nu este ok ceea ce a facut si, in acelasi timp, trebuie sa plateasca pentru ceea ce a facut. Acesta este motivul pentru care inchisoarea ar trebui sa revina la modelul punitiv sau penitenciar de alta data, in loc sa „evolueze” la formele moderne care seamana mai degraba a pension si loc de relaxare.

Apoi, individul trebuie sa munceasca acolo pentru a se intretine, pentru ca este absolut ANORMAL ca societatea, fata de care este culpabil, sa plateasca pentru traiul lui la pension, cu aer conditionat, papa bun, TV color etc. Sa munceasca suficient pentru a plati pentru acele conditii si pentru a returna societatii prejudiciile comise. In privinta laturii preventive, rolul inchisorii ar trebui sa fie si acela de a-i convinge pe alti indivizi cu mentalitate infractionala, dar care nu au apucat INCA sa isi puna in practica ideile, sa ezite sau chiar sa renunte la acestea.

Ori, in conditiile in care un individ care a dat „tunuri” de milioane, care a luat spagi consistente, care a comis acte sau fapte condamnate de lege, dar care apoi este amnistiat sau gratiat pentru simplul motiv ca pedeapsa lui este oricum „PREA MICA” (chiar asa, a cui o fi vina pentru ca pedepsele lor sunt „mici” sau „prea mici”? Si de ce nu se dau pedepse mai aspre?) si ca „inchisorile sunt oricum supraaglomerate”, nu reprezinta decat o incurajare pentru viitorii infractori („bă, oricum scapi lejer, uita-te la Nastase si la alti barosani…”) si, in ultima instanta, o sfidare pentru noi toti, restul umanitatii, cei care aleg sa munceasca cinstit, sa nu alunece in derapaje infractionale si, mai mult, sa plateasca pentru a le asigura conditii foarte bune infractorilor.

Sunt profund scarbit de acest tip de argumente cretine si de acest tip de mentalitate mafiota! Rusine, domnilor! Pardon… ca sa ma intelegeti, reformulez: „Sa va fie rusine, bă!” Daca stiti ce e aia rusinea…

PS Cititi aici, si minunati-va! Sau, mai degraba, ingroziti-va de seninatatea cu care sunt promovate astfel de variante iresponsabile!

– O stii si la rand, si pe sarite?

– Cum adica, pe sarite?

– Adica, de exemplu, daca nu o spui la rand, ci te intreb eu ”Cat fac 3×8?”, stii sa-mi raspunzi?

– Tataie, asta nu e chiar atat de simplu cum pare…

– Pai cum asa, mai, ca eu, cand eram mic, stiam tot ”Luceafarul” pe dinafara?…

– Da? Si daca te pun eu sa imi zici acum, pe sarite, versul al paisprezecelea din Luceafarul, stii?

Ne-a bufnit rasul pe toti… Are dreptate omul… Cat despre bietul bunic, se astepta la orice, numai la asta nu…

PS La finalul discutiei, „omul” ne-a demonstrat ca totul fusese doar de dragul conversatiei, strigandu-i in urma: „-Tataie!…” „-Ce mai e, mai draga?” „-24!”

Ce-i drept, bunicul nici nu mai stia care era intrebarea pe care i-o pusese…

Ajung la depozit, văd un baiat la vreo 20-22 de ani, mai închis la culoare, opresc în dreptul lui şi îl intreb unde îl pot găsi pe domnul Gheorghe. Se uită la mine cu un aer mirat, după care îmi spune că nu e nici un domn Gheorghe acolo. Surprins, pun mâna pe telefon şi vorbesc din nou cu amicii mei, pentru a mă asigura că am ajuns unde trebuia. Îmi confirmă, la care le spun că sunt deja acolo, dar un tip jură pe mămicuţa lui şi pe tot ce are mai sfânt (deşi nu precizează clar la ce anume se referă…) că nu e nici un domn Gheorghe acolo. Amicii încep să râdă, şi îmi spun să întreb de „nea Gheorghe”, că ei aşa îl ştiu… Las din nou geamul jos, îl abordez iar pe brunetul cu pricina şi îl întreb de „nea Gheorghe”. Individul se luminează la faţă şi-mi răspunde: „Da, avem un nea Gheorghe! Nea Gheorghe da! Mă duc să-l chem acu’!”

Instantaneu m-a bufnit râsul, nevenindu-mi încă să-mi cred ochilor şi urechilor. Omul făcea diferenţa clară între „domnu’ ” şi „nea”…

Când l-am cunoscut pe „nea Gheorghe”, am înteles parţial mirarea bruneţelului. Un om la bustul gol, îmbrăcat neglijent, nu foarte curat, nu putea fi numit în nici un caz „domn”, în ciuda zicalei care afirmă că „domnu-i domn şi-n şanţ”. Vârsta, etatea, nu este suficientă pentru a-ţi spune „domn”, în ciuda convenţiilor sociale care constrâng la acordarea acestui apelativ oricărui ţopârlan, indiferent de cât de necioplită i-ar fi comportarea. Mai corect, într-adevăr, este apelativul „nenea”, care se acordă şi azi prin Muntenia persoanelor de sex masculin de către interlocutorii sau interlocutoarele cu vârsta mai mică. Iar „nea”, fie vorba între noi, nu este altceva decât o contragere, o variantă prescurtată, mai comodă de rostit, a mai vechiului „nenea”.

Poate ca ar trebui să învăţăm mai multe de la tânărul rom şi să facem mai des distincţia între mult prea numeroşii „nea” pe care-i întâlnim în viaţa de zi cu zi şi „domnii” adevăraţi care, din păcate, pot fi consideraţi o specie pe cale de dispariţie…