A trecut deja un an si 4 luni de cand nu am mai scris.
In mare parte nu mai scriu pentru ca nu mai simt nimic nobil in mine. Doar senzatii, un fel de animal si atat. 
Nu mai am nici o traire noua de care sa fiu atat de surprinsa incat sa imi umple sufletul de bucurie si de entuziasm.

Nu mai e.

Sunt un mare gol, am devenit un om normal, care se ascunde zi de zi intr-o multime de oameni pe care nu o intelege, in care nu se integreaza si a caror companie nu ii face placere.

Nu mai gasesc placere sau fericire in nimic.
E ATAT de simplu.

Ma uit in ochii strainilor, ma uit in ochii celor apropiati si vad doar gol, vad doar cuvinte insirate, aceleasi zi de zi, s-au tranformat intr-un zid transparent… prin care ma uit, dau politicos din cap si zambesc sec.

A disparut nevoia de a socializa, de a vorbi, de a povesti, in mare parte s-a dus o data cu EA. O singura persoana imi mai stie fiecare emotie si traire, e sange din sangele meu si ii multumesc… SUNT SINGURA intr-o mare de oameni si uneori ma bucur mult ca e asa.
Alteori urlu.

Am primit toate avertizarile si nu am ascultat nici macar una.
Am primit toate palmele si am refuzat sa le tin minte.
Am primit toate lectiile de care aveam nevoie sa nu ajung aici, dar nu am retinut nici macar jumatate.

In mintea mea povestile inca exista.
In mintea mea familia MEA perfecta inca exista. 
In realitate lucrurile sunt exact ceea ce par – e rutina, e liniste, e gol, e durere si un zambet timid uneori.

Nu mai spun nimic deosebit pentru ca nu mai e… si am obosit sa imi inventez propriile povesti… 

[poza: click!]

Alergi.
Alergi pentru că tot ce vrei
ACUM
e să ieși dintre pereții ăștia
să tacă și să nu mai auzi.

Alergi în capul tău,
alergi continuu dintr-o cameră în alta
sunt camerele cu trecutul tău
una mai oribilă
mai murdară și mai intoxicantă
decât cealaltă.

Peste tot vezi mizerie,
femei în genunchi jos,
bărbați slinoși lângă ele,
seringi și cearceafuri murdare.

Vezi pete de sânge.
Vezi camere cu femei bătute,
vezi camere cu copii singuri plângând.

Alergi mai departe
pentru că tot ce vrei
e să ieși din casa asta de nebuni
tot ce vrei e o cameră
2 pe 2
pe care să o poți numi casă
să știi că nu te așteaptă acasă decât liniște,
da, am nevoie de liniște,
am nevoie să am pătratul meu
unde indiferent că vin tristă sau veselă
beată sau trează
mândră sau rușinată de mine
să nu fie acasă nimeni de care să trebuiasa să ascund
față de care să îmi șterg lacrimile
sau față de care să îmi ascund durerea.

Vreau ca în casa mea să urlu.

Am mâinile
(și picioarele)
legate încă.
Nu sunt singura – ce consolare.

Asta nu înseamnă că demonii din mine tac
sau că le păsa.
Asta nu înseamnă că îi păsa CUIVA.
Toți sunt indiferenți la durerea celor din jur
singurii oameni cărora le pasă
sunt cei care te iubesc.

Cred că mă iubesc 3 oameni pe lume,
cu mamă cu tot.
Deci e greu,
e greu să plângi cu cineva când știi că îl doare,
eu însă o fac,
e greu să te doară pe tine
mai tare decât pe ea,
dar o faci.

Nu.
Am zis nu, am zis stop.
E ultima cameră și nu văd nici o ușă.
e ultima cameră, e cea mai urâtă
și cea mai întunecată,
măcar nu sunt oameni în ea,
aici e liniște,
e întunericul meu, e calm.

Să n-aprinzi lumina,
Nu te uita!
Nu!
Vreau să dorm în moartea mea,
așa cum am visat de atâtea ori
de la balconul tău
dar mi-a fost frică.
Vreau să dorm, în liniștea mea,
nimeni nu țipă,
nimeni nu urlă,
nimeni nu mă acuză de nimic,
nimeni nu joacă copilul în picioare,
uite, uite! Nu mai plâng.

Aici rămân, e ultima cameră,
mă trezesc mai târziu puțin,
să mă sculați da? Să mă sculați în câteva secole…
Da…
În viața următoare o să mă port mai frumos,
Da…
În viața următoare o să mă mărit
și o să am o fetiță frumoasă,
nepătata de voi.
Daa€¦
Mai e puțin,
lasă-mă să dorm…
Dorm…

Robot stricat de monstrul dinăuntru.

Metal în afară,
mlaștină în interior.

Lucios la  vedere, te atrage,
ruginit și plin de calcar
în suflet.

Un fel de robot defect,
nu știu ce piesă-mi lipsește
ceva sigur nu e bine,
căci urlă,
urlă non stop ceva din mine,
strigă de foame
dă-mi un copil să îl cresc
sau să-i consum inima,
dă-mi un suflet să îl iubesc
sau să îl chinui până mă uit
cum e devorat de umbre
și târât prin urlete în Iad.

Dă-mi, căci mi-e sete.

Mi-e sete să calmez monștrii,
să urle GATA, de-ajuns,
mi-e foame să tacă vocile,
să dispară ce-apasă în piept,
mă doare cutia toracică zi de zi,
oră de oră,
mi-e teamă să plâng pentru că e semn de slăbiciune
și ei știu
sunt undeva aproape de o cădere nervoasă
și probabil
nu voi fi niciodată o piesă întreagă
„Gândește pozitiv!”

Vizualizez că sunt fluture,
parcă așa era secretul
așa rețin,
și o să vină la tine petale de flori.

Atrag numai ace și bolduri
ce vor să m-agațe-n insectar
doar ca să poată spune
ce fluture urât.

Ai 39 de fețe
ai 84 de măști
ascunse sub pat
47 de gesturi mimate
și 23 de vorbe frumoase
ca un carusel,
un fel de ruletă rusească,
urmează și glonțul,
tic – tac.

Nu pot să gândesc normal se pare,
obsedez din orice,
văd prunci aruncați de mame,
văd lupi cum se-nfruptă din ei
devin oameni,
văd oameni,
stafii și văd monștri puși într-o piesă
care se joacă în față mea
și eu sunt parte doar din decor,
vreau să tip și nu pot,
așa e în vise.

În visele mele sperăm să fiu un fel de
Albă că Zăpada,
am ajuns într-un fel mamă vitregă,
simț cum copilul din mine zburdă
în putreziciunea cu care voi
l-ați înconjurat
iar eu v-am lăsat.

Sunt un recipient.

Un vas aproape gol în care mai aruncă,
din când în când,
câte cineva, ceva:
resturi de tandrețe, frânturi de iubire,
mici -€“ mititele,
zâmbete disimulate, mângâieri calculate,
alcool, măști,
zâmbete iar.

Încă gol.

Cu haine rupte,
stau în mijlocul unei scene, oameni ce râd,
hainele mele albe
rupte de iele care dansează
și râd.
Oameni ce-aplaudă,
eu nu văd, nu aud,
nu sunt acolo, nu simt, sunt
deasupra și văd și alerg și țip și strig,
nu-i trupul meu, cineva face ceva cu el
și nu pot să îl opresc,
nu pot controla nimic,
apare -€“ dispare,
felinarele se sting, apare roșu,
un întuneric sângeriu.

Ai răbdare cu mine,
încerc să fiu normală, e greu pentru mine
sunt abia la început
și știi, psihozele vechi se vindecă greu.

Ai răbdare cu mine,
plătesc cu iubire și sex,
plătesc cu tandrețuri timpul tău,
îmi dau trupul pentru mângâieri și vorbe frumoase,
cândva am iubit
doar că să mă ia în brațe după.

Ai răbdare cu mine
sunt copil bun, promit,
sunt femeia de azi, de ieri sau de mâine,
sunt cea care e acolo și când tu
aștepți doar să pleci,
sper să nu,
sunt femeia de ieri, de azi și de mâine,
ai grijă de mine.

[poza: click!]

„Feelings change.
Memories don’t.”

Sunt genul de om
ce nu mai are loc în lumea asta
de oameni nebuni,
oameni mereu pe fugă,
oameni ipocriți,
egoiști,
lipsiți de orice fel de valori,
lipsiți, în final, de suflet.

Intră Dumnezeu în pământ de rușine
când se uită la noi
în ce hal am ajuns.

Sunt genul de om
dintr-o rasă ce trebuia ștearsă de mult
de pe fața pământului
sunt genul de om ce vine la tine
și zice:
”Sufletul meu e gratis. Ia-l.”

Sunt genul de om imbecil
care încă speră.
Care plânge și sufleră la durerea altora.
Care ar muta munții din loc
să îți fie bine.
Ție. Și ție.
Și ei. Și lui.

Nu sunt în nici un caz
un om bun.

Nu consider ca am sufletul curat
ci plin de gunoi,
de mușcături,
de găuri de la dat bucăți de inimă,
fără de primesc nimic înapoi,
plin de venin,
plin de păpuși părăsite,
de fetițe pe care tații le-au părăsit
pentru alte fetițe mai frumoase,
mai puțin gălăgioase,
cu note mai mari la școala.

Mi-a zis un suflet cald:
”Soțul tău va fi tare fericit.”

Încep tot mai tare să cred,
că până voi ajunge la soț și copil
se vor pierde și ultimele fărămițe
a ceea ce este
sau a fost vreodată bun în mine.

Sunt genul de om
Ce iubește și spune:
”Am încetat să mă iubesc pe mine
și am început să te iubesc pe tine”.
Cel ce te urmează oriunde, orbește,
cel ce oferă tot,
de la zero,
cel ce zice: ”Asta sunt!”…
să știi la ce te aștepți,
cel ce zice:

”Vreau dragoste,
vreau o familie,
vreau un copil,
m-am săturat de jocuri tâmpite,
nu mai am timp…
nu mai am timp de cercuri fără sfârșit,
nu te juca cu inima mea…
e gratis.”

E al dracului de ciudată lumea asta.

Știu că e un test,
știu că trebuie să rezist…
știu că există acel ceva ce vrea să demonstrez
că pot,
că merit,
că sunt pregătită să duc ce va veni,
zi de zi,
zi de zi îmi repet în gând,
că poate mâine voi fi demonstrat destul,
sunt încă oare prea naivă?
Am încă sufletul prea curat
și încredere încă prea oarbă în străini?
O fi testul de fapt menit să mă facă mai dura,
mai de piatră,
mai cu picioarele pe pământ,
mai fără vise,
mai fără speranțe,
MAI CA RESTUL?
Testul cui o fi oare?

Cred că-și bate Dumnezeu uneori
joc de noi,
vrea să vadă cum reacționăm,
mă gândesc,
o fi vreun test ce trebuie trecut,
dar cum să reacționezi când iubești un om,
ce iubește alt om,
ce nu îl iubește?
Știi că ai putea aduce atât de multă fericire
dar nu poți.
Pentru că au fost făcute cărțile de mult,
ai ajuns undeva la mijlocul jocului,
ai în mână niște cărți
cu care nu ai ce face,
le arunci,
te enervezi când vezi ce cărți au alții
și nu știu să le joace,
nu știu să se bucure de ele,
iar tu încerci în continuare,
în prostia ta,
să sari 2 metri în sus,
într-o camera de 1 metru jumătate
și te mai și miri ca prostul
de ce te doare când sari.

Lipsită de modestie zic:
”Am atâtea lucruri frumoase de oferit
și nu le vrea nimeni…
și le voi pierde.
Și eu… si voi…
O să le înghită gaura neagră din sufletul meu
așa cum v-a înghițit pe voi,
cei morți,
unul câte unul
și voi uita ca am fost, o data, Simona.”

”Oh, I beg you, can I follow?
Oh, I ask you, wanna always
Be the ocean, where I unravel
Be my only, be the water where I’m wading.”

[poza: 2puncteics]

(Inceput: Un fel de legile lui Murphy proprii)

Exista multi oameni in jurul meu.
Fara sa existe.

Singurii ce raman alaturi de tine
INDIFERENT ce s-ar intampla
sunt rudele.
Uneori nici ele.

Pentru unii,
e mai usor sa zici „da” si sa dezamagesti
decat sa spui „nu”/„nu vreau”
si sa pastrezi omul acela langa tine
cu sufletul curat.

Nu mai pot sa sufar
cred ca de asta nici nu mai scriu.

Durerea extrema,
gheara aia metalica pe care o simti
cand ti se infige in inima
si se rasuceste permanent,
franghia aceea din jurul gatului
care iti face plamanii sa se comprime
din lipsa de aer
si iti aduce bataile inimii
pana aproape de gura,
momentul ala cand spui
„mai mult de atat nu pot sa sufar”
si a doua zi realizezi ca poti,
ACEA durere te face sa simti senzatii
pe care altii nu pot
te face sa simti culorile
si sa gusti sunetele
sa vezi emotii dansand in jurul tau
razand-plangand.

He. Nu mai simt culori.
Nu mai gust sunete.
Iar pentru emotii sunt oarba.

In sfarsit
nu mai simt durerea.

O sa zici:
„Vai, esti fericita.”

HA!!!:)
Nu.
Doar ca… nu mai simt.
Nimic.
Aproape nimic.
Ma mai bucur din cand in cand,
mai plang atunci cand vad o mamica
infofolind un bebe in tramvai
sau doi batranei de mana pe strada.
Ma sterg,
era de la machiaj zic
si revin in aceeasi stare de nimicnicie.

Aceeasi stare in care nu exist
in care desi totul in jur se misca
eu stau
pentru ca nu am pentru ce sa ma misc,
am invatat sa opresc timpul in loc
doar pentru mine
sshhhhh nu face zgomot
sa nu trezim planeta.

Nu mai stau noptile treaza
sa scriu poezii
nu ma mai trezesc cu versuri in cap
nu ma mai plimb pe strazi prin ploaie
asteptandu-l pe el
nu mai inghit in sec  atunci cand trec
prin „locurile noastre”.

Totul e fad.
Totul se uita.

De ce sa simt ceva ce-mi face rau?

Cuvintele mor.
Cuvintele se schimba.
Oameni mor inauntrul lor.
Daca vrei sa suferi
mori.
Daca vrei sa traiesti
suferi in tine
doare
mori pe jumatate
traiesti pe sfert.
Un fel de jumatatea cea mai mica
sau nimic.
Am ales jumatatea cea mai mica,
nimicul doare.

 [poza: click]

A cazut bruma
iar prin ceata
se vede lumina soarelui
rasarind.

Imi vine in cap o poveste
fara sfarsit
si fara inceput,
in care tu
ma astepti intr-o statie pustie
de tramvai
iar pentru o secunda
suntem doar noi doi
impotriva lumii.

Si castigam.

Fiecare dimineata,
– cat e inca liniste,
pana se trezesc vocile –
e ca si cand
un greiere isi canta povestea
trista
la violina in sufletul meu.

Ssst
sa nu trezim adultii din noi.

Mi-am amintit
ca n-am privit niciodata
luminile de Craciun
amandoi
pana sa ne doara retina,
aruncati in lumea a doi copii
vrajiti de acel ceva
dincolo de ei.

Am avut un vis
mi-a facut mai mult rau
decat bine
de parca as mai avea vise
care sa-mi faca bine,
am aprins prima tigara
dupa o luna
am nevoie de ceva
sa-mi arda sufletul.

Oare iarna greierii mor?

[poza:  click]

”Ți se topesc îngerii pe buze
și mie demonii pe retină.”

Te trezești în fiecare dimineață la fel,
zâmbești în fiecare dimineață unor străini
și te prefaci că ești fericit,
înconjurat de o mare de oameni
din care urăști jumătate,
doar cafeaua îți mai dă energia
să-ți miști mușchii în tentativa
de a zâmbi patetic.

Mă enervează 80% din ceea ce se întâmplă
în jurul meu.

Mă enervează că aud o anume persoană vorbind.

Mă enervează că cei pe care
NU vreau să-i văd
îmi dau atenție
iar pentru cei pe care-i vreau
nu exist.

Mă enervează că nu îmi răspunde
așa cum mi-aș dori
sau că nu răspunde deloc.

Mă enervează că nu sunt mai calmă…

Mă enervează că nu pot uita
lipsa unor persoane.
Că nu pot să-i urăsc pe cei ce îmi fac rău.

Mă enervează că nu mai pot scrie…
că suferința mea a devenit ceva patetic
și sec.

Mă enervează că a dispărut muzica…
că m-ai făcut să nu mai sper.

Mă enervează că mi-am pus sufletul pe masă
iar asta te-a ajutat să închizi un capitol
și să pleci liniștit.
Că sinceritatea mea te-a făcut să nu mai ai ancore
în mine
și să nu te mai uiți înapoi.

Mă enervează că sunt ”amica”
sau ”amanta”
niciodată ”SOȚIA”.

Tic-tac
și trăiesc degeaba.

O foaie de hârtie,
scrisă și semnată.

O prezență fantomatică
căruia nu cred că îi simte nimeni lipsa.

O dramă care de fapt
nici nu e dramă,
e o tentativă patetică,
lamentabilă,
o copie nereușită a unei drame
în care eu mă învârt într-un univers gol.

Nu e nimic suficient de tragic aici
ca să fie dramă,
nimic suficient de ilar
să fie comedie,
Nu e nimic aici.
Atât.

E doar un om,
mic, ghemuit,
pe care nu-l vede nimeni,
iar cei ce îl văd îl folosesc
pe post de preș.
Nu e nimeni aici,
plecați,
e încuiat,
nu e nimeni aici să vadă că eu…
mă opresc din a fi…

Ți se topesc îngerii pe buze
și demonii în suflet.

[poza: click]

Ce poate fi mai minunat decat mirosul de oras plouat?

Mirosul de aer dupa o zi sufocanta de vara,
senzatia ca cineva isi scoate mana din gatul tau.

Ce poate fi mai minunat?
Scriu la lumina lunii,
sub geamul larg deschis.
Ok, nu e chiar luna pe cer,
prefer de mii de ori norii ce aduc racoare, aer, ploaie
si te scapa de apasare.

E linistea de dupa furtuna.
Parte din sadomasochismul meu.
Cand vine ploaia cea mai puternica,
cand vad ca urmeaza sa fie o furtuna nemaipomenita,
ma bucur…
pentru ca stiu ca DUPA va urma liniste.

Mi-aduce aminte toata atmosfera asta
de atunci cand eram mica si mergeam la bunicamea
pe la 16 ani,
stateam seara pe geam,
ascultam greierii
si fumam o tigara inainte de culcare.
Ascultam linistea si racoarea.
Pandeam secundele alea de tacere,
cand inchideam ochii,
ma gandeam ce am facut in ziua respectiva,
cu ochii inchisi,
si ma scuturam  de griji.
Nu am mai facut de mult asta,
m-am cam invatat sa dorm cu grijile in pat,
sub perna,
langa perna,
incalzindu-mi picioarele.

Cu lipsa de modestie aferenta,
am o latura boema pe care de multe ori mi-o refuz,
de multe ori de oboseala…
Dar da, imi place sa stau noaptea,
tarziu dupa miezul noptii, in fata geamului,
sa fie racoare, sa scriu…

Piesa mea de teatru are un decor bine stabilit dupa cum vezi,
nu merge altfel.
Dar si cand merge, merge.

Imi place de mine cand ma iubesc pe mine,
e asa placut.
O ora pe luna, 12 ore pe an,
ma iubesc, asa cum sunt eu.
Iubesc latura aia a mea pe care altii o vad ciudata,
iubesc ticurile mele tampite,
iubesc ca am copilarit la bunica-mea la colt cu focuri de tabara,
cupluri de indragostiti si muzica la casetofon.
Iubesc ca mai tarziu,
in noptile singure de vara,
strecuram straini pe geam
si adormeam scriindu-ne propria poveste.

Intotdeauna am urat singuratatea mai mult decat orice
si am preferat sa fiu prost acompaniata decat singura
si m-am invelit in paturi gaurite si rupte
doar de dragul de a fi invelita si de imi fi cald.

„Pentru ca stiam ca o sa ma tina in brate dupa”.

Nesanatoasa atitudine, da,
dar in fond, a+b+c+…+z= eu.

Sunt ceea ce m-au facut altii din  jur
si sunt ceea ce m-am facut eu pe mine.

Bucatica cu bucatica de puzzle.

Un puzzle mic si ascuns intr-un oras zgomotos.
Sunt un puzzle
pe care probabil nu il va rezolva nimeni niciodata.
Sunt un puzzle
pe care poate nici nu va incerca nimeni sa il rezolve vreodata.
Dar eu stiu ca sunt, eu stiu ce sunt.
Eu sunt singura ce cunoaste fiecare bucatica si coltisor,
fiecare imbinare,
fiecare loc si cui ii apatine,
sau cine l-a sadit acolo.

Da.
Imi place sa fiu o enciclopedie de vieti,
un album de personalitati si amprente.
Probabil asta ma hraneste,
sa stiu ca buretelul meu
absoarbe cate un pic din fiecare.

Unde e originalitatea?

Eh, hai sa fim seriosi,
cati dintre noi sunt originali?

Eu macar stiu cui apartin.
Apartim tuturor ce m-au atins vreodata.
Apartin toturor celor (ei si ele)
pe care le-am iubit sau le iubesc.
Apartin (si asta mai ales)
tuturor celor pe care i-am urat vreodata,
caci intr-o oarecare masura sigur am devenit ei.

Ce ma bucura?

Ce ma bucura e ca din fericire,
deocamdata,
nimeni nu a venit sa isi ceara partea inapoi.

Ar fi cam complicat sa ma descos,
abia acum,
cand am inceput sa ma lipesc asa de bine.

Uite, uite, vezi?
Se vindeca ranile,
se uneste puzzle-ul.
Nu mai e rupt, devine o fotografie intreaga.
Poate peste catva timp
nici nu o sa se mai vada dungile.

Sunt micul meu proiect
si e al naibii de bine,
sa gresesc eu,
sa fac eu experimente pe mine.

Am retineri inca,
multe multe,
m-am dezobisnuit sa actionez
mai mult ca un animal si mai putin ca un om,
m-am dezobisnuit sa mai gandesc
mai mult ca un om si mai putin ca un animal.

Oscilez.

Eh, sunt micul meu balansoar.
Tuturor ne place fotoliul ala vechi
pe care ne relaxam dupa o zi de munca,
la televizor,
citind o carte,
ori stand cu laptopul in brate citind ce scrie o… tipa.
O femeie poate.
O doamna de putine ori.
O domnisoara mai des.
La dracu.
Ce scrie 2puncteics.
Adica Simona Stancu.
Adica Simy.
Adica un puzzle.
Adica un balansoar.
Adica un fotoliu vechi.
Adica racoarea dupa ploaie.
Adica mirosul ploii.
Adica poti sa fii cine vrei tu sa fii.
Fara nume, fara denumire. Fii!

4 oameni
și 4 de eu
sau mai mulți
închiși în același trup.

Valuri de iubire
și multă ură,
fâșii-fâșii de Simone.

Clipe de silă
secole de ură
cuvinte răsunând în mintea mea
să nici nu îndrăznești
să mă atingi
după toate astea
sau
cine ești tu
să spui, cu atât de multă ușurintă
cuvinte care-mi intră-n carne
și nu mai ies niciodată
și
cine ești tu
să-mi pătezi carnea
cu lame de cuțit
și urme de țigari stinse
sub miros de carne arsă
și fum.

Mică, mică,
prinsă între funii,
mii de funii,
înconjurată de sute de oameni,
fiecare trăgând în altă direcție,
mii de voci,
fiecare cu adevărul lui,
iar eu la mijloc
un mic burețel,
aud tot,
trebuie să judec tot,
nu pot să merg unde vreau
mă țin sforile,
nu pot să cred ce vreau
căci toți mă forțează să aud.

Eu mică,
cu sute de urme de mâini
pe trup,
vânătă,
confuză și derutată,
dorindu-mi să tacă,
fără forță să mă ridic
rămân acolo,
învăț să nu mai aud,
mă izolez în propria bulă
antifonată,
capitonată,
pleaca gladiatorii,
vin doctorii,
îmi iau pastilele, mă culc
și e liniște aici în celulă.

Au tăcut vocile.

Dar visez.

O stare de liniște
suspectă
nu am nici un gând –
prima oară după x zile
– calm calm
o secundă,
simt presiune, vreau și nu vreau
ce tot insiști
mă simt presată
de propria prostie
că nu pot gândi
că nu pot simți
e ziua mea liberă de mine
mă enervez.

AZI NU VREAU SĂ
GÂNDESC
IUBESC
SIMT
URĂSC.

Azi iau o pauză.

Azi mă afund în povești,
sunt în 1932,
într-un tren cu artiști de circ,
urc pe un elefant,
dansez pe muzica de atunci,
la un coktail cu doamne
îmbrăcate frumos,
e vremea prohibiției deci
sorb cu o pofta nefirească
un pahar cu șampanie
apoi
îmi găsesc marea dragoste.

Mă trezesc la realitate 3 secunde
ușor frustrată
că nu-i chiar așa
m-afund în iubire,
îmi clădesc în prezent
propria fantezie,
m-apuc de gătit
și planuri
pentru o altă zi
în care n-am să mai fug de mine
și nu-mi va mai fi
atât de frică
să gândesc
sau frică de mine.

[poza: click!]

Mă simt fericită.
Și sunt.
Pentru că sunt unul
din puținii oameni
care merg pe stradă
și zâmbesc.

Se uită lumea ciudat
la fericirea mea
mă gândesc uneori
ce zic ei,
ce o fi în capul meu,
de zâmbesc atât?

Ei bine, sunt,
să zicem așa,
fericită.
Ciudat sentiment.

Și mai ciudat e însă
că fericirea mea
nu se bazează,
pentru primă oară
în viața mea
decât pe mine.

E un fel de fericire independentă.

Tare draguț sentiment.

Sunt fericită
că văd copaci înfloriți.
Că îmi place ce fac
și merg la muncă zâmbind.
Că am oameni draguți și frumoși
peste tot în jurul meu.
Că nu îmi mai pasă de răutăți.
Că încep să uit.
Că nu mai mai visez noaptea.

Sunt fericită că ating,
cu pași mici,
visele.

Că nu sunt singură.

Că atunci când sun și zic:
„hai vii cu mine?”
vine.

Sunt multumită că mă pot bucura.

Sunt multumită că,
deși nu am crezut niciodată în horoscop,
o „tanti” a descris acum o lună
exact ce trăiesc eu acum.

Și, nu,
nu cred în coincidențe.

M-au părăsit depresiile.
Nu mai am insomnii.
Zâmbesc din suflet.
Am pus măstile sus pe raft
la păstrare
și ma bucur de oamenii care mă acceptă
AȘA CUM SUNT.

Și nu,
asta nu e pentru voi.
Nu e.
E pentru mine.
E pentru cei ce imi trăiesc trecutul.
Vezi?
Vezi că ai pentru ce lupta?

Nu trebuie să ți se întâmple nimic extraordinar
ca să începi să te bucuri
de fiecare zi.
E nevoie doar să vrei să te bucuri de orice.
E nevoie doar să vezi.

Nu am câștigat la loto,
nu a venit Brad Pitt să mă ia de soție,
nici Angellina Jolie,
și nu am devenit peste noapte manager.

Din exterior chiar,
viața mea e exact la fel,
doar că acum aleg
să mă bucur de ce vreau eu.
Pentru că pot.
Pentru că merit.
Pentru că au înflorit copacii
și miroase a viață în parcuri,
pentru că sunt frumoasă,
pentru că merit iubire,
și o voi avea,
pentru că nu sunt singură,
pentru că mereu mă așteaptă,
undeva,
oriunde,
măcar o dată pe zi,
un zâmbet.

Spune-mi
tu… în cate din astea te regăsești?

E suficient doar unul
ca să zambești măcar o dată azi…

[poza: 2puncteics – Simona Stancu]