| CARVIEW |
Sunt inconjurata de oameni care se plang de tot felul de tipologii in care isi incadreaza iubitul sau iubita. Cel mai adesea insa barbatii acuza fetele/ femeile de care se despart ca erau cicalitoare. Cred ca 8 din 10 despartiri vor veni cu aceasta caracteristica „in corpul textului”. In tot acest timp 8 din 10 femei spun despre fostii lor ca nu erau suficient de atenti sau sensibili.
In mod paradoxal insa, daca se plang ca erau ele cicalitoare ei erau atenti sau sensibili, insa la alti stimuli decat ar fi trebuit sau decat se asteptau ELE. Cel mai amuzant este totusi ca din totalul relatiilor in care stiu si vad ca EA este o scorpie, EL este si atent si sensibil, ba chiar durata relatiei creste considerabil, daca nu se soldeaza chiar si cu o casatorie. Nu ma intelegeti gresit, eu sunt solidara femeilor, dar uneori e pur si simplu evident cand femeia e „the biggest bitch in this club”.
Ei si-atunci ma intreb ce au aceste domnisoare/ doamne si ce butoane apasa ele de nu vad eu cu ochiul liber. Adica daca iesi in parc cu ea si la un momentdat se opreste si bate din picior (in stil clasa a doua), ii tranteste omului ce avea in mana, urla si brusc se intoarce si pleaca, nu poti sa nu ramai ca busola intre magneti sa te intrebi ce-a fost asta. Mai ales cand cei doi au trecut de 25 de ani si te gandesti ca ar fi putut articula o conversatie taioasa, o impacare duioasa, o lista de reprosuri cu dezamorsare psihologica de durata… DAR NU! In loc, se lasa cu AM ZIS CA VREAU, VREAU, VREAU! ACUM!
Si in toata situatia asta eu, inca intre magneti, meditez in cel mai stoic si imbecil mod la motivul pentru care EL nu numai ca nu schiteaza nici un gest de revolta, dar alearga umil dupa ea sa o intoarca din drum.
Asa ca, dupa ce m-am deblocat am stabilit: cand ma fac mare…ma fac scorpie!
]]>
Cel mai frumos lucru cand mergi mai departe, e sa privesti inapoi si sa nu te poti abtine sa zambesti!
Viata e cel mai schimbator lucru. Acum un an eram in cu totul alt loc din toate punctele de vedere: alt spatiu, alte emotii, alte caracteristici si alte planuri. Dar Universul a avut grija si am ajuns aici. De altfel, a avut grija mereu atfel incat sa pot privi cu drag in urma si la cele mai urate lucruri, pentru ca ele m-au marcat, m-au definit si/sau m-au educat.
Cand eram mica aveam acasa o colectie intreaga de reviste Licurici pe care le rasfoiam, dar le pastram cu mare grija. Pe unele din paginile lor cu jocuri aveau acele puncte, pe care daca le uneai obtineai o forma sau un contur si trebuia sa-ti dai seama ce e.
Am primit oameni speciali, prieteni foarte buni, ajutor si sfaturi la nevoie, exemple dure, modele de urmat, coincidente miraculoase…sunt o norocoasa!
De fiecare data cand mi se intampla ceva bun sau rau, ma gandesc ca pe masura ca voi avansa si acumulez suficiente puncte, voi incepe sa inteleg care e forma sau rezultatul final. Intre timp, las Universul sa ma invete si sa ma rasfete.
]]>
Iubesc să scriu, însă în mod paradoxal, iubesc ideea de coală albă cel puţin la fel de mult. Aşadar, de fiecare dată când încep să umplu albul limitat cu şiruri de cuvinte, în mine se dă o luptă între inocenţă şi raţiune.
Poate nu are sens şi cele două nu par să se lupte. Poate in celelalte cazuri aşa şi este, cele două convieţuind. Pentru mine, raţiunea a fost mereu media între aşteptări şi realitate, între normalul social şi normalul propriu, între general şi particular. Inocenţa însă a ţinut mereu de abstract, aşa cum coala albă îmi sugerează o infinitate de posibilităţi, o infinitate de soluţii, care pe cât sunt de captivante, pe atât sunt de irelevante. Relevantul ţine de raţiune, de existentă, de…cuvinte.
Vreau sa cred că într-o zi, lupta se va transforma într-un război, războiul într-o cucerire, iar rezultatul va fi o carte care pentru mine va reprezenta esenţa unui vis împlinit. Nu visez să fiu scriitoare, neapărat. Visez doar multe coli albe, pe care voi avea puterea, inteligenţa, creativitatea şi inspiraţia să le umplu de cuvinte relevante, dătătoare de sens şi eventuale răspunsuri reale. Să rup din abstract şi infinit o bucăţică pe care să mi-o pot însuşi cu inima împăcată.
Nu visez glorie şi sesiuni de autografe. Visez însă oameni care îşi vor încheia ziua cu gândurile mele, oameni cărora le pot împărtăşi finitul meu…oameni care vor înţelege şi vor propaga DIFERENŢA.
Idealist şi naiv, visez la o lume în care peniţa mea încărcată cu cerneală ar fi putut schimba ceva şi proiectez acel ceva în prezent. Un prezent tehnologic, în care tuşul meu e la fel de virtual a şi albul şi totuşi mult mai real decât manuscrisele care dispăreau fără save draft, fără publish, fără nici măcar o vizualizare.
]]>Mintea mea avea nevoie de tacerea care lipsea cu desavarsire din tren si, asa cum fac de obicei, m-am refugiat. Oamenii ma priveau ciudat pentru ca fixam intunericul desavarsit de afara, insa daca pentru ei eram iesita din comun, eu m-am regasit mai in elementul meu ca niciodata. Din cand in cand din distanta luminite mici, izolate in campuri de bezna, saluta „trecatorii” ca mine.
De cand ma stiu mi-e teama de intuneric, dar cand merg cu trenul, noaptea, mi se pare singura constanta reala. E pauza mea dintre lumi: cea de acasa si cea de oriunde. Ea da sens calatoriei si separa prezentul de viitor.
Dupa o pauza de conversatie in tren ma intorc la noaptea care imi alina grijile, nebunia si haosul. Cu ochii mari si pupilele dilatate am gasit luna perfecta. Era ca un zambet dulce din partea persoanei iubite pe ascuns sau ca mangaierile care iti vindeca sufletul.
Era o luna plina pe trei sferturi, de culorile zidurilor caramizii si prafuite. O luna de un grena nostalgic, inconjurata de 3 stele ratacite. Incompleta, incorecta…era atat de departe de luna ideala, din filme, care inghite parca pamantul. Totusi, pentru mine era ca si cum sufletul meu s-a facut ghem si s-a urcat pe cer. Vibra emotie si culoare.
Eram captivata si aveam senzatia ca daca intind mana simt textura aceea de zid, de vechi, de poveste…O priveam atat de atenta incat simteam ca ma priveste la randul ei, blanda si calda, ingaduitoare si binevoitoare cu nimicnicia mea. M-am simtit muritoare, mica, neputincioasa, dar fericita. Nemurirea nu ajuta, daca nu ai suflet care sa se bucure de ea.
]]>
Dupa o perioada boema si visatoare ma regasesc in plin pragmatism si mi se pare ca vad in jur oameni care isi „duc in targ” valorile. Expuse pe „tarabe” care mai de care mai colorate sinceritatea, corectitudinea, prietenia, implicarea par sa fi devenit obiectul unor negocieri, la finalul carora fiecare a primit un pret.
Mi se intampla sa constat, in cadrul unor discutii, ca nu mai exista umanitatea din oficiu. Suntem competitivi, combativi si mai presus de toate am devenit individualisti, intr-un sens cat se poate de negativ. Si atunci ni se pare corect sa fluturam diverse valori si calitati ca si cum ele ne cumpara sau rasplatesc succesul.
Este frumos si bine sa recunoastem calitatile celorlalti si sa le cunaostem pe ale noastre. Ce incerc eu sa spun este ca am uitat sa fim oameni si ni se pare ca suntem valorosi pentru ca suntem sinceri, corecti sau prietenosi. Poate sunt de moda veche, insa acestea sunt 3 valori fara de care eu incadrez fiintele din jurul meu in alt regn. E o chestiune de stima de sine. Este necesar sa iti confirmi statutul de fiinta umana mentinand un raport decent cu cei din jurul tau. Este normal sa ceri de la tine si de la cei din jur sa aiba sau sa isi insuseasca aceste valori.
Resemnarea este doar o patologie sociala, extrem de contagioasa si de daunatoare oamenilor cu adevarat valorosi.
]]>Si cel mai interesant la noi este ca multe dintre cuvintele noastre par facute din nisip. Desi cat sunt in mintea noastra elepar capabile sa creeze ecouri, odata rostite se naruie, se faramiteaza, pana cand se scurg ca intr-o clepsidra printre celelalte lucruri.
Sunt dimineti in care imi promit ca voi fi punctuala si seri in care imi propun o noua zi, mai buna sau mai frumoasa, dar de cele mai multe ori vad pretutindeni urme de nisip din diminetile si serile trecute, din sperantele de maine ale fiecarui ieri.
Iubesc totusi la nisip faptul ca privind de aproape gasesti in el putin din toate: finete, frumusete, iluzia eternitatii, fragilitate, lumina si inconstanta…Si sa nu uitam ca nisipul este mostenirea unor elemente puternice si mandre cum poate vor fi si cuvintele fiecaruia dintre noi.
]]>In patul meu de-acum mi se pare ca sunt multe ciorne pe care nu le-am luat in calcul, lectii pe care nu le-am invatat si nu le invat, chiar daca fiecare zi in plus are pretul ei, gunoi emotional pe care nu apuc sa il arunc si indecizie, incat mi se intampla sa ma simt coplesita…sa simt ca nu sunt eu responsabila de toate, ca nu pot fi responsabila de generarea si rezolvarea atator lucruri.
Dar la sfarsitul zilei simt ca pretul pe care il platesc este cel pe care am evitat sa-l stabilesc eu si i-am lasat pe altii…si atunci imi amintesc ca toate raspunsurile de care am nevoie sunt in valoarea pe care mi-o acord si nu in pretul care mi se stabileste.
Prezentul meu este cel pe care doar eu il traiesc. Ceilalti…au prezentul propriu si paturile lor.
]]>
La inceput au fost bijuterii, bani, casa, haine scumpe. Mai tarziu toate acestea, desi accesibile oarecum, erau doar simboluri ale unei tinereti si a unei naivitati trecute. Lor le-au luat locul nevoia de liniste, de fericire, de implinire si de a gasi un loc al sau.
La inceput de 2012, asadar, mi-am amintit sa nu visez averi si lucruri scumpe ci fericirea de a nu mai avea nevoie de ele.
]]>Vedeti voi, acum aproximativ 4-5 ani obisnuiam sa frecventez alaturi de un grup de amici o cafenea, numita Leonard Cafe, la etajul 3 sau 4 a unei vile de pe Berzei. Ce ne placea la ea era intimitatea sau …faptul ca era mai mereu goala si noi ne puteam face de cap cum vroiam. Insa intr-una din numeroasele noastre vizite, nu-mi amintesc de ce, ne-am hotarat sa ne gatim. Drept urmare eu am decis sa aleg tinuta mea preferata pentru vara: alb de sus pana jos.
Cand am ajuns radiam toaaaata, mandra de rezultatele unui machiaj nimerit si a albului de pe mine. Am radiat asa de tare incat chelnerul a simtit nevoia sa se opreasca langa mine cand a adus comanda, undeva in stanga, ca sa se bucure de-atatea „radiatii”.
Prin bunavointa uneia dintre persoanele prezente cu o puternica nevoie de a gesticula, in viitorul foarte apropiat „radiatiile” mele s-au transformat in aburi, pentru ca tava pe care era comanda noastra a fost lovita in capatul opus mie. Si prin lovita vreau sa spun impinsa de jos in sus, astfel incat in urmatoarele secunde am vazut fiecare paharel (pana si shoturile de tequila) inclinandu-se spre mine si revarsandu-se pana la ultima picatura pe tinuta mea de un FOST-alb-impecabil. E inutil sa mentionez ca ma chinuisem sa-mi ondulez si parul in seara aia :)), dar nici zulufii mei n-au fost iertati de revarsarea buclucasa!
Ghiciti ce a comandat toata lumea?!?
Va spun eu: suc de cirese si tequila! Deci, daca la plecare eram alba, la intoarcere eram de un roz dulce…la propriu!!!
]]>
emotionante e o tampenie, mie una imi face bine sa stiu ca inca mai pot transpune emotiile in cuvinte…sau cel putin in cuvinte scrise.
Am observat in ultima vreme ca TIMPUL ERODEAZA OAMENII PRECUM VANTUL PIETRELE!
Ne imputineaza pe toti, asadar, insa unii dintre noi ajungem sa devenim monumente si altii prundis.
Depinde doar de ce construim in jurul nostru, de cat de frumos stim sa punem fiecare fibra din sufletele si mintile noastre in evidenta si de cat de mult ne apreciem existenta, fara a fi nevoiti sa ne luptam pentru ea.
Vara vantul ma ajuta sa ma regasesc si mi-am amintit cat de mult iubesc…sa scriu!
]]>